Kitabı oku: «O Lumină În Inima Tenebrelor», sayfa 3

Toya a surâs la salutul lui Kyoko. − Haide, mama ta nu te-a învățat niciodată să fii politicoasă când răspunzi la telefon?

Kyoko s-a simțit calmă plimbându-se până la fereastră, deschizând-o și lăsând telefonul să-i alunece din mână în neant. − De ce nu mă lasă nimeni să-mi termin baia? scânci, tropăind picioarele și simțind aerul condiționat vărându-se pe sub halatul ei.

Rânjetul lui Toya a dispărut, în timp ce imaginația lui o luă razna și viziuni sălbatice și explicite, începură să-i danseze în minte. − Ești goal... Se opri brusc, cu limba legată înainte să o întrebe dacă stătea acolo goală. Scuturându-și gândul acela din cap, Toya respiră adânc pentru a se liniști și, eventual pentru a-și controla hormonii răscoliți. − La naiba, asta a fost o imagine frumoasă...

Kyoko se încruntă întrebându-se dacă Toya a stat chiar alături de Suki în acel moment.

Toya încercă din nou. − Nu contează. Uite, vin să te duc la film diseară, așa că trebuie doar să te îmbraci.

Kyoko și-a îngustat ochii întrebându-se cine a spus că asta este − Ziua împunsăturilor. − Of, am planuri în seara asta. Desigur, planurile ei erau să se transforme într-o prună la baie și apoi să se ghemuiască pe canapea și să urmărească un film. Poate chiar să adoarmă în acest timpul, nu să fie forțată de toată lumea − să iasă.

− Ce! Anulează, pentru că vii cu mine! a ordonat Toya, enervându-se că nu face ceea ce voia el să facă... ca și când ar fi făcut-o vreodată.

Kyoko și-a închis ochii și a ținut telefonul departe de sunetul cântecului ei: − Nu-l voi arunca pe fereastră, nu-l voi arunca afară pe fereastră, − Cioc, Cioc. Kyoko se răsuci înspre ușa gândindu-se. Dar eu îl VOI arunca în oricine este la ușa nenorocită! auzi un râs dement venind de undeva adânc înăuntru, unde locuise geniul ei rău.

Ea a mers calm la ușă și a descuiat-o, apoi a privit în jurul ușii pentru a vedea cine era. − Kotaro, șopti ea puțin fără răsuflare, apoi închise gura sperând ca el să nu ar fi observat.

Ochii lui Kotaro se aprinseră și se întunecară în același timp când ușa se deschise. S-a bucurat că a văzut-o pe Kyoko în siguranță... și, evident, incomplet îmbrăcată. Coborî o sprânceană la felul în care ea îi spusese numele. Apăsând cu mâna pe ușă deasupra capului ei, o deschise larg cu zâmbetul lui obișnuit încrezător în timp ce se strecură pe lângă ea... aproape atingând-o.

− Cum e fata mea azi? Kotaro a mers după ea și în apartament ca și cum ar fi locuit acolo.

− Nu o să fac crimă, nu o să arunc telefonul, nu o să... mintea lui Kyoko continua să cânte, în timp ce Kotaro se uita la ea cu zâmbetul său fatal obișnuit. Ei i se păru brusc că aerul condiționat nu mai funcționa.

Cum se putea ca acest bărbat, care putea fi descris doar ca sex pe picioare, să o afecteze așa de tare? Întotdeauna simțea ca cum ar încerca să se oprească să-l arunce la podea. Scuturându-și capul, ea se uita in jos și scânci când și-a văzut halatul întredeschis. Nu era suficient să arate nimic dar era suficient pentru a o face să se înroșească.

Toya se aplecă, auzind bătaia din fundal prin telefon și apoi vocea lui Kotaro. El a strigat în telefon să-i atragă atenția. − La naiba, Kyoko! Ce naiba face Kotaro acolo? el se dezlănțuise, supărat că garda de securitate se arătă din nou la apartamentul lui Kyoko.

Kyoko se crispă când țipătul din telefon se auzi tare și clar în sufragerie. Privind peste umărul lui Kotaro la ceasul de perete, a știut că trebuie să se pregătească sau Suki va fi următoarea care bate la ușă. De ajuns! Se întoarse și se îndreptă spre tejghea intenționând să închidă telefonul.

Ridicându-l înapoi la ureche, a strigat: − Ne vedem mai târziu! 'Clic '... unul răpus... mai avem unul.

Kotaro se piti, știind că a țipat la Toya. Ochii lui alunecară peste mătasea care se lipi de corpul frumos sculptat ca o a doua piele și nu se putea opri decât dacă ar fi încercat să meargă înainte... mai aproape de ea. Își închise încet ochii doar pentru o secundă, în timp ce a inspirat adânc, cu tot corpul său la mai puțin de un centimetru de al ei. Gândul de a o atinge fără contact îl făcuse să-și curbeze mental corpul în jurul ei și să se strângă.

Se aplecă înainte, apropiindu-și buzele de cochilia urechii, înainte de a-i șopti numele. Buzele i se înmuiaseră, la fel și ochii lui albaștri de gheață. Deseori își dorea să-și amintească trecutul... și cât de aproape erau odată. Ce ar face dacă și-ar aminti că trăiau odată împreună? El, ea și Toya... ca să o poată proteja.

Kyoko își pierdu respirația și simți un frison de-a lungul gâtului și obrazului. Era destul de greu să-și țină mintea clară cu el atât de aproape, și acum simțea că o atinge, chiar dacă nu era așa. Amintindu-și ce făcea înainte ca telefonul să o fi întrerupt, îi dădu o căldură în obraji.

Ne dorind ca el să-i observe vinovăția, își ținea spatele spre el și încerca din greu să alunge amintirea băii. Închinându-și ochii, ea se luptă cu nevoia de a se întoarce spre el și a trebuit să apuce masa să se țină pe picioare.

Kotaro a vrut să-și pună mâinile pe masă de-o parte și de alta a ei... blocând-o în brațe, dar brusc se potoli. Putea să miroase săpunurile pe care le folosea în baie, dar o singură aromă își făcea drumul spre el, iar expresia lui devenise curioasă... excitare? A pășit înapoi... simțindu-se cum se întărea.

Trecându-și mâna prin părul neîmblânzit, se retrase la o distanță sigură, încercând din greu să ignore golul din stomac... de ce a venit el aici din nou?... era important.

Își simți instinctul de protecție amintindu-și semnalele recente pe care le primise. − Vei petrece seara cu mine? Întrebarea sunând inocentă a ascuns un dublu sens, cu gust de dorință.

Kyoko și-a încetinit încă o dată respirația gata să se lupte cu sentimentele ei. Ea se îngrijoră știind că ar fi prea periculos să fie singură cu el. Dintr-o dată, dorea să-i mulțumească lui Suki pentru că i-a impus chestii.

Văzându-i îngrijorarea, Kotaro adăugă repede: − Putem face ce vrei tu. Să închiriem un film și să stăm acasă... sau să ieșim.

− Să închiriem un film și să stăm acasă... Kyoko repetă aprobator că era exact ceea ce voia să facă. Observând apoi cum ochii lui Kotaro se aprind, ea modifică repede: − Cel puțin asta am vrut să fac dacă n-aș fi fost târâtă în planurile altcuiva. Mi-ar fi plăcut să stau la filme cu tine. Dar îmi pare rău, Kotaro. − Nu pot! Îi dădu un zâmbet scuzat, bătând piciorul la gândul că a pierdut o seară caldă, cu gardianul frumos.

Umerii lui Kotaro au coborât un centimetru, dar a zâmbit oricum știind că nu încerca să-i rănească sentimentele. Își dădu seama că ea dorește ca el să rămână și se gândea să împingă această dorință... era același lucru cu ce-și dorea el? Pentru el, Kyoko era cel mai prețios giuvaer de pe pământ și el ar face tot ce ar fi putut pentru a o face să zâmbească și să o protejeze în același timp.

La urma urmei, a așteptat peste o mie de ani să o vadă din nou.

Pentru a se asigura că va fi protejată și că nu s-ar abate în calea răului a întrebat: − Deci, ce planuri aveți, mă pot alătura și eu distracției? El îi arătă zâmbetul cel mai obraznic în speranța că va funcționa. Dacă nu, atunci ar putea să recurgă la o urmărire... colțurile buzelor lui perfecte s-au aplecat într-un zâmbet secret.

Kyoko știa că Suki nu ar accepta niciodată asta. Noaptea fetelor însemna noaptea fetelor. Știa și ea că, dacă Kotaro a aflat că era doar cu Suki... el se va auto invita, apărând într-un fel, ca de obicei, accidental. L-a văzut făcând asta de multe ori.

Dacă Toya a fost insistent, Kotaro a încercat întotdeauna să fie subtil, chiar dacă atunci când i-ai pus cei doi în aceeași cameră, păreau să se comporte la fel și să se enerveze constant unul pe celălalt. Ambii tipi aveau o inimă de aur și ea o știa. Într-un fel i-a iubit pe amândoi... atât de mult încât durea, de aceea a ales să nu aleagă și să rămână singură pentru moment. Sincer, nu a vrut să-l rănească pe nici unul.

Dar Kyoko știa cu siguranță un lucru și anume că dacă Kotaro credea ea că merge cu Toya în seara asta... nu se va deranja să o urmeze. Cel puțin asta spera ea.

− Îmi pare rău Kotaro, am deja planuri cu Toya, dar îți promit că vom închiria filme sau altceva altă dată. Kyoko și-a coborât ochii, fără să-i placă faptul că-l mințea, dar era singura modalitate de a-l lăsa să plece. Privind pe podea, ea îl observase făcând un pas înainte și imediat a făcut un pas înapoi mușcându-și buza inferioară când a simțit masa în spatele ei.

Kotaro simți că gelozia vibrează în el, dar a ținut-o sub control. Singura lui consolare era că dacă ea era cu Toya în seara asta, măcar ar fi putut conta pe faptul nu va fi una dintre următoarele fete dispărute.

În plus, știa că Kamui îi urmărea în secret atât pe Toya, cât și pe Kyoko. Din punct de vedere mental, a trebuit să recunoască că Toya era supra-protectiv cu ea și o va ține în siguranță. Voia să fie el cel cu Kyoko în seara asta, să o protejeze. Dar, chiar dacă nu-i plăcea, Toya nu ar fi lăsat să i se întâmple ceva rău.

El o privea ridicându-și încet ochii spre el și putea să-i vadă îngrijorarea în privința ei că ar încerca să o oprească... voia să o oprească, dar nu o făcea. Cu timpul, ea își va face propria alegere.

Cu capul ușor înclinat că acceptă, Kotaro a atins mâna ei și a ținut-o pentru o clipă, fixând cu ochii lui albaștri de gheață pe cei de smarald furtunos. Își dădu din ochi seama că ea avea o zi groaznică. Putea să-i citească întotdeauna sentimentele din culoarea ochilor... învățase acum peste o mie de ani. Doar dorea ca ea să-și amintească.

− Atunci asta e, Kyoko! Vin să te văd mâine. Ai grijă, frumoaso! Înclinându-se înainte, își lipi buzele pe fruntea ei, apoi îi lăsă mâna, întorcându-se să plece.

Kyoko zâmbi. − Mulțumesc, Kotaro. Fruntea fremăta acolo unde a atins-o buzele lui calde. S-a bucurat că a fost mai ușor cu el decât cu Toya. De multe ori îi săruta obrazul, fruntea sau mâna, lăsând locul acela impresionat și cald.

Se întrebă ce ar crede dacă ar ști că nu a fost niciodată sărutată pe buze. Nimeni nu ar fi crezut că la vârsta de optsprezece ani era încă la fel de curată ca și... bine, pură din punct de vedere fizic. Se înroși din nou, știind că gândurile ei nu erau chiar lipsite de păcat. Ar fi dat vina pe trădătoarea din pieptul ei care se agita de fiecare dată când sa gândea la el.

Kotaro deschise ușa să plece, dar nu înainte de a arunca un zâmbet peste umăr și de a adăuga. − Amintește-ți, că încă ești femeia mea. A plecat repede, închizând ușa în spatele lui, și rânjind animalic.

Știa că ea nu va trece limita cu Toya și nu era îngrijorată. Chiar și în trecut, când el și Toya se băteau cap în cap, ea ținea cu el și nu cu Toya. Întotdeauna l-a iubit pe Toya, dar Kotaro știa că de el era cu adevărat îndrăgostită. Viteza bătăilor inimii când era el în prin preajmă au trădat-o întotdeauna... în această viață dar și în trecut. El va trebui doar să aștepte ca ea să-și dea seama nou.

Kotaro inspiră ușor, savurând mirosul ei. Chiar și acum i-ar fi putut mirosi puritatea și știa că ea nu e o cineva care să ia așa ceva atât de ușor. Era atât de nevinovată față de lumea reală.

Gândul îl făcu să zâmbească fad. Nu era atât de sigur că ar fi vrut ca ea să afle vreodată despre partea întunecată a acestei lumi... nu voia să-i alunge fericirea. Chiar și el însuși nu era ceea ce credea că este. Știa că îl va accepta în vreun fel, dar amintindu-și cum a îngropat-o i-a ținut buzele înlemnite. De unele lucruri ar fi mai bine să nu-și amintească niciodată.

Când Kotaro ieșea din clădire și ajunse pe trotuar, ridică privirea spre curtea dinspre fereastra ei, întrebându-se ce avea să facă atunci când va afla despre el. și da, i-ar spune adevărul... dar nu chiar acum. Cum explici că ești mai în vârstă decât orice om normal și că ai puteri pe care le-a văzut doar în filme?

Kotaro clătină din cap în timp ce se întoarse spre colegiu, gândindu-se la următoarea mutare cu privire la fetele dispărute.

Știa ce se întâmplă cu ele și că cel mai probabil erau deja moarte sau cel puțin înviate. Ochii lui s-au aprins de furie pentru o clipă, dezvăluind partea întunecată a sufletului său de lican. Avea nevoie să prindă mirosul acelor băutori de sânge nenorociți și al celor care i-au condus înainte să o găsească din nou pe Kyoko.

Capitolul 3

Kyoko răscoli prin dulap în căutarea a ceea ce Suki o convinse să cumpere weekend-ul trecut. Ea chicoti la gândul că Shinbe le urmărise la cumpărături oferindu-se să le ajute dacă aveau de o opinie. Culmea a fost când s-a furișat în cabina fetelor și a vorbit cu Suki prin perdea.

Shinbe vorbea cu voce pițigăiată, ca să o convingă pe Suki că e însoțitoarea pentru cabina fetelor și se oferea să-i ridice fermoarul.

Suki spuse da ofertei de ajutor și se întoarse cu spatele spre perdea. Kyoko aproape căzuse când Shinbe zbură prin cabină și ateriză pe peretele din cealaltă parte.

O întrebă pe Suki cum și-a dat seama că era Shinbe iar ea răspunse. − Nu cred că ar lăsa o lesbiană să lucreze la cabina fetelor, așa că atunci când și-a băgat mâna în rochie, în loc de fermoar... era un fel de revelație.

− Săracul Shinbe, exclama Kyoko, scoțând o cămașă albă scurtă, cu mâneci de mătase, care, de la cot până la încheietura mâinii, erau în formă de clopot. De fapt, ea a crezut că e foarte drăguță. Îi aducea aminte de rochia unui înger, dar mai sexy. Era suficient de scurtă ca să-i arate buricul împreună cu fusta mini neagră, cu talie joasă, pe care o cumpărase.

După ce s-a îmbrăcat și și-a găsit ce pantofi dorea, și-a tras părul din jurul urechilor, și din spate, ridicându-l cu un elastic, lăsând restul să atârne atrăgător. Aplică o cantitate mică de machiaj și-și puse un colier cu un mic cristal picătură, crezându-se pregătită pentru tot ce îi rezervase Suki.

Și-a dorit în secret să-i fi spus lui Kotaro unde merg, dar nici măcar ea nu știa răspunsul la asta. Și-a mușcat buza de jos, realizând că deja îi ducea lipsa, apoi încercă să-și alunge sentimentul de melancolie, știind că Suki o va vedea.

Ultimul lucru de care avea nevoie în seara ar fi fost ca cea mai bună prietenă, s-o întrebe un milion de întrebări la care nu dorea să răspundă.

*****

Shinbe își plimbă degetele prin șuvițele albastre care-i străluceau în părul său întunecat, în timp ce se aplecă asupra ușii. Se îndreptase spre Suki, când primise apelul ei spunând că va pleca în această seară și că nu va mai reveni.

− E nebună dacă crede că poate scăpa de mine atât de ușor, a ridicat Shinbe o sprânceană în timp ce aștepta.

Când ea a deschis ușa cu părul încă înfășurat într-un prosop, primele cuvinte ale lui Shinbe erau. − ăăă... am pierdut baia, Suki? Zâmbi privind sprâncenele lui Suki arcuindu-se. De îndată ce îi întâlnise pe Suki și pe Kyoko, simți nevoia să rămână lângă ele. De multe ori au ieșit împreună cu Toya și fetele.

Suki știa că Shinbe se considera "iubitul ei" doar pentru că el era singurul cu care a ieșit, dar Suki nu a acceptat niciodată partea cu relația. Ea încercă să ascundă roșeața care amenința să se i se ridice pe față, în timp ce răspunse: − Mi-ar trebui înălbitor și o bilă de demolări pentru a-ți curăța creierul.

Se aplecă mai aproape de ea, blocând totul, pe măsură ce ochii lui de ametist se întunecau atrăgător. Dacă m-ai lăsat să intru... Cred că am putea găsi un motiv pentru tine să faci o altă baie.

Suki simți că bătăile inimii sale se accelerează la sunetul vocii sale obraznice și făcu câțiva pași înapoi, în timp ce el a făcut câțiva pași înainte, închizând ușa în urma lui. Hotărâtă să nu-i lase nici un avantaj îi aruncă o privire plină de avertizări și a fost răsplătită când el s-a oprit. Dacă ar fi aflat vreodată cât de mult o atrăgea... s-ar fi implicat cu adevărat.

− Uite Shinbe, trebuie să mă pregătesc pentru că am planuri în seara asta cu un prieten. Ți-am spus deja la telefon, îți amintești? Știa că va veni oricum... dacă nu pentru alt motiv decât să încerce să afle unde merge.

Luându-și prosopul din cap, cu părul ei lung încă umed, Suki se îndreptă spre baie vorbind destul de tare, ca să o audă. − Putem face ceva mâine seară, bine?

Shinbe se aplecă de bara care despărțea bucătăria de camera de zi. Era pe punctul de a începe să-și exprime jalea când privirea lui căzu pe un fluturaș de pe tejghea. Ridicându-l, a scanat rapid pagina. Ambele sprâncene se iluminară.

CEL MAI MARE și MAI TARE CLUB DIN ORAȘ

CLUBUL LA MIEZUL NOPȚII

NOAPTE DE VINERI SPECIALĂ

SEARA DOAMNELOR

Erau încercuite cuvintele “seara doamnelor”. Shinbe ridică o sprânceană, în timp ce punea hârtia înapoi pe tejghea și se îndreptă spre baie. Își ascunse zâmbetul în timp ce intră fără să bată și se strecură în spatele lui Suki, în timp ce ea se pregătea să-și perie părul.

− Mâine atunci, șopti Shinbe seducător în cochila urechii, apoi și-a lăsat buzele în jos, ca să-i sărute umărul. Se întoarse fără mai zică un cuvânt... ascunzându-și zâmbetul mulțumit.

Suki stătea nemișcată, privind în oglindă, fără să-i placă vibrațiile pe care tocmai le-a simțit. Nu era genul lui Shinbe să nu ceară, să nu implore. Nedorind sa caute calul de dar la dinți, se grăbi cu pregătirile. Îngrijorată că Shinbe avea un plan ascuns, Suki a hotărât că va apărea la Kyoko puțin mai devreme decât era planificat.

*****

La câțiva kilometri distanță, niște ochi roșii pătrunzători de la fereastra unui apartament penthouse scrutau orașul. Valuri în cascadă de păr negru mătăsos cădeau pe un spate gol în contrast cu pielea palidă ca luna. Fața lui angelică era izbitoare, cu unghiuri ascuțite, iar corpul său era slab și tare ca cel al zeului Adonis.−

Trupul gol îi strălucea din lumina lunii, mușchii dansând cu fiecare mișcare pe care o făcea. El era frumos pentru oricine se uita la el, dar sufletul lui întunecat era rău și fatal. Un zâmbet îi îndulcea buzele perfecte, pe când gândurile se îndreptau spre evenimentele din seara precedentă.

Întorcându-se de la fereastră, începu să se pregătească pentru seară. Privirea lui s-a pierdut înspre scaunul de lângă foc al reginei Ann și spre tânăra studentă care stătea în el fără viață. Hyakuhei se rânji în timp ce se gândi la sângele proaspăt avut la cina de noaptea trecută.

− Păcat, era o fată atât de frumoasă. Și-a lins buzele, amintindu-și plăcerea cu care a răpit fata și s-a hrănit cu ea. Nu s-ar fi săturat niciodată de tinerele femei pe care le-a ademenit și pe care a pus stăpânire.

În seara aceea, va vizita un renumit club de noapte pentru a-și vâna prada și trebuia să fie sigur că "copiii" lui vor fi satisfăcuți. "Noaptea doamnelor" a fost mereu prielnică pentru recoltă și un bufet nesfârșit de carne pentru călătorii nopții.

Era un lord vampir puternic și nici unul nu îndrăznea să supere sau să-i pună la îndoială puterea. Plăcerea a fost singura lui dorință de peste o mie de ani, dar acum el voia mai mult. El voia ceea ce i se cuvenea. O încruntare îi schimbă fața, în timp ce se gândea la țelul lui, obiectul care devenise obsesia lui cât timp a așteptat să se nască din nou în lume. Legendarul Gardian al Inimii de Cristal.

Cristalul sacru era o bijuterie despre care s-a spus că este capabilă să-i permită unui vampir să umble dincolo de noapte și în lumina plină a zilei. Legenda spune că o fată cu sânge neprihănit și inimă de copil, ar ține bijuteria înăuntrul corpului ei. Ea ar fi o preoteasă cu cel mai înalt rang și putere, protectoarea și păzitoarea Gardianului Inimii de Cristal.

Privirea lui întunecată se întoarse spre cerul nopții, unde o lună sângerie se ridică deasupra. − Te-am pierdut o dată dragă preoteasă, dar să nu crezi că nu te voi găsi din nou. Ochii i se îngrămădeau în timp ce făgăduia nopții. − Te voi avea atât pe tine cât și cristalul de data asta...

*****

Suki a fost la cumpărături cu Kyoko săptămâna trecută tocmai din acest motiv, doar că nu i-a spus prietenei despre ce era vorba. Suki și-a cumpărat și ea o ținută. Trăgând-o din dulapul ei, ea se fâțâi cu entuziasm. Era o rochie neagră și foarte strânsă. Se îndrăgostise de ea în clipa în care a văzut-o.

− Bună treabă că Shinbe nu-i aici, își spuse Suki cu un zâmbet șmecher, în timp ce privi rochia în oglindă. Era foarte scurtă, dar nu arăta prea multe... suficient pentru a ațâța și a lăsa imaginația să lucreze. Trăgându-și părul într-o bentiță neagră potrivită, Suki își puse niște machiaj și-și apucă cheile, îndreptându-se spre apartamentul lui Kyoko.

Kyoko a ieșit din dormitorul ei sperând că va avea timp să ia o gustare înainte de a ieși afară, dar chiar înainte să ajungă în bucătărie cineva a bătut în ușă.

− Doamne, sper că nu e Toya, zise ea și se întrebă dacă ar trebui să răspundă. Avea încă 20 de minute înainte să se întâlnească cu Suki, astfel încât Kyoko a ales să ignore bătaia în ușă pentru moment, de teamă că cineva era de partea cealaltă.

Este uimitor cum frica te face să te simți de cinci ani. O sprânceană a lui Kyoko s-a răsucit în timp ce își reținea respirația.

Bătaia a devenit un pic mai tare, dar de data aceasta a urmat o voce. − Bine, Kyoko, știu că ești acolo. Nu mă face să sparg ușa! Asta a fost spusă râzând.

Kyoko își rostogoli ochii, gândindu-se că Suki făcuse ca poliția. Deschise ușa prietenei sale care zâmbea, și care o apucă imediat de mână să o scoată afară din apartament. − Hai să mergem. Am un sentiment rău că dacă nu plecăm acum, Shinbe va apărea sau așa ceva. Kyoko abia a avut timp să încuie ușa înainte ca Suki să o scoată afară.

*****

Kyou trase perdelele negre grele înapoi de pe fereastră, acum că a venit înserarea. Pleata lui lungă, argintie, albă, s-a învârtit în jurul lui când deschise fereastra, permițând vântului de vară să-i mângâie fața de înger. Îmbrăcat în negru, părea un înger decăzut.

Bani i-au adus libertatea de a-și stabili propriul program iar puterea l-a ajutat să nu fie deranjat. Achiziționarea întregului etaj al celui mai scump hotel din oraș îi dăduse singurătatea de care avea nevoie și vederea pe care o dorea. Privind de-a lungul străzii, văzu că deja se formase o coadă la Clubul Miezul Nopții, cel mai renumit club din oraș. Era locul perfect pentru hrană al creaturilor nocturne.

Coada aglomerată era plină de tinere studente și de tineri golani care le urmau. Ochii bântuiți ai lui Kyou străluceau de mulțumire, în timp ce începu să scaneze coada, întrebându-se care dintre ei ar atrage atenția celui pe care îl vâna. Cine ar fi următoarea victimă a lui Hyakuhei?

Kyou îl simțea pe Hyakuhei în oraș și se întrebă dacă Hyakuhei ar putea simți cum îl urmărește moartea. De data aceasta lucrurile erau diferite. Kyou îl găsise prea ușor, ca și cum Hyakuhei ar fi lăsat o urmă pe care să o găsească. Moartea și dispariția studentelor au reprezentat o carte de vizită flagrantă pentru Kyou, indicând doar o singură persoană.

Nu-i plăcea gândul că Hyakuhei l-a adus aici. − Nu mai sunt sub controlul tău, Kyou a mârâit când îi curse niște sânge dintre degetele încleștate iar ochii lui se înroșiră. − Nu ai nici o putere asupra mea... deloc! Calmându-și furia în creștere, Kyou și-a tras din nou masca fără emoții peste trăsăturile lui, ascunzându-și aura. Era timpul ca prădătorul să devină pradă.

Dacă el a putut să simtă forța de viață a lui Hyakuhei, Kyou trebuia să fie prudent pentru a-l împiedica pe creator să îl simtă și el.

*****

Kyoko a fost surprins să afle de cât de mare a era într-adevăr clubul de noapte. Stătea cu buzele deschise când Suki trase mașina în parcarea imensă. Suki dorea să ajungă puțin mai devreme pentru a evita coada, dar din ceea ce Kyoko putea să vadă, o coadă se formase deja, așa că au ieșit rapid din mașină. Kyoko putea să vadă fețe familiare de la colegiul la care au studiat și zâmbi, observându-l pe prietenul ei Tasuki printre ei.

Tasuki le-a văzut și el pe Kyoko și Suki din locul unde era. El a fost convins de prietenii săi să vină acum că nu aveau altceva mai bun de făcut după terminarea examenelor, și acceptase de bună voie. El era frumos și bine făcut, cu părul șaten până pe umeri și ochii maro de ciocolată, care topeau inimile fetelor.

El a fost, de asemenea, unul dintre cei mai populari tipi din campus, dar Tasuki a fost mai mult cunoscut pentru notele mari pe care le-a primit la toate materiile și era mai cumsecade decât majoritatea tipilor din campus. Bineînțeles, faptul că deși era unul dintre cei mai bogați oameni de la academie nu s-a comportat ca atare, i-a înălțat statutul.

Făcându-și drumul în jurul gloatei de oameni, Tasuki se apropie de Kyoko cu un zâmbet sincer. El o cunoscuse din gimnaziu și a avut întotdeauna o pasiune ascunsă față de ea. S-au întâlnit, dar nu a fost nimic serios... mai degrabă erau buni prieteni, și a trecut ceva timp de când au făcut asta.

El ar fi scos-o mai des în oraș, dar tipul de Toya sau șeful gardienilor școlii erau mereu în jurul ei în ultima vreme. Ar fi putut să jure că a auzit o mârâială când s-a apropiat ultima oară de ea în timp ce era cu unul din ei.

Având în vedere acest lucru, a verificat nervos zona, sperând că este singură. Nu că era speriat de ei... nu... niciodată...

Suki putea să vadă nervozitatea lui Tasuki și a râs cu voce tare. − E în regulă, Tasuki. Am venit aici singure.

Ea s-a distrat de aspectul confuz al lui Kyoko, apoi la apucat pe Tasuki de cot și l-a tras între ele. Ea și toți ceilalți care-l cunoșteau erau conștienți de faptul că nutrea ceva pentru Kyoko... toți, cu excepția lui Kyoko.

Kyoko se înroși când Tasuki se întoarse spre ea. Nu și-a dat seama cât de mult s-a înălțat. − Salut Tasuki, a trecut ceva timp. Am auzit că te descurci bine cu mediile anul ăsta. Fața ei se lumină fericită, realizând că era prea mult timp de când s-au văzut. Întotdeauna s-a simțit atât de în siguranță în jurul lui... ca cei mai buni prieteni. Îi lipsea.

Un zâmbet delicat apăru pe buzele lui Tasuki, plăcându-i faptul că încă mai ținea la el, chiar dacă era de la distanță. Poate încă mai avea o șansă cu ea. Chiar și-a dorit șansa să-i arate cât de mult îi plăcea de ea și cât de mult ar fi vrut să fie cu ea, că era de rangul ei, așa cum părea ea să creadă.

Din anumite motive, ea părea să creadă că el vrea o vadă doar pentru că fuseseră prieteni de mici. El intenționa să repare acea concepție greșită. − Da, Kyoko, dacă ai nevoie de vreun ajutor, mă bucur să vină și să te meditez oricând. Voia să-și lovească capul de zidul de cărămidă, pentru că din nou a sunat ca un bun prieten în loc de iubit.

Suki doar clătină din cap, văzând tristețea tăcută din ochii lui Tasuki, zâmbind la Kyoko. − Sărmanul, își spuse ea, cu un surâs milos răspândit peste buze. El avea nevoie doar de o mică împingere în direcția cea bună.

*****

Ochii lui Kyou se micșorau pe măsură ce mulțimea de copii naivi creștea. − Atât de mulți de unde să aleagă Hyakuhei, spuse el. Întotdeauna era la fel. Luarea unei vieți dar fără a fi pedepsit... la fel cum monstrul a făcut și mai demult. Degetele lui se încleștară de pervazul ferestrei în frustrare, întrebându-se dacă ar putea opri cumva măcelul.

Trebuia să se apropie și să se amestece în mulțime. Zâmbi la gândul că parul său argintiu și ochii ciudat de aurii se vor amesteca vreodată, Kyou și-a îndreptat atenția la masa de oameni.

Survolând încă o dată parcarea, vederea îi se opri, în timp ce privirea lui strălucitoare coborî asupra unui grup de trei inși adunați mai aproape de capătul mulțimii. Aura care înconjoară triunghiul era izbitor de diferită față de ceilalți oameni. O nuanță ușoară de lumină albă pură care înconjura grupul debusolă vederea interioară de vampir a lui Kyou.