Kitabı oku: «Jurământ De Glorie », sayfa 3
Comandantul a privit spre Gareth, încruntându-se spre el.
"Tocmai ai ucis un martor împotriva ta", a spus el. "Îți dai seama că asta servește doar în a-ți stabili mai bine vinovăția?"
"Ce martor?" a întrebat Gareth, surâzând. "Morții nu vorbesc."
Comandantul s-a înroșit.
"Dacă ați uitat, sunt comandantul a jumătate din armata regelui. Nu voi fi tratat ca un prost. Din acțiunile tale pot doar să presupun că ești vinovat de crima de care ești acuzat. Ca atare, eu și armata mea nu te vom mai servi. De fapt, te voi aresta pe motiv de trădare față de Inel!"
Comandantul a făcut un semn oamenilor săi și, ca unul, câteva zeci de soldați și-au tras săbiile și au pășit înainte să îl aresteze pe Gareth.
Lordul Kultin a venit în față cu de două ori mai mulți dintre oamenii săi, toți scoțându-și săbiile și mergând spre Gareth.
Au stat acolo, confruntându-se cu soldații comandantului, cu Gareth în mijlocul lor.
Gareth a surâs triumfător înapoi spre comandant. Oamenii lui erau depășiți numeric de forța de luptă a lui Gareth, și el o știa.
"Nu voi fi arestat de nimeni," a mârâit Gareth "Și cu siguranță nu de mâna ta. Ia-ți oamenii și părăsește Curtea mea - sau confruntă-te cu furia forței mele de luptă personale."
După câteva momente tensionate, comandantul s-a întors și a făcut semn oamenilor săi și, ca unul, toți s-au retras, mergând atenți cu spatele, cu săbiile trase, ieșind din cameră.
"Din această zi înainte," a strigat comandantul, "să fie cunoscut că nu te mai servim! Vei întâmpina de unul singur armata Imperiului. Sper să te trateze bine. Mai bine decât l-ai tratat tu pe tatăl său!"
Toți soldații au ieșit val vârtej din sală, cu un zgomot puternic de metal.
Duzinile de consilieri și servitori și nobili care rămăseseră stăteau toți tăcuți, abia șoptind.
"Plecați!" a urlat Gareth. "CU TOȚII!"
Toți oamenii au ieșit rapid din sală, chiar și forța personală de luptă a lui Gareth a plecat.
A rămas o singură persoană în urma celorlalți
Lordul Kultin.
Doar el și Gareth erau singuri în sală. El a venit lângă Gareth, oprindu-se doar la câțiva pași și l-a studiat, ca și cum îi lua măsura. Ca de obicei, fața lui nu avea nicio expresie. Era adevărata față a unui mercenar.
"Nu îmi pasă ce ai făcut sau de ce," a început el cu vocea lui gravă și întunecată. "Mie nu-mi pasă de politică Eu sunt un luptător. Îmi pasă doar de banii pe care mi-i plătești, mie și oamenilor mei."
A făcut o pauză.
"Totuși, aș vrea să știu, pentru satisfacția mea personală: chiar le-ai ordonat oamenilor aceia să ia sabia de aici?"
Gareth s-a holbat înapoi la bărbat. Era ceva în ochii lui pe care îl recunoștea din el însuși: erau reci, fără remușcări, oportuniști.
"Și dacă am făcut-o?" l-a întrebat Gareth.
Lordul Kultin s-a uitat la el pentru mult timp.
"Dar de ce?" a întrebat el.
Gareth se uita la el în tăcere.
Ochii lui Kultin s-au lărgit, înțelegând.
"Nu o puteai mânui, așa că nimeni nu trebuia să o facă?” a întrebat Kultin. „Asta e?" S-a gândit la implicații. "Și totuși", a adăugat Kultin, "cu siguranță știai că dacă o trimiți în altă parte, asta va coborî scutul, făcându-ne vulnerabili la atac."
Ochii lui Kultin s-au deschis mai larg.
"Vroiai să fim atacați, nu-i așa? Ceva în tine vrea Curtea Regelui distrusă", a spus el brusc, dându-și seama.
Gareth a zâmbit înapoi.
"Nu toate locurile," a spus el, "sunt menite să dureze pentru totdeauna."
CAPITOLUL CINCI
Gwendolin mărșăluia cu anturajul enorm de soldați, consilieri, servitori, sfătuitori, Cavaleri de Argint, Legiune și jumătate din Curtea Regelui, cum își făceau drum - un oraș enorm, în mișcare - îndepărtându-se de Curtea Regelui. Gwen era copleșită de emoție. Pe de o parte, era încântată să fie liberă de fratele său Gareth, să fie departe de el, înconjurată de războinici de încredere care o puteau proteja, fără să se teamă de trădarea lui sau de a fi căsătorită forțat cu cineva. În final nu va mai trebui să își păzească spatele în fiecare moment în care era trează, de frica unuia dintre asasinii lui.
De asemenea, Gwen se simțea inspirată și smerită să fie aleasă să domnească, să conducă acest enorm contingent de oameni. Anturajul uriaș o urma ca și cum ea ar fi fost un soi de profet, toți mărșăluind pe drumul fără sfârșit către Silesia. O vedeau ca pe conducătoarea lor - putea observa asta în fiecare privire - și se uitau la ea cu o oarecare așteptare. Ea se simțea vinovată, dorind ca unul dintre frații ei să aibă onoarea - oricine dar nu ea. Și totuși, vedea cât de mult speranță dădea oamenilor să aibă un conducător drept și just, și asta o făcea fericită. Dacă putea îndeplini acest rol pentru ei, mai ales în aceste timpuri întunecate, o va face.
Gwen s-a gândit la Thor, la despărțirea lor plină de lacrimi de la Canion, și i s-a frânt inima. L-a văzut dispărând, mergând pe podul de peste Canion, în ceață, într-o călătorie care aproape sigur va duce la moartea lui. Era o misiune nobilă și vitejească - una pe care nu-l putea împiedica să și-o asume - una despre care știa că trebuie făcută pentru binele regatului, pentru binele Inelului. Și totuși, continua să se întrebe de ce trebuia să fie el. Își dorea să fi putut fi oricine altcineva. Acum, mai mult ca niciodată, îl voia lângă ea. În acest timp de probleme, de tranziții uriașe, cum fusese lăsată singură să conducă, să-i poarte copilul, îl voia aici. Mai mult decât oricând, se îngrijora pentru el. Nu-și putea imagina viața fără el. Gândul la asta o făcea să plângă.
Dar Gwen a inspirat adânc și a rămas puternică, știind că toți ochii erau pe ea în timp ce înaintau, o caravană nesfârșită pe acest drum plin de praf, îndreptându-se chiar mai mult spre nord, spre îndepărtata Silesie.
De asemenea, Gwen era încă în șoc, smulsă din patria ei. Nu-și putea imagina că străvechiul Scut era căzut, că fusese străpuns Canionul. Zvonurile circulaseră de la spioni îndepărtați că Andronicus debarcase deja pe țărmurile clanului McCloud. Nu putea fi sigură ce să creadă. Era greu să-și imagineze că se putuse întâmpla atât de repede - îână la urmă Andronicus tot trebuia să-și fi trimis întreaga flotă peste ocean. Dacă nu cumva McCloud fusese în spatele furtului săbiei și complotase pentru distrugerea scutului. Dar cum? Cum reușise să o fure? Unde o ducea?
Gwen putea simți cât de disperați erau toți în jurul ei și nu putea să-i învinuiască. Era un aer de tristețe în mulțime, și pentru un motiv foarte bun: fără Scut, toți erau fără apărare. Era doar o problemă de timp - dacă nu astăzi, atunci mâine sau în ziua următoare - că Andronicus va invada. Și când o făcea, nu aveau cum să-i respingă oamenii. În curând acest loc, tot ce ajunsese să iubească și să aprecieze și toată lumea pe care o iubea, vor fi uciși.
Cum mărșăluiau, era ca și cum mărșăluiau spre propria moarte. Andronicus nu era încă aici, dar se simțea ca și cum ar fi fost deja capturați. Și-a amintit ceva ce-i spusese odată tatăl ei: cucerește inima unei armate și bătălia este deja câștigată.
Gwen știa că depinde de ea să-i inspire pe toți, să-i facă să simtă o senzație de siguranță, de protecție - cumva chiar și de optimism. Era hotărâtă să facă asta. Nu-și putea lăsa fricile personale sau un sentiment de pesimism să o copleșească într-un moment ca acesta Și refuza să-și permită să îi fie milă de sine. Asta nu mai era doar despre ea. Era vorba despre acești oameni, viețile lor, familiile lor. Ei aveau nevoie de ea. Toți se uitau la ea pentru ajutor.
Gwen s-a gândit la tatăl ei și s-a întrebat ce ar face el. Gândul la el a făcut-o să zâmbească. Nu contează ce se întâmpla, el ar fi arătat o față vitează. Întotdeauna îi spusese să ascundă frica cu mândrie și s-a gândit la viața lui și el niciodată nu păruse să se teamă. Nici măcar o dată. Poate că era doar o mască, dar era o mască bună. Ca domnitor, el a știut că tot timpul era pe o scenă, a știut că oamenii aveau nevoie de spectacol, poate mai mult decât de conducere. Era prea puțin egoist ca să se scufunde în propriile frici. Ea va învăța din exemplul său, Nici ea nu o va face.
Gwen s-a uitat în jurul ei și l-a văzut pe Godfrey mergând lângă ea și, alături de el, pe Illepra, vindecătoarea. Cei doi erau angajați într-o conversație și amândoi, a observat, păreau să se placă unul pe altul tot mai mult de când Illepra îi salvase viața. Gwen își dorea ca și ceilalți frați ai săi să fie aici. Dar Reece plecase cu Thor, Gareth, bineînțeles, era pierdut pentru ea pentru totdeauna, iar Kendrick era încă în avanpostul său, undeva în est, ajutând încă la reconstrucția acelui oraș îndepărtat. Trimisese un mesager după el - fusese primul lucru pe care-l făcuse - și se ruga ca acesta să ajungă la el la timp pentru a-l aduce înapoi, a-l aduce la Silesia să fie cu ea și să o ajute să o apere. Cel puțin atunci doi dintre frații ei - Kendrick și Godfrey - puteau să se refugieze în Silesia cu ea. Asta îi număra pe toți. Cu excepția, desigur, a surorii ei mai mari, Luanda.
Pentru prima dată după mult timp, gândurile lui Gwen s-au întors spre Luanda. Fusese implicată întotdeauna într-o rivalitate amară cu sora ei mai mare; pe Gwen nu o surprinsese că Luanda luase prima șansă posibilă să plece din Curtea Regelui și să se căsătorească cu acel McCloud. Luanda fusese întotdeauna ambițioasă și vrusese întotdeauna să fie prima. Gwendolyn o iubise și se uita la ea cu admirație când era mai mică, dar Luanda, foarte competitivă, nu-i împărtășise iubirea. Și, după o vreme, Gwen încetase să mai încerce.
Și totuși, acum, Gwen se simțea prost pentru ea. Se întreba ce se în tâmplase cu ea, cu clanul McCloud invadat de Andronicus. Va fi ucisă? Gwen a tremurat la acel gând. Erau rivale dar, la finalul zilei, erau încă surori și nu vroia să o vadă moartă înainte să îi vină vremea.
Gwen s-a gândit la mama ei, singura altă membră a familiei lor lăsată acolo, blocată în Curtea Regelui cu Gareth, încă în starea ei proastă. Gândul îi dădea fiori. În ciuda furiei pe care încă o avea pentru mama ei, Gwen nu vroia ca ea să își încheie viața așa. Ce se va întmpla dacă Curtea Regelui era invadată? Mama ei va fi măcelărită?
Gwen nu putea să nu se simtă ca și cum viața ei construită cu atâta grijă se prăbușea în jurul său. Părea că era doar ieri când fusese mijlocul verii, nunta Luandei, un ospăț glorios, Curtea Regelui dând pe dinafară de abundență, ea și familia ei, toți împreună, sărbătorind, și Inelul inexpugnabil. Păruse ca și cum ar fi durat pentru totdeauna.
Și acum totul se sfărâmase în așchii. Nimic nu mai era cum fusese odată.
S-a ridicat o briză rece de toamnă, iar Gwen și-a tras puloverul de lână albastră mai bine în jurul umerilor. Toamna fusese scurtă anul acesta și venea deja iarna. Putea simți briza înghețată devenind din ce în ce mai plină de umezeală pe când se îndreptau mai departe spre nord pe marginea Canionului. Cerul se întuneca mai repede și era plin de un sunet nou - țipetele păsărilor de iarnă, vulturii roșii și negri care făceau cercuri la altitudine mică atunci când temperatura scădea. Ei țipau întruna și, uneori, sunetul o enerva pe Gwen. Era ca sunetul morții care venea.
De când îi spusese la revedere lui Thor, toți se îndreptaseră de-a lungul Canionului, mergând pe lângă el spre nord, știind că asta îi va duce la cel mai vestic oraș din partea de apus a Inelului - Silesia. Cum înaintau, ceața stranie a Canionului se rostogolea din el în valuri, agățându-se de gleznele lui Gwen.
"Nu mai suntem departe acum, Doamna mea," a venit o voce.
Gwen s-a uitat și la văzut pe Srog stând de cealaltă parte a ei, îmbrăcat în armura roșie distinctivă a Silesiei și flancat de câțiva dintre războinicii săi, toți îmbracați în cămășile lor roșii de zale și cizmele lor roșii. Gwen fusese mișcată de blândețea lui Srog față de ea, de loialitatea lui față de memoria tatălui său, de oferta lui de a se refugia în Silesia. Nu știa ce ar fi făcut ea și toti acesti oameni dacă nu s-ar fi întâmplat asta. Chiar și acum ar fi fost în continuare blocați în Curtea Regelui, la mila trădării lui Gareth.
Srog era unul dintre cei mai onorabili oameni pe care-i întâlnise vreodată. Cu mii de soldați la dispoziția lui, având controlul faimoasei fortărețe a apusului, Srog nu avea nevoie să fie vasalul nimănui. Dar el fusese vasalul tatălui ei. Fusese întotdeauna un echilibru delicat al puterii. Pe vremea bunicului ei, Silesia avusese nevoie de Curtea Regelui; pe vremea tatălui ei, mai puțin; și pe vremea ei, deloc. De fapt, cu coborârea Scutului și haosul din Curtea Regelui, ei erau cei care aveau nevoie de Silesia.
Desigur, Cavalerii de Argint și Legiunea erau cei mai buni războinici posibili - la fel cum erau mii dintre soldații care o însoțeau pe Gwen, care erau jumătate din armata regelui. Și totuși Srog, ca majoritatea altor nobili, ar fi putut pur și simplu să-și închidă porțile și să aibă grijă doar de ai lui.
În loc de asta, el o căutase pe Gwen, îi jurase credință și insistase să-i găzduiasca pe toți. Fusese un act de bunătate pe care Gwen era hotărâtă ca, odată, într-o zi, cumva, să-l răsplătească. Bineînțeles, dacă supraviețuiau cu toții.
"Nu trebuie să te îngrijorezi,” a spus ea blând, punând o mână pe mâna lui. "Vom mărșălui până la capătul pământului ca să intrăm în orașul tău. Suntem foarte norocoși pentru bunătatea ta în aceste vremuri dificile."
Srog a surâs. Un războinic de vârstă mijlocie cu prea multe linii săpate în fața sa de bătălii, cu păr roșu maroniu, cu o linie puternică a fălcii și fără barbă, Srog era un bărbat între bărbați, nu doar un nobil, ci un adevărat luptător.
"Pentru tatăl tău, aș merge prin foc," a răspuns el. "Nu este nevoie de mulțumiri. Este o mare onoare să fiu capabil să-mi plătesc datoria față de el în serviciul ficei sale. Până la urmă, a fost dorința lui ca tu să domnești. Deci, când mă supun ție acum, mă supun lui."
Aproape de Gwen mergeau și Kolk și Brom și în spatele lor era clinchetul constant a mii de pinteni, al săbiilor zdrăngănind în teci, al scuturilor care se frecau de armuri. Era o cacofonie enormă de sunet, îndreptându-se tot mai departe și mai departe spre nord de-a lungul marginii Canionului.
"Doamna mea," a spus Kolk, "sunt copleșit de vinovăție. Nu ar fi trebuit să-i lăsăm pe Thor, Reece și pe ceilalți să plece singuri în Imperiu. Mai mulți dintre noi ar fi trebuit să se ofere voluntari să meargă cu ei. Vina va fi a mea dacă li se va întâmpla ceva."
"A fost misiunea pe care și-au ales-o ei," a răspuns Gwen. "Era o misiune de onoare, Oricine era menit să meargă în ea, s-a dus. Vinovăția nu ajută pe nimeni."
"Și ce se va întâmpla dacă nu se întorc la timp cu Sabia?" a întrebat Srog. "Nu va mai fi mult până armata lui Andronisus va apărea la porțile noastre."
"Atunci ne vom opune lor," a spus Gwen cu încredere, aducându-și cât de mult curaj putea în voce, sperând să îi facă pe ceilalți să se simtă mai bine. A observat că ceilalți generali s-au întors și s-au uitat la ea.
"Ne vom apăra până la ultima lovitură," a adăugat. "Nu va exista retragere, nici capitulare."
A simțit că generalii erau impresionați. Și ea era impresioantă de propria voce, de puterea care se ridica în ea, surprinzându-se pe sine. Era puterea tatălui ei, a șapte generații de regi MacGill.
Cum și-au continuat marșul, drumul făcea o curbă abruptă spre stânga și, cum Gwen a dat colțul, s-a oprit din drum, rămasă fără suflare în fața priveliștii:
Silesia.
Gwen și-a amintit că tatăl ei a dus-o într-o călătorie aici când era mică. Era un loc care rămăsese de atunci în visele ei, un loc care atunci i s-a părut magic. Acum, văzându-l cu ochii unei femei adulte, tot o lăsa fără suflare.
Silesia era cel mai neobișnuit oraș pe care-l văzuse Gwen vreodată. Toate clădirile, toate fortificațiile, toată piatra - totul era clădit dintr-un roșu străvechi, strălucitor. Partea superioară a Silesiei, înaltă, verticală, plină de parapeți și de spire, era clădită pe sol, în timp ce partea inferioară era clădită în peretele Canionului. Cețurile rotitoare ale Canionului treceau peste ea acoperind-o, făcând roșul să strălucească și să sclipească în lumină și făcând-o să pară ca și cum era clădită în nori.
Fortificațiile ei se ridicau la treizeci și cinci de metri, încoronate de parapeți și sprijinite de un număr nesfârșit de ziduri. Locul era o fortăreață. Chiar dacă, cumva, o armată îi străpungea zidurile, tot trebuia să coboare în partea inferioară a orașului direct pe peretele Canionului și să lupte pe marginea Canionului. Era în mod clar un război pe care nicio armată invadatoare nu ar fi vrut să îl ducă. De aceea acest oraș rezistase o mie de ani.
Oamenii ei s-au oprit și au căscat gura și Gwen putea simți că toți simțeau venerație.
Pentru prima dată în multă vreme, Gwen a simțit o senzație de optimism. Acesta era un loc unde puteau să stea departe de influența lui Gareth, un loc pe care-l puteau apăra. Un loc unde ea putea domni. Și, poate, doar poate, Regatul McGill putea să se ridice din nou.
Srog a stat acolo, cu mâinile în șolduri, privind la toate ca și cum își vedea propriul oraș pentru prima dată, cu ochii strălucind de mândrie.
"Bine ați venit la Silesia."
CAPITOLUL ȘASE
Thor a deschis ochii la ivirea zorilor și a văzut valurile bânde ale oceanului ridicându-se în creste enorme, sclipind în lumina blândă a primului soare. Apa galben deschis a mării Tartuvian sclipea în ceața dimineții. Corabia se legăna tăcută pe apă, singurul sunet acela al valurilor lovindu-se de coca ei.
Thor s-a ridicat în picioare și a privit în jur. Ochii lui erau grei de epuizare - de fapt, nu se simțise niciodată așa de obosit în viața lui. Călătoriseră de zile întregi și totul aici, de această parte a lumii, se simțea diferit. Aerul era așa de plin de umiditate, temperatura atât de caldă, era ca și cum respirau într-o curgere constantă de apă. Îl făcea să se simtă încet, îi făcea membrele să se simtă grele. Simțea ca și cum ar fi ajuns la tărâmul verii.
Thor a privit în jur și a văzut că toți prietenii lui, care de obicei se trezeau înaintea zorilor, erau întinși pe punte dormind. Chiar și Krohn, care era întotdeauna treaz, dormea lângă el. Vremea tropicală grea îi afectase pe toți. Niciunul dintre ei nu se mai obosea să stea la cârmă - renunțaseră la asta de zile întregi. Nu avea niciun rost: pânzele lor erau întotdeauna întinse la maxim de un vânt dinspre vest și mareea magică a acestui ocean le trăgea constant nava într-o singură direcție. Era ca și cum ar fi fost trași spre un anume loc, și au încercat de câteva ori să cârmească sau să schimbe drumul, dar nu avea niciun rost. Toți se resemnaseră să lase marea Tartuvian să-i ducă acolo unde vroia.
Nu era ca și cum ar fi știut unde în Imperiu să se ducă, s-a gândit Thor. Atât timp cât marea îi ducea la uscat, se gândea că va fi suficient de bine.
Krohn s-a trezit, scheunând, apoi s-a aplecat înainte și a lins fața lui Thor. Acesta a băgat mâna în sacul aproape gol și i-a dat lui Krohn ultima dintre bucățile de carne uscată. Spre surprinderea lui Thor, Krohn nu a luat-o din mâna lui, cum făcea de obicei. În loc de asya s-a uitat la ea, s-a uitat la sacul gol, apoi s-a uitat cu subînțeles la Thor. A ezitat să ia mâncarea și Thor și-a dat seama că Krohn nu vroia să ia ultima bucată.
Thor a fost mișcat de gest, dar a insistat, împingând carnea în gura prietenului său. El știa că vor rămâne în curând fără mâncare și s-a rugat să ajungă în curând la uscat. Nu avea nicio idee cât de mult mai putea dura călătoria. Dacă dura luni de zile? Ce vor mânca?
Soarele se ridica repede aici, devenind strălucitor și puternic prea devreme, și Thor s-a ridicat când ceața a început să dispară de pe apă și s-a dus la prova.
A stat acolo și a privit în zare, cu puntea legănându-se blând sub el și a privit cum ceața se împrăștia. A clipit, întrebându-se dacă avea vedenii, cum conturul unui țărm îndepărtat a apărut la orizont. Pulsul i-a crescut. Era pământ. Pământ adevărat!
Țărmul apărea să aibă cea mai neobișnuită formă: două peninsule lungi și înguste ieșeau în mare ca doi țepi ai unei furci și, pe măsură ce ceața s-a ridicat, Thor a privit în stânga și în dreapta și a văzut cu uimire două limbi de pământ de fiecare parte a lor, fiecare la circa cincizeci de metri distanță. Erau trași chiar pe mijlocul unui canal lung.
Thor a fluierat, iar frații săi de Legiune s-au trezit. Toți s-au ridicat în picioare și s-au grăbit lângă el, stând la prova, privind afară.
Toți stăteau acolo, rămași fără suflare din cauza priveliștii: țărmurile erau cele mai exotice pe care le văzuse vreodată, acoperite de o junglă deasă, copaci înalți agățați de marginea țărmului, așa de deși că era imposibil să vadă dincolo de ei. Thor a observant ferigi enorme, înalte de zece metri, aplecându-se peste apă; copaci galbeni și purpurii, care păreau să atingă cerul și peste tot erau zgomotele constante și străine ale animalelor, păsărilor, insectelor și a nu știa ce altceva, mârâind și strigând și cântând.
Thor a înghițit greu. Se simțea ca și cum ar fi intrat într-un impenetrabil regat al animalelor. Totul se simțea diferit aici, aerul mirosea diferit, străin. Nimic de aici nu amintea nici pe departe de Inel. Toți ceilalți membri ai Legiuni s-au întors și s-au uitat unul la altul, iar Thor putea vedea ezitarea din ochii lor. Toți se întrebau ce creaturi îi așteptau în interiorul acelei jungle.
Dar nu era ca și cum ar fi avut o alegere. Curentul i-a dus într-o singură direcție și în mod clar aici trebuiau să debarce pentru a intra pe teritoriul Imperiului.
„Aici!" a strigat O’Connor.
S-au grăbit pe partea pe care era O’Connor, cum se aplecase și arăta spre ceva din apă. Acolo, înotând pe lângă navă, era o insectă enormă, de un purpuriu luminos, lungă de peste trei metri, cu sute de picioare. Strălucea sub valuri, apoi s-a grăbit la suprafața apei. Cum a făcut-o, miile de mici aripioare au început să bâzâie și s-a ridicat chiar până deasupra apei. Apoi a revenit la a pluti la suprafață, apoi s-a scufundat dedesubt. Și apoi a repetat tot procesul.
Cum o priveau, brusc s-a ridicat mai sus în aer, la nivelul privirilor băieților, plutind, uitându-se la ei cu cei patru ochi verzi mari. A șuierat și toți au tresărit involuntar, ducând mâinile la săbii.
Elden a pășit înainte și a lovit spre ea. Dar până când sabia lui a ajuns în aer, ea era înapoi în apă.
Thor și ceilalți s-au prăbușit pe punte când, brusc, barca lor s-a oprit, înfingându-se în mal și zguduindu-i.
Inima lui Thor a bătut mai repede cum a privit sub bordaj. Sub ei era o plajă îngust,ă alcătuită din mii de pietre mici și tăioase de o culoare purpuriu aprins.
Pământ. Reușiseră.
Elden a fost primul la ancoră și toți au ridicat-o și i-au dat drumul peste bordaj. Fiecare a coborât pe lanț sărind de pe el și aterizând pe țărm, Thor dându-i-l pe Krohn lui Elden.
Thor a oftat când picioarele i-au atins solul. Se simțea așa de bine să simtă pământ uscat și stabil sub picioare. Ar fi în regulă dacă nu ar mai călători vreodată cu o corabie.
Toți au apucat funiile și au tras corabia cât de mult au putut pe țărm.
"Crezi că mareea o s-o miște?" a întrebat Reece, privind în sus la corabie.
Thor s-a uitat la ea; părea sigură pe nisip.
"Nu cu acea ancoră," a spus Elden.
"Mareea nu o să o ia," a spus O’Connor. "Problema e dacă o să o ia altcineva."
Thor s-a uitat pentru ultima data lung la corabie și și-a dat seama că prietenul său avea dreptate. Chiar dacă găseau sabia, era foarte posibil să se întoarcă la un țărm pustiu.
"Și atunci cum ne întoarcem?" a întrebat Conval?
Thor nu putea să nu simtă că la fiecare pas își ardeau punțile.
"Vom găsi un mod," a spus Thor, "Până la urmă, trebuie să fie și alte corăbii în Imperiu, nu?"
Thor a încercat să pară autoritar să își reasigure prietenii. Dar în interior nu era nici el atât de sigur. Această întreagă călătorie începea să se simtă tot mai periculoasă.
Ca unul, s-au întors și s-au uitat la junglă. Era un perete de frunze, cu doar întuneric în spatele său. Sunetele animalelor se ridicau într-o cacofonie peste tot în jurul său, atât de tare încât Thor abia se putea auzi gândind. Părea ca și cum fiecare animal din Imperiu țipa ca să îi întâmpine.
Sau ca să îi avertizeze.
*
Thor și ceilalți mergeau unul lângă altul, atenți, prin jungle tropicală deasă. Era dificil pentru Thor să se audă gândind, așa de persistente erau țipetele și urletele orchestrei de insecte și animale din jurul lor. Totuși, când privea în întunecimea frunzi;ului, nu le putea observa.
Krohn mergea lângă el, mârâind, cu blana ridicată pe spate. Thor nu-l văzuse niciodată atât de atent. S-a uitat la frații săi de arme și a văzut ca fiecare, ca și el, ținea o mână pe mânerul sabiei, toți foarte încordați.
Mergeau de ore întreg,i tot mai adânc în jungl[, cu aerul devenind mai gros și mai fierbinte, mai umed, mai dificil de respirat. Urmaseră pista a ceea ce părea a fi o potecă, câteva ramuri rupte indicând spre poteca pe care grupul de oameni care sosise aici ar fi putut să o ia. Thor spera doar că era urma grupului care furase sabia.
A privit în sus uimit de natură: totul creștea enorm, la proporții epice, fiecare frunză la fel de mare care el. Se simțea ca o insectă într-o țară de giganți. A văzut ceva făcându-și drum pe sub unele dintre frunze, dar n-a putut să-și dea seama exact ce era. Avea un presentiment neplăcut că erau priviți.
Poteca din fața lor s-a terminat brusc într-un zid solid de frunze. Toți s-au oprit și s-au uitat unul la altul, nedumeriți.
"Dar o potecă nu poate pur și simplu să dispară!" a spus O’Connor cu exasperare.
"Nu a făcut-o," a spus Reece, examinând frunzele. "Jungla pur și simplu a crescut înapoi."
"Deci acum încotro?" a întrebat Conval?
Thor s-a întors și a privit în jur, întrebându-se același lucru. În fiecare direcție erau doar mai mult frunziș și nu părea să existe un alt drum. Thor începea să aibă o senzație neplăcută și s-a simțit tot mai pierdut.
Apoi a avut o idee.
"Krohn," a spus el, îngenunchind și șoptind în urechea lui, "Urcă-te în copacul acela. Uită-te pentru noi. Spune-ne în ce direcție să mergem."
Krohn s-a uitat în sus la el cu ochii săi blânzi și Thor a simțit că a înțeles.
Krohn a sprintat spre un copac enorm, cu trunchiul la fel de lat ca zece bărbați și, fără să ezite, a sărit pe el și și-a înfipt ghearele, urcând spre vârf. A urcat direct în sus, apoi a sărit pe una dintre cele mai înalte ramuri. S-a dus până la vârful ei și a privit în jur cu urechile ciulite. Thor a simțit întotdeauna că l-a înțeles, și acum simțea cu siguranță că o face.
Krohn s-a aplecat înapoi și a emis un sunet strani,u ca un tors din spatele gâtului, apoi s-a grăbit înapoi pe trunchi în jos și a zbughit-o într-o direcție. Băieții au schimbat o privire curioasă, apoi toți s-au întors și l-au urmat pe Krohn, îndreptându-se în acea parte a jungle, împingând din drum frunzele dese ca să poată merge.
După câteva minute, Thor a fost ușurat să vadă din nou cărarea, semnele de ramuri rupte și frunze desprinse arătând în ce direcție a mers grupul. Thor s-a aplecat și l-a mângâiat pe Krohn, sărutându-l pe cap.
"Nu știu ce am fi făcut fără el," a spus Reece.
"Nici eu," a răspuns Thor.
Krohn a tors, satisfăcut, mândru.
Cum au continuat mai departe în adâncul jungle, cotind și făcându-și loc, au ajuns la o porțiune cu frunze noi, cu flori peste tot în jurul lor, enorme, de dimensiunea lui Thor, izbucnind în toate culorile. Alți copaci aveau fructe de dimensiunea unor bolovani atârnând de ramuri.
Toți s-au oprit uimiți cum Conval a mers către unul dintre fructele care strălucea roșu și a atins mâna să-l atingă.
Brusc, s-a auzit un mârâit jos.
Conval a dat înapoi și a apucat sabia, și ceilalți s-au uitat unul la altul, temători.
"Ce a fost asta?" a întrebat Conval?
"A venit dintr-acolo," a spus Reece, arătând cu mâna înspre o altă parte a junglei.
Toți s-au întors și s-au uitat. Dar Thor nu putea vedea decât frunze. Krohn a mârâit înapoi la sursa sunetului.
Sunetul s-a auzit mai tare, mai persistent și, în final, crengile au început să se miște. Thor și ceilalți au făcut un pas înapoi, trăgându-și săbiile, așteptându-se la ce era mai rău.
Ce a pășit înainte din junglă depășea chiar și cele mai rele așteptări ale lui Thor. Stând acolo în fața lor era o insectă enormă, de cinci ori de dimensiunea lui Thor, semănând cu o călugăriță, două picioare din spate, două picioare din față mai mici care atârnau în aer și gheare mari la capetele lor. Corpul ei era un verde fosforescent, acoperit cu solzi, și avea mici aripi care bâzâiau și vibrau. Avea doi ochi deasupra capului și un al treilea pe vârful nasului. S-a întins și a revelat mai multe gheare ascunse sub gât, care vibrau ca și cum încercau să muște.
A stat acolo mult deasupra lor și o altă gheară a ieșit din stomacul ei, un braț lung și subțire ieșind în afară. Brusc, mai repede decât ar fi putut reacționa oricare dintre ei, s-a întins și l-a apucat pe O’Connor, cele trei gheare extinzându-se și înconjurându-i talia. L-a ridicat sus în aer ca și cum era o frunză.
O’Connor a încercat să lovească cu sabia, dar nu era suficient de rapid. Bestia l-a scuturat de câteva ori și apoi, brusc, a deschis gura, revelând rând după rând de dinți ascuțiți. L-a întors pe O’Connor pe o parte și a început să coboare capul spre el.
O’Connor a țipat la prezența unei morți instantanee și dureroase.
Thor a reacționat. Fără să se gândească, a pus o piatră în praștie a țintit și a trimis-o drept spre cel de-al treilea ochi al bestiei, cel din vârful nasului.
A fost o lovitură directă. Bestia a țipat, un zgomot infernal, suficient de tare să le spargă timpanele, apoi i-a dat drumul lui O’Connor care a căzut de-a berbeleacul și a aterizat cu o bufnitură pe solul moale al junglei.
Ücretsiz ön izlemeyi tamamladınız.
