Kitabı oku: «Calea Eroilor», sayfa 3

CAPITOLUL TREI

Regele MacGil—voinic, cu pieptul ca un butoi, cu o barbă prea încărunţită, cu părul lung, pentru a i se potrivi şi cu o frunte largă, brăzdată de prea multe bătălii−stătea pe meterezele înalte ale castelului său, cu regina alături şi supraveghea festivităţile zilei care erau în toi. Domeniile sale regale se întindeau sub el, în toată splendoarea lor, extinzându-se cât cuprindea cu ochii, un oraş înfloritor, înconjurat de vechi ziduri fortificate de piatră. Curtea Regală. Legate printr-un labirint întortocheat de străzi, se găseau clădiri de piatră de toate formele şi dimensiunile—pentru războinici, îngrijitori, cai, pentru Cavalerii de Argint, pentru Legiune, gărzi, cazărmi, depozitul de armament, armurăria—iar, printre acestea, sute de locuinţe pentru mulţi dintre oamenii săi care aleseseră să trăiască între zidurile oraşului. Printre străzi se întindeau acri de gazon, grădinile regale, pieţe pavate, fântâni arteziene. Curtea regală fusese îmbunătăţită timp de secole, de tatăl său şi, înaintea acestuia, de bunicul său—şi se afla acum în culmea gloriei sale. Fără îndoială, era acum cea mai sigură cetate din Regatul de Apus al Inelului.

MacGil fusese binecuvântat cu cei mai buni şi mai loiali războinici pe care un rege i-ar fi putut avea vreodată şi, în timpul vieţii sale, nimeni nu îndrăznise să-l atace. Cel de-al şaptelea MacGil pe tron, pe care îl ţinuse bine în cei treizeci şi doi de ani de domnie, fusese un rege bun şi înţelept. Ţara prosperase sub domnia sa. Dublase mărimea armatei, extinsese oraşele, le adusese oamenilor săi prosperitate şi nu puteai găsi printre oamenii săi niciun nemulţumit. Era cunoscut ca un rege generos şi, de când se urcase pe tron, nu mai existase o asemenea perioadă de bunăstare şi pace.

Ceea ce, paradoxal, era exact motivul pentru care MacGil veghea în timpul nopţii. Căci MacGil cunoştea povestea: nu existase, în toate timpurile, o atât de îndelungată perioadă fără război. Iar el nu se mai întreba dacă va fi atacat—ci când.  Şi de către cine.

Cea mai mare ameninţare, desigur, venea din afara Inelului, dinspre imperiul barbarilor care stăpâneau Sălbăticia din jur, care subjugaseră toate popoarele din afara Inelului, dincolo de Canion. Pentru MacGil şi cele şapte generaţii dinaintea lui, barbarii nu reprezentaseră o ameninţare directă. Datorită geografiei unice a regatului său, care avea forma unui cerc perfect—un inel—separat de restul lumii printr-un canion adânc, lat de o milă şi protejat de scutul de energie activ încă din timpul domniei primului MacGil, nu aveau motiv să se teamă de barbari.

Aceştia încercaseră de multe ori să atace, să penetreze scutul, să traverseze canionul; însă nu avuseseră niciodată succes. Cât timp el şi oamenii săi stăteau în interiorul Inelului, nu exista nicio ameninţare din exterior.

Aceasta nu însemna, totuşi, că nu exista nicio ameninţare din interior. Şi aceasta îl ţinea pe MacGil treaz noaptea în ultima vreme. De fapt, acesta era scopul festivităţilor de azi: căsătoria fiicei sale mai mari. O căsătorie aranjată tocmai pentru a-şi potoli duşmanii, pentru a menţine pacea fragilă dintre regatele de Răsărit şi de Apus ale Inelului.

Deşi Inelul se întindea pe cinci mii de mile în fiecare direcţie, era divizat în două de un lanţ muntos. Ţinuturile Înalte. De partea cealaltă a acestora se afla Regatul de Răsărit, ocupând cealaltă jumătate a Inelului. Iar acest regat, condus secole la rând de rivalii săi, cei din clanul McCloud, încercase întotdeauna să zdruncine armistiţiul fragil cu cei clanul MacGil. Cei din clanul McCloud erau nemulţumiţi, neîmpăcaţi cu partea lor, convinşi că partea lor din Inel se întindea pe un teren mai puţin fertil. Revendicaseră şi Ţinuturile Înalte, insistând că munţii erau ai lor, când cel puţin pe jumătate aparţineau clanului MacGil. Existau permanente încăierări  la graniţă şi ameninţări constate de invazie.

MacGil cugeta, iritat, la toate acestea. Cei din clanul McCloud ar trebui să fie mulţumiţi; erau în siguranţă în interiorul Inelului, protejaţi de Canion, ocupau pământuri de cea mai bună calitate şi nu aveau a se teme de nimic. De ce nu se puteau mulţumi cu jumătatea lor din Inel? Faptul că MacGil îşi întărise atât de mult armata era singurul motiv pentru care, pentru prima dată în istorie, cei din clanul McCloud nu îndrăzneau să atace. Dar MacGil, ca un rege înţelept ce era, simţise ceva la orizont; simţea că această pace nu putea dura. Astfel, aranjase căsătoria fiice sale mai mari cu primul născut dintre prinţii clanului McCloud. Şi acum ziua nunţii sosise.

Cum privea în jos, văzu mii de slujitori îmbrăcaţi în tunici viu colorate, scurgându-se înăuntru din toate colţurile regatului, de pe ambele părţi ale Ţinuturilor Înalte. Aproape tot Inelul se revărsa în cetatea sa. Oamenii săi aveau ordinul de a face cetatea să arate prosperă şi puternică, iar pregătirile duraseră luni în şir. Nu doar pentru ziua nunţii, ci şi pentru a transmite un mesaj celor din clanul McCloud.

MacGil îşi supraveghea sutele de oşteni aliniaţi strategic pe metereze, pe străzi, de-a lungul zidurilor, mai mulţi decât i-ar fi trebuit vreodată, şi se simţi satisfăcut. Era demonstraţia de forţă pe care şi-o dorise. Dar era, de asemenea, neliniştit; atmosfera era tensionată, tocmai bună pentru o încăierare. Spera să nu stârnească scandal niciun ins iute la mânie, aţâţat de băutură, din niciuna dintre tabere.

Scrută terenurile de turnir, terenurile de joc şi se gândi la ziua ce va urma, plină de jocuri, de întreceri şi de tot felul de festivităţi. Vor fi pline de viaţă. Cei din clanul McCloud vor apărea, desigur, cu o mică oştire şi fiecare turnir, fiecare luptă, fiecare concurs va fi important. Dacă ceva ar merge prost, lucrurile ar putea degenera într-o bătălie.

„Regele meu?”

Simţi o mână blândă peste a sa şi, întorcându-se, îşi văzu regina, Krea, care era încă cea mai frumoasă femeie din câte întâlnise. Aveau o căsnicie fericită de la începutul domniei, îi născuse cinci copii, dintre care trei erau băieţi, şi nu se plânsese o dată. Mai mult, devenise consilierul său cel mai de încredere. Odată cu trecerea anilor, ajunsese să descopere că era mai înţeleaptă decât toţi oamenii săi. Chiar mai înţeleaptă decât el însuşi.

„E o zi importantă politic”, zise ea. „Dar este şi nunta fiicei tale. Încearcă să te bucuri. N-o să se întâmple de două ori.”

„Eram mai puţin îngrijorat când nu aveam nimic”, răspunse el. „Acum că am totul, totul mă îngrijorează. Suntem în siguranţă. Dar eu nu mă simt în siguranţă.”

Ea îi aruncă o privire plină de înţelegere, cu ochii săi mari, căprui; arătau de parcă ar fi ascuns în ei toată înţelepciunea lumii. Pleoapele îi erau uşor lăsate, aşa cum fuseseră întotdeauna,  dându-i un aer uşor adormit, şi erau încadrate de părul ei frumos, drept, de un castaniu uşor încărunţit, care-i cădea de o parte şi de alta a feţei. Avea cu câteva riduri mai mult, dar nu se schimbase deloc.

„Asta pentru că nu eşti în siguranţă”, spuse ea. „Niciun rege nu este în siguranţă. Sunt mai mulţi spioni la curtea noastră decât vei dori vreodată să ştii. Aşa stau lucrurile.”

Se aplecă şi-l sărută, apoi zâmbi.

„Încearcă să te bucuri”, zise ea. „La urma urmelor, e o nuntă.”

Spunând acestea, se întoarse şi părăsi meterezele.

O privi plecând, apoi se întoarse şi îşi privi curtea. Avea dreptate; întotdeauna avea dreptate. Voia să se bucure. Îşi iubea fiica cea mare şi aceasta era o nuntă, în definitiv. Era cea mai frumoasă zi din cea mai frumoasă perioadă din an, de primăvară deplină spre începutul verii, cu doi sori pe cer şi o adiere  uşoară de vânt. Totul era în floare, iar copacii erau pretutindeni scăldaţi într-o paletă largă de nuanţe de roz, purpuriu, portocaliu şi alb. Nu-şi dorea nimic mai mult decât să coboare şi să stea cu oamenii săi, să asiste la nunta fiicei sale şi să bea halbe de bere până nu mai putea.

Dar nu putea. Avea un lung şir de îndatoriri înainte de a putea măcar ieşi din castel. La urma urmelor, ziua nunţii fiicei sale însemna o mulţime de obligaţii pentru rege; trebuia să se întâlnească cu consiliul său; şi cu un lung şir de petiţionari care aveau dreptul să-l vadă pe rege în această zi. Ar fi fost norocos dacă ar fi putut părăsi castelul la timp pentru ceremonia de seară.

*

Îmbrăcat în cele mai elegante haine regale, cu pantaloni negri de catifea şi centură aurie, cu o tunică regală făcută din cea mai bună purpură şi mătase de aur, cu o mantie albă, cu cizme strălucitoare din piele care-i acopereau gambele şi purtându-şi coroana—o bandă de aur ornată, cu un rubin mare în centru—MacGil mergea ţanţoş pe holurile castelului, flancat de însoţitorii săi. Traversă încăpere după încăpere, coborî treptele parapetului, trecu prin camerele regale, prin marele hol cu arcade, cu plafonul înalt şi rânduri de vitralii. În sfârşit, ajunse în faţa unei uşi vechi de stejar, groasă ca un trunchi de copac, pe care însoţitorii săi i-o deschiseră înainte de a se da la o parte. Sala Tronului.

Consilierii săi stăteau în poziţie de drepţi când MacGil intră, trântind uşa în urma sa.

„Luaţi loc!” zise el, mai apăsat ca de obicei. În această zi specială, formalităţile guvernării regatului îl oboseau şi îşi dorea să termine mai repede.

Traversă Sala Tronului, care nu încetase niciodată să-l impresioneze. Plafonul său se ridica la cincisprezece metri deasupra, un perete întreg era acoperit cu un panou de vitralii, podelele şi zidurile, făcute din piatră, aveau o grosime de treizeci de centimetri. Sala ar fi putut găzdui, cu uşurinţă, o sută de demnitari. Dar în anumite zile, cum ar fi aceasta, când îşi convoca consiliul, în sală se aflau numai el şi o mână de demnitari în tot acest decor vast. Sala era dominată de o masă întinsă, în formă de semicerc, înapoia căreia stăteau consilierii săi.

Trecu ţanţoş drept prin mijloc, către tron. Urcă treptele de piatră, trecu pe lângă leii sculptaţi în aur şi se scufundă în perna de catifea roşie care îi căptuşea tronul făcut în întregime din aur. Tatăl său ocupase acest tron, la fel şi tatăl acestuia şi toţi cei din clanul MacGil dinaintea sa. Când se aşeză, MacGil simţi apăsarea strămoşilor—din toate generaţiile—asupra sa.

Îşi studie consilierii prezenţi. Se afla acolo Brom, cel mai mare general al său şi consilierul pe probleme militare; Kolk, generalul Legiunii; Aberthol, cel mai vechi din grup, un învăţat şi istoric, mentor al regilor de trei generaţii; Firth, consilierul pe probleme interne ale curţii, un bărbat slab cu un păr scurt, cărunt şi ochi bulbucaţi, care nu stăteau niciodată locului.

Firth nu era unul dintre cei în care MacGil avusese întotdeauna încredere şi nici măcar nu-i înţelesese vreodată rolul. Dar tatăl său, ca şi tatăl tatălui său înainte, ţinuse un consilier pe problemele curţii şi îl păstră şi el, din respect pentru înaintaşii săi. Era acolo şi Owen, trezorierul; Bradaigh, consilierul pe probleme externe; Earnan, perceptorul; Duwayne, consilierul pe probleme legate de popor şi Kelvin, reprezentantul nobililor.

Desigur, regele avea autoritate absolută. Dar regatul său era unul liberal şi tatăl său fusese întotdeauna mândru de faptul că îngăduia nobililor să-şi facă cunoscute opiniile în toate privinţele, prin reprezentantul lor. Din punct de vedere istoric, era păstrat astfel un echilibru delicat al puterii între regalitate şi nobilime.

Acum era armonie, dar în trecut existaseră revolte şi lupte pentru putere între nobili şi regalitate. Era un echilibru fragil.

În timp ce inspecta încăperea, MacGil observă că lipsea o persoană; era chiar omul cu care-şi dorea cel mai mult să vorbească—Argon. Ca de obicei, nu se putea şti când şi unde îşi va face apariţia. Acest lucru îl înfuria zadarnic pe MacGil şi nu avea altceva de făcut decât să-l accepte. Felul de a fi al druizilor era o enigmă pentru el. În absenţa lui, MacGil se simţi şi mai nerăbdător. Voia să termine cu asta şi să treacă la miile de alte lucruri care îl aşteptau înainte de nuntă.

Grupul de consilieri stătea cu faţa la el, în jurul mesei semicirculare, răspândiţi la fiecare trei metri, fiecare aşezat în câte un jilţ din lemn vechi de stejar, cu rezemători minuţios sculptate.

„Majestate, dacă aş putea începe”, zise tare Owen.

„Poţi. Şi fii concis. Timpul meu e limitat astăzi.”

„Fiica domniei tale va primi o mulţime de daruri azi, care, sperăm cu toţii, îi vor umple cuferele. Miile de oameni care te vor omagia şi îţi vor oferi daruri personale şi cei care umplu bordelurile şi tavernele ne vor umple şi nouă cuferele. Cu toate acestea, pregătirile pentru festivităţile de azi vor epuiza o bună parte din tezaurul regal. Recomand o creştere a taxelor pentru populaţie şi pentru nobili. O taxă plătită o singură dată, pentru a atenua presiunea acestui important eveniment.”

MacGil văzu îngrijorarea de pe chipul trezorierului său şi simţi o strângere de inimă la gândul epuizării tezaurului. Cu toate acestea, nu ar fi vrut să mărească din nou taxele.

„Mai bine cu trezoreria goală, dar cu supuşi loiali”, răspunse MacGil. „Bogăţiile noastre provin din fericirea supuşilor noştri. Nu vom impune mai mult.”

„Dar, Majestate, dacă nu o facem…”

„Am hotărât. Altceva?”

Owen se aşeză, dezamăgit.

„Regele meu”, zise Brom, cu vocea lui profundă. „La ordinul domniei tale, am staţionat grosul trupelor la Curte, pentru evenimentul de azi. Va fi o paradă de forţă impresionantă. Dar suntem depăşiţi de situaţie. Dacă ar avea loc vreun atac în altă parte din împărăţiei, am fi vulnerabili.

MacGil dădu aprobator din cap, gândindu-se bine.

„Duşmanii noştri nu ne vor ataca în timp ce-i hrănim.”

Bărbaţii râseră.

„Ce veşti mai vin din Ţinuturile Înalte?”

„Nu s-a mai raportat nicio activitate de câteva săptămâni. Se pare că trupele lor s-au retras în timpul pregătirilor pentru nuntă. Poate că sunt gata să facă pace.”

MacGil nu era atât de sigur.

„Asta fie înseamnă că pregătirile pentru nuntă au avut efect, fie că aşteaptă să ne atace altă dată. Care crezi că este, bătrâne?” întrebă MacGil, întorcându-se către Aberthol.

Aberthol îşi drese glasul şi, cu vocea răguşită, spuse: „Majestate, tatăl tău şi tatăl acestuia înaintea sa n-au avut niciodată încredere în clanul McCloud. Doar pentru că sunt adormiţi, nu înseamnă că nu se vor trezi.”

MacGil aprobă din cap, apreciindu-i punctul de vedere.

„Cât despre Legiune?” întrebă, întorcându-se către Kolk.

„Astăzi ne-am salutat noii recruţi”, răspunse Kolk, cu o plecăciune grăbită.

„Fiul meu e printre ei?” întrebă MacGil.

„Şi-a ocupat locul cu mândrie printre ceilalţi şi e băiat bun!”

MacGil aprobă din cap, apoi se întoarse spre Bradaigh.

„Şi ce se mai aude de dincolo de Canion?”

„Majestate, patrulele noastre au raportat mai multe încercări de traversare a Canionul în ultimele săptămâni. Ar putea fi semne că barbarii se mobilizează pentru un atac.”

Un murmur discret se răspândi printre bărbaţi. MacGil simţi că i se strângea inima la gândul acesta. Scutul energetic era invincibil; totuşi, vestea nu era de bun augur.

„Şi dacă ar avea loc un atac de proporţii?” întrebă el.

„Cât timp scutul este activ, nu avem de ce ne teme. Barbarii n-au reuşit să treacă de Canion secole la rând. Nu avem motive să credem altceva.”

MacGil nu era convins. Un atac dinafară era aşteptat de mult şi nu se putea împiedica să se întrebe când ar putea avea loc.

„Majestate”, zise Firth cu vocea sa nazală, „Mă văd obligat să adaug că astăzi Curtea e plină de demnitari din clanul McCloud. Ar fi o insultă dacă nu le-aţi acorda atenţie, adversari sau nu. V-aş sfătui să vă rezervaţi timp după-amiază pentru a-i saluta pe fiecare. Au venit cu alai mare, cu multe daruri şi, umblă vorba, cu mulţi spioni.”

„Cine poate să spună că spionii nu sunt deja aici?” îi întoarse întrebarea MacGil, privindu-l atent pe Firth, în timp ce se întreba, ca întotdeauna, dacă nu cumva era chiar el unul.

Firth deschise gura pentru a răspunde, dar MacGil oftă şi ridică palma, fiindu-i de ajuns.

„Dacă aste e tot, voi pleca acum să particip la nunta fiicei mele.”

„Maiestate”, zise Kelvin, dregându-şi vocea, „desigur, mai e ceva. Tradiţia, în ziua nunţii primului născut. Fiecare rege din clanul MacGil şi-a numit un succesor. Oamenii se vor aştepta să faci acelaşi lucru. Circulă zvonuri. N-ar fi bine să-i dezamăgeşti. Mai ales că Sabia Destinului e încă neclintită.”

„Ai vrea să-mi desemnez un moştenitor cât sunt încă în floarea vârstei?” întrebă MacGil.

„Majestate, să nu vă fie cu supărare”, ezită Kelvin, îngrijorat.

MacGil ridică o mână. „Cunosc tradiţia. Şi, într-adevăr, voi numi un moştenitor astăzi.”

„Aţi putea să ne spuneţi pe cine?” întrebă Firth.

MacGil îl privi de sus, enervat. Firth era clevetitor şi nu avea încredere în acest om.

„Veţi afla la timpul potrivit.”

MacGil se ridică şi ceilalţi se ridicară şi ei. Se înclinară, se întoarseră şi ieşiră în grabă din încăpere. MacGil rămase acolo, cugetând, pentru nu se ştie cât timp. În zile ca aceasta îşi dorea să nu fi fost rege.

*

MacGil coborî de pe tron, iar zgomotul cizmelor sale răsună în timp ce traversa încăperea. Deschise chiar el uşa veche de stejar, smucind mânerul de fier şi intră într-o cameră laterală.

Se simţise întotdeauna bine în liniştea şi solitudinea acestei camere confortabile, cu pereţii săi la doar douăzeci de paşi în orice direcţie, dar cu un tavan înalt, arcuit. Încăperea era construită în întregime din piatră, având o fereastră mică, rotundă, cu vitralii pe unul dintre pereţi. Lumina se revărsa înăuntru în nuanţe de galben şi roşu, făcând să strălucească singurul obiect din încăperea altminteri goală.

Sabia Destinului.

Era aşezată acolo, în centrul camerei, întinsă orizontal pe furci de fier, ca o ispită.  Aşa cum făcea din copilărie, MacGil se apropie de ea, îi dădu ocol, o examină. Sabia Destinului. Sabia legendară, tăria şi puterea întregului său regat, de la o generaţie la alta. Cel care va avea puterea să o ridice va fi Alesul, cel destinat să conducă regatul pe viaţă, să elibereze regatul de toate ameninţările din afara şi dinăuntrul Inelului. Crescuse cu această legendă frumoasă şi, când fu uns rege, MacGil încercase să ridice sabia, căci numai celor din clanul MacGil le era îngăduit să încerce. Toţi regii dinaintea lui eşuaseră. Era sigur că e diferit. Era sigur că el este Alesul. Dar se înşelase. La fel ca toţi regii din clanul MacGil înaintea sa. Iar de atunci eşecul îi întunecase domnia.

În timp ce se uita lung la ea, îi examină lama lungă, făcută dintr-un metal misterios, despre care nu se ştia nimic. Originea sabiei era şi mai obscură, se zvonea că apăruse din pământ, în timpul unui cutremur.

Examinând-o, simţi încă o dată amărăciunea eşecului. Putea fi un rege bun, dar nu era Alesul.

Oamenii săi o ştiau. Duşmanii săi o ştiau. Putea fi un rege bun, dar indiferent ce ar fi făcut, nu ar fi putut fi vreodată Alesul.

Dacă ar fi fost, bănuia că ar fi fost mai puţină nelinişte, mai puţine intrigi la curtea sa. Oamenii săi ar fi avut mai multă încredere în el, iar duşmanii nu s-ar fi încumetat niciodată să atace. O parte din el îşi dorea ca sabia să dispară, cu legenda ei cu tot. Dar ştia că nu va dispărea. Acesta era blestemul—dar şi puterea—unei legende. Mai puternică chiar decât o armată.

În timp ce se uita fix la ea pentru a mia oară, MacGil nu se putu stăpâni să nu se întrebe din nou cine ar fi putut fi. Care dintre descendenţii săi va fi destinat s-o mânuiască? Gândindu-se la ce avea de făcut, la datoria de a numi un succesor, se întrebă cine, dacă exista cineva, va reuşi s-o ridice?

„Greutatea lamei este considerabilă”, se auzi o voce.

MacGil se întoarse, surprins că nu era singur în mica încăpere.

Argon era acolo, stând în pragul uşii. MacGil îi recunoscuse vocea înainte să-l vadă şi era deopotrivă iritat că nu apăruse mai devreme şi încântat să-l aibă alături în acel moment.

„Ai întârziat”, zise MacGil.

„Percepem timpul în mod diferit”, răspunse Argon.

MacGil se întoarse din nou către sabie.

„Ai crezut vreodată că voi fi capabil să o ridic?” întrebă gânditor. „În ziua în care am devenit rege?”

„Nu”, răspunse sec Argon.

MacGil se întoarse şi-l fixă cu privirea

„Ştiai că nu voi fi în stare. L-ai văzut, nu-i aşa?”

„Da.”

MacGil cugetă la aceasta.

„Mă sperie când răspunzi direct. Nu faci asta de obicei.”

Argon rămase tăcut, iar MacGil înţelese, în cele din urmă, că nu va mai spune nimic.

„Îmi desemnez succesorul astăzi”, zise MacGil. „Simt că e inutil să numesc un moştenitor astăzi. Îi întunecă regelui bucuria nunţii copilei sale.”

„Poate că trebuia ca această bucurie să fie temperată.”

„Dar mi-au rămas încă atâţia ani de domnie”, insistă MacGil.

„Poate nu chiar atât de mulţi pe cât crezi”, răspunse Argon.

MacGil îşi îngustă ochii, întrebându-se. Era acesta un avertisment?

Dar Argon nu mai adăugă nimic.

„Şase copii. Pe cine să aleg?” întrebă MacGil.

„De ce mă întrebi? Ai ales deja.”

MacGil îl privi. „Vezi multe. Da, am ales. Dar tot vreau să ştiu ce crezi tu.”

„Cred că ai făcut o alegere înţeleaptă”, zise Argon. „Dar ţine minte: un rege nu poate domni de dincolo de mormânt. Indiferent pe cine crezi c-ai ales, soarta are o cale a sa de a alege.”

„Voi trăi, Argon?” întrebă serios MacGil, punând întrebarea al cărei răspuns dorea să-l ştie de când se trezise, cu o noapte înainte, din cauza unui oribil coşmar.

„Am visat azi-noapte un corb”, adăugă el. „Venise şi-mi furase  coroana. Apoi un alt corb m-a luat cu el. În timp ce zburam, am văzut regatul întinzându-se dedesubt. Se înnegrea pe măsură ce mă îndepărtam. Pământ sterp. O pustietate.”

Ridică privirea spre Argon, iar ochii îi erau umezi.

„A fost doar un vis? Sau ceva mai mult?”

„Visele sunt întotdeauna ceva mai mult, nu-i aşa?” întrebă Argon.

MacGil fu lovit de deznădejde.

„Unde e pericolul? Spune-mi măcar atât.”

Argon se apropie şi îl privi intens drept în ochi, iar MacGil simţi că privea către un alt tărâm.

Argon se aplecă spre el, şoptind:

„Întotdeauna mai aproape decât crezi.”