Kitabı oku: «Dispărută fără urme», sayfa 2

Capitolul 3

Adolescenta care îi deschise ușa lui Bill avea o privire de parcă urma să i-o trântească înapoi în față. În schimb, se întoarse brusc și plecă fără să scoată un cuvânt, lăsând ușa deschisă.

Bill intră.

“Bună April,” spuse el mașinal.

Fiica lui Riley, o tânără uscățivă și morocănoasă de paisprezece ani, cu părul negru al mamei și ochi căprui-verzui, nu răspunse. Îmbrăcată doar într-un tricou larg, cu părul vraiște, April coti și se trânti pe canapea, absentă la tot în afara căștilor și telefonului mobil.

Bill stătu acolo încurcat, nesigur ce să facă. Când o sunase, Riley acceptase vizita sa, chiar dacă fără tragere de inimă. Se răzgândise oare?

Bill aruncă o privire în jur în timp ce pătrundea în casa semiobscură. Merse prin sufragerie și văzu că totul era ordonat și la locul lui, ceea ce era tipic pentru Riley. Și totuși văzu jaluzelele trase și un strat de praf pe mobilă – iar asta nu îi semăna deloc. Pe o etajeră zări un rând de thrillere broșate noi pe care i le cumpărase pentru concediu, în speranța că o vor ajuta să-și ia gândul de la probleme. Nicio copertă nu părea să fie îndoită.

Senzația vagă de teamă pe care o simțea Bill se intensifică. Asta nu era Riley pe care o cunoștea el. Oare Meredith avea dreptate? Avea nevoie de mai mult timp liber? Făcea o greșeală solicitând-o înainte de vreme?

Bill își făcu curaj și continuă să meargă mai departe în casa întunecată, și cum coti după un colț, o găsi pe Riley singură în bucătărie, așezată la masa Formica în halat și papuci, cu o ceașcă de cafea în față. Ridică privirea și Bill văzu o urmă de rușine, ca și cum ar fi uitat că venea. Dar o disimulă rapid cu un zâmbet firav și se ridică.

Se îndreptă spre ea și o luă în brațe și îl strânse și ea, ușor, la rândul ei. În papucii de casă era ceva mai mică decât el. Devenise foarte slabă, prea slabă, și îngrijorarea lui se adânci.

Se așeză la masă în fața ei și o studie. Avea părul curat, dar nu era pieptănat și părea că ar fi purtat papucii aceia de zile întregi. Fața îi era sfrijită, prea palidă, și mult, mult mai bătrână ca ultima dată când o văzuse acum cinci săptămâni. Arăta de parcă ar fi trecut prin focurile iadului. Chiar trecuse. Încercă să nu se gândească la ce îi făcuse ultimul criminal.

Își întoarse privirea, și stătură amândoi într-o liniște adâncă. Bill fusese atât de sigur că va ști ce să-i spună ca să o înveselească, să o stimuleze; însă cum stătea acolo, se simți consumat de tristețea ei, și își pierdu toate cuvintele. Voia să o vadă mai viguroasă, așa cum era înainte.

Ascunse rapid pe jos, lângă scaunul său, plicul cu documentele referitoare la noul caz de crimă. Acum nu mai era sigur dacă să i-l arate sau nu. Începea să fie din ce în ce mai convins că greșise ducându-se acolo. Era limpede, avea nevoie de mai mult timp. De fapt, văzând-o așa aici, se îndoia, pentru prima dată, că vechea sa parteneră se va mai întoarce vreodată.

“Cafea?” întrebă ea. Îi putea simți stânjeneala.

Dădu din cap. Era clar fragilă. Când o vizitase la spital și chiar și după ce se întorsese acasă, se îngrijorase pentru ea. Se întrebase dacă va mai reuși vreodată să-și revină după spaima și durerea pe care le îndurase, din abisurile îndelungatelor tenebre.

Nu îi semăna deloc; păruse invincibilă cu toate celelalte cazuri. Ceva era diferit la acest ultim caz, acest ultim criminal. Bill putea înțelege: bărbatul fusese cel mai sucit psihopat pe care îl întâlnise vreodată – iar asta însemna mult.

În timp ce o studia, îi trecu prin minte altceva. Chiar își arăta vârsta. Avea patruzeci de ani, aceeași vârstă ca și el, dar când era în activitate, însuflețită și implicată, arătase întotdeauna cu câțiva ani mai tânără. Fire gri începură să apară în părul ei negru. Ei bine, și părul lui se albea.

Riley își strigă fata, “April!”

Niciun răspuns. Riley o strigă pe nume de câteva ori, de fiecare dată mai tare, până când în sfârșit răspunse.

“Ce?” April răspunse din sufragerie, cu o voce profund enervată.

“La ce oră ai școală azi?”

“Știi la ce oră.”

“Spune-mi, ok?”

“Opt jumate.”

Riley se încruntă și păru supărată pe ea însăși. Se uită la Bill.

“A picat la engleză. A chiulit de la prea multe ore. Încerc să o ajut să iasă din belea.”

Bill dădu din cap, înțelegând prea bine. Viața în agenție punea prea multă presiune pe ei toți, iar familiile lor resimțeau cel mai puternic efectele negative.

“Îmi pare rău,” spuse el.

Riley ridică din umeri.

“Are paisprezece ani. Mă detestă.”

“Asta nu e bine.”

“Uram pe toată lumea când aveam paisprezece ani,” răspunse ea. “Tu nu?”

Bill nu răspunse. Era greu să și-o imagineze pe Riley detestând pe toată lumea.

“Așteaptă să ajungă băieții tăi la vârsta asta,” spuse Riley. “Câți ani au acum? Uit mereu.”

“Opt și zece,” răspunse Bill, apoi zâmbi. “La cum merg lucrurile cu Maggie, nu știu nici măcar dacă o să mai fiu în viața lor când vor avea vârsta lui April.”

Riley înclină capul și se uită îngrijorată la el. Îi lipsise acea privire afectuoasă.

“Așa de rău?” spuse ea.

Se uită în altă parte, vrând să nu se gândească la asta.

Amândoi tăcură pentru o clipă.

“Ce-ai ascuns acolo pe jos?” întrebă ea.

Bill aruncă o privire în jos apoi înapoi în sus și zâmbi; chiar și în starea de față, nu-i scăpa nimic.

“Nu ascund nimic,” spuse Bill, ridicând plicul și punându-l pe masă. “Doar ceva despre care aș vrea să discut cu tine.”

Riley zâmbi larg. Era evident că știa foarte bine de ce venise de fapt să o vadă.

“Arată-mi,” spuse ea, apoi adăugă, aruncând o privire neliniștită spre April, “Vino, hai să ieșim în spate. Nu vreau să vadă.”

Riley își scoase papucii și păși desculță în grădină înaintea lui Bill. Se așezară la o masă de picnic din lemn, roasă de vreme, care fusese acolo dinainte ca Riley să se mute în casă, iar Bill privi în jur curtea mică și singurul ei copac. Erau păduri de toate părțile. Asta îl făcu să uite că era măcar în apropierea unui oraș.

Prea izolat, se gândi el.

Nu i se păruse niciodată un loc potrivit pentru Riley. Micuța casă în stil fermier era la douăzeci și cinci de kilometri în afara orașului, dărăpănată și foarte mediocră. Accesul se făcea dintr-un drum secundar, cu nimic altceva în jur în afară de păduri și pășuni. Nu că ar fi crezut vreodată că viața în suburbie i se potrivea. Îi era greu să și-o imagineze în cercul petrecerilor de cocktail. Cel puțin, putea totuși să conducă până în Fredericksburg și de acolo să ia trenul companiei Amtrak până în Quantico când se întorcea la serviciu. Când încă mai putea lucra.

“Arată-mi ce ai,” spuse ea.

Etală rapoartele și fotografiile pe masă.

“Ții minte cazul Daggett?” întrebă el. “Ai avut dreptate. Criminalul nu terminase.”

Bill văzu cum Riley făcu ochii mari în timp ce se uită în amănunt peste poze. O tăcere lungă se așternu în timp ce studia intens documentele, și Bill se întrebă dacă nu cumva de asta avea nevoie ca să se întoarcă – sau dacă asta o va da înapoi.

“Deci ce crezi?” întrebă el într-un sfârșit.

Din nou tăcere. Nu își dezlipi nici acum ochii de pe documente.

În cele din urmă, își ridică privirea, iar atunci Bill fu șocat văzându-i ochii înlăcrimați. Nu o mai văzuse plângând până atunci, nici măcar în cele mai dure situații, nas în nas cu un cadavru. Asta nu era cu siguranță Riley pe care o cunoștea el. Criminalul ăla îi făcuse ceva, ceva mai mult decât știa el.

Înghiți un suspin.

“Mi-e frică, Bill,” spuse ea. “Mi-e atât de frică. Tot timpul. De tot.”

Îl duru inima să o vadă așa. Bill se întreba unde dispăruse vechea Riley, singura persoană pe care se putea baza să fie mai puternică decât el, punctul său de sprijin în vremuri grele. Îi era nespus de dor de ea.

“E mort, Riley,” spuse el, cu cel mai încrezător aer pe care și-l putu aduna. “Nu te mai poate răni.”

Riley dădu din cap.

“Nu ai de unde să știi.”

“Sigur că știu,” răspunse el. “I-au găsit corpul după explozie.”

“Nu l-au putut identifica,” spuse ea.

“Știi că el era.”

Plecă fața și își ascunse lacrimile cu o mână. Bill îi strânse mâna cealaltă peste masă.

“Ăsta e un caz nou,” spuse el. “Nu are nimic de-a face cu ce ți s-a întâmplat ție.”

Riley dădu din cap.

“Nu contează.”

Încet, plângând, ridică brațul și îi înmână documentul, ferindu-și privirea.

“Îmi pare rău,” spuse ea, uitându-se în jos, ținându-l cu mâna tremurândă. “Cred că ar trebui să pleci,” adăugă ea.

Bill, consternat, întristat, întinse mână și luă înapoi documentul. În vecii vecilor nu s-ar fi așteptat la un asemenea deznodământ.

Bill rămase pe loc o clipă, luptându-se împotriva propriilor lacrimi. Într-un final, îi mângâie ușor mâna, se ridică de la masă, și își croi drumul înapoi prin casă. April stătea în continuare în sufragerie, cu ochii închiși, dând din cap pe muzică.

* * *

Riley rămase plângând singură la masa de picnic după ce Bill plecă.

Credeam că eram bine, se gândi ea.

Chiar îți dorise să fie bine, pentru Bill. Și chiar credea că ar fi putut duce totul până la capăt. Să stea în bucătărie, vorbind despre banalități fusese în regulă. Apoi ieșiseră afară și când văzuse documentul, crezuse din nou că va fi bine. Chiar mai mult decât bine. Începuse să intre în joc. Vechea poftă pentru meserie se reaprinse, voia să se întoarcă pe teren. Împărțea pe categorii, desigur, gândindu-se la crimele aproape identice, ca un puzzle de rezolvat, aproape abstract, un joc intelectual. Și asta era în regulă. Terapeutul îi spusese că va fi nevoită să o facă dacă spera să se mai întoarcă vreodată la lucru.

Iar atunci, din cine știe ce motiv, puzzle-ul intelectual deveni ceea ce era cu adevărat – o tragedie umană hidoasă în care două femei nevinovate muriseră în chinurile unor dureri și terori de nemăsurat. Și deodată se întrebă: Oare a fost la fel de rău pentru ele cum a fost pentru mine?

Întregul corp fu inundat de panică și teamă. Și stânjeneală, rușine. Bill era partenerul și prietenul ei cel mai bun. Îi datora atât de mult. Îi fusese alături în timpul ultimelor săptămâni când nimeni altcineva nu ar fi făcut-o. Nu ar fi supraviețuit în spital fără el. Ultimul lucru pe care și-l dorea era ca el să o vadă limitată la o stare de neajutorare.

O auzi pe April țipând din pragul ușii cu plasă din spate.

“Mama, tre’ să mâncăm acum sau o să întârzii.”

Simți nevoia să țipe înapoi, “Pregătește-ți singură micul dejun!”

Dar nu o făcu. Luptele cu April o epuizaseră de mult. Renunțase să se mai bată.

Se ridică de la masă și intră înapoi în bucătărie. Desprinse un prosop de hârtie de pe rolă și îl folosi ca să-și șteargă lacrimile și să-și sufle nasul, apoi se pregăti de gătit. Încercă să-și reamintească de cuvintele terapeutului: Chiar și sarcinile de rutină vor cere mult efort conștient, cel puțin o vreme. Trebui să se mulțumească să facă lucrurile pas cu pas.

Întâi se scot ingredientele din frigider – cartonul de ouă, pachetul de bacon, untiera, borcanul cu gem, pentru că lui April îi plăcea gemul chiar dacă ei nu. Și continuă așa până ce întinse șase felii de bacon într-o tigaie pe aragaz, și aprinse focul de sub tigaie.

Se clătină pe spate la apariția flăcării galben-albastre. Închise ochii și toate amintirile o năvăliră.

Riley era întinsă într-un spațiu auxiliar, sub o casă, într-o cușcă improvizată. Singura lumină pe care o văzuse venea de la torța cu propan. În restul timpului fusese complet în întuneric. Podeaua spațiului auxiliar era de pământ. Dușumeaua de deasupra ei era atât de lăsată că abia putea să stea pe vine.

Întunericul era deplin, chiar și atunci când deschidea ușa mică și se târa în spațiul auxiliar cu ea. Nu îl putea vedea, dar îl putea auzi respirând și grohăind. Descuia cușca și o deschidea violent și se băga înăuntru.

Și apoi aprindea torța. Putea să-i vadă fața crudă și urâtă în lumina ei. O tachina cu o farfurie de mâncare râncedă. Dacă se întindea după farfurie, lansa flacăra spre ea. Nu putea mânca fără să fie arsă…

Deschise ochii. Imaginile nu mai erau atât de vii cu ochii deschiși, dar nu putea opri cursul amintirilor. Continuă să pregătească micul dejun mașinal, adrenalina galopându-i prin corp. Tocmai ce punea masa când vocea fiicei sale țipă din nou.

“Mamă, cât mai durează?”

Tresări și farfuria îi alunecă din mână, căzu pe podea și se sparse.

“Ce s-a întâmplat?” țipă April, apărând lângă ea.

“Nimic,” spuse Riley.

Curăță mizeria și cum ea și April se așezară să mănânce împreună, ostilitatea mută se făcu simțită ca de obicei. Riley voia să rupă cercul vicios, să ajungă la April, să îi spună, April, sunt eu, mama ta și te iubesc. Dar încercase de atâtea ori și nu făcuse decât să înrăutățească situația. Fiica ei o detesta, și nu înțelegea de ce – nici cum să-i pună capăt.

“Ce o să faci azi?” o întrebă pe April.

“Ce crezi?” sări April. “Mă duc la școală.”

“Voiam să zic după,” spuse Riley, păstrându-și tonul calm, plin de compasiune. “Sunt mama ta. Vreau să știu. E normal.”

“Nu e nimic normal în viața noastră.”

Mâncară în liniște pentru câteva clipe.

“Nu-mi spui nimic niciodată,” spuse Riley.

“Nici tu.”

Asta încheie orice speranță de a mai conversa vreodată.

Așa e, se gândi cu amărăciune Riley. Era mai adevărat decât credea April. Riley nu îi povestise niciodată despre jobul ei, de cazurile ei; nu îi povestise niciodată despre captivitatea ei sau despre perioada în spital sau de ce era acum “în vacanță”. Tot ce știa April era că fusese nevoită să locuiască cu tatăl ei în cea mai mare parte a acelei perioade, și îl ura chiar mai mult decât o ura pe Riley. Dar oricât de mult și-ar fi dorit să-i spună, Riley consideră că era mai bine ca April să nu aibă habar prin ce trecuse mama ei.

Riley se îmbrăcă și o conduse pe April la școală, și nu schimbară niciun cuvânt pe drum. Când April se dădu jos din mașină, strigă după ea, “Ne vedem la zece.”

April îi făcu nepăsătoare cu mâna în timp ce se îndepărta.

Riley conduse până la o cafenea din apropiere. Devenise o rutină pentru ea. Îi era greu să petreacă oricât de puțin timp într-un spațiu public și știa că tocmai d-asta trebuia să o facă. Cafeneaua era mică și niciodată aglomerată, chiar și în dimineți ca aceasta, așa că o găsea relativ neamenințătoare.

Pe cum stătea acolo, sorbind dintr-un cappucino, își aminti de rugămintea lui Bill. Trecuseră șase săptămâni, la naiba. Situația trebuia să se schimbe. Ea trebuia să se schimbe. Nu știa cum avea să facă asta.

Dar o idee începu să se formeze. Știa exact ce trebuia să facă mai întâi.

Capitolul 4

Flacăra albă a torței cu propan flutura în fața lui Riley. Era nevoită să se ferească dintr-o parte în alta ca să nu fie arsă. Lumina era orbitoare și nu mai putea să-i vadă chipul răpitorului. Torța se învârtea din colo în coace, lăsând parcă dungi atârnând în aer.

“Oprește-te!” țipă ea. “Oprește-te!”

Vocea îi devenise aspră și răgușită de la țipat. Se întreba de ce își irosea suflul. Știa că nu s-ar fi oprit din tortură până când nu ar fi fost moartă.

Chiar atunci, luă o goarnă și i-o sună în ureche.

Un claxon răsună. Riley reveni rapid în prezent și văzu semaforul din intersecție făcându-se verde. O coloană de șoferi aștepta în spatele ei, și apăsă pedala.

Riley, cu mâinile transpirate, își îndepărtă gândurile forțat și își reaminti unde se afla. Se ducea în vizită la Marie Sayles, singura altă supraviețuitoare a sadismului de neconceput a aproape-criminalului ei. Se dojeni pentru că se lăsă copleșită de reminiscența evenimentelor. Reușise să se concentreze pe condus timp de o oră și jumătate și crezuse că era bine.

Riley merse cu mașina prin Georgetown, trecând pe lângă case victoriene scumpe și parcă la adresa pe care Marie i-o dăduse la telefon – o casă de oraș din cărămidă roșie cu un superb bovindou. Rămase un moment în mașină, deliberând dacă să intre sau nu și încercând să-și adune curajul.

În cele din urmă ieși. Cum urca scările, fu plăcut surprinsă să o vadă pe Marie întâmpinând-o la ușă. Îmbrăcată sumbru dar elegant, Marie zâmbi oarecum fără putere. Chipul îi părea obosit și crispat. Judecând după cearcăne, Riley era aproape sigură că Marie plânsese. Asta nu o surprindea. Ea și Marie se văzuseră des în ultimele săptămâni pe video chat și prea puțin mai puteau ascunde una de cealaltă.

Când s-au îmbrățișat, Riley își dădu seama imediat că Marie nu era atât de înaltă și viguroasă pe cât se aștepta ea. Chiar și pe tocuri Marie era mai scundă decât Riley, de statură mică și delicată. Riley era surprinsă. Vorbiseră mult împreună, dar acum era prima oară când se întâlneau în persoană. Delicatețea Mariei o făcea să pară și mai curajoasă de a fi supraviețuit traumelor la care fusese supusă.

Riley cercetă cu atenție de jur împrejur în timp ce se îndrepta cu Marie spre sufragerie. Locul era impecabil și mobilat cu gust. În mod normal ar fi fost o casă veselă pentru o femeie celibatară de succes. Dar Marie ținea toate perdelele trase și luminile la intensitate redusă. Atmosfera era în mod ciudat opresantă. Riley nu voia să recunoască, dar îi amintea de propria casă.

Marie pregătise un prânz lejer pe masa din sufragerie, iar ea și Riley se așezară să mănânce. Stătură acolo într-o liniște jenantă, Riley transpirând dar neștiind de ce. Să o vadă pe Marie îi reamintea totul.

“Și…cum a fost?” întrebă Marie timid. “Să te expui în public?”

Riley zâmbi. Marie înțelegea mai bine ca oricine ce efort însemnase drumul de azi.

“Destul de bine,” spuse Riley. “De fapt, chiar bine. Nu am avut decât un moment dificil de altfel.”

Marie consimți înclinând din cap.

“Ai făcut-o,” spuse Marie. “Și a fost curajoasă.”

Curajoasă, se gândi Riley. Ea nu s-ar fi descris așa. Cândva, poate, când era un agent în activitate. Oare se va mai descrie vreodată așa?

“Dar tu?” întrebă Riley. “Cât de des ieși?”

Marie căzu pe gânduri.

“Nu ieși deloc din casă, nu-i așa?” întrebă Riley.

Marie dădu din cap.

Riley se apropie și îi prinse încheietura mâinii cu compasiune.

“Marie, trebuie să încerci,” o îndemnă ea. “Dacă rămâi baricadată așa înăuntru, e ca și cum ești în continuare prizoniera lui.”

Un suspin înecat ieși cu forța din gâtul Mariei.

“Îmi pare rău,” spuse Riley.

“E în regulă. Ai dreptate.”

Riley o privi pe Marie în timp ce mâncară amândouă pentru o clipă și o tăcere îndelungată se instală. Voia să creadă că Marie era bine, dar trebui să recunoască faptul că i se părea alarmant de fragilă. I se făcu teamă pentru ea însăși. Oare tot așa de rău arăta și ea?

Riley se întrebă în tăcere dacă era bine pentru Marie să locuiască singură. I-ar fi oare mai bine cu un soț sau cu un iubit? Se întrebă. Apoi se gândi la același lucru despre ea. Cu toate că știa că răspunsul pentru amândouă era probabil nu. Nici una nici alta nu erau într-o stare de spirit emoțională pentru o relație solidă. Ar fi fost doar un sprijin.

“Oare ți-am mulțumit?” întrebă Marie după o vreme, rupând liniștea.

Riley zâmbi. Știa foarte bine că Marie se referea la faptul că o salvase.

“De multe ori,” spuse Riley. “Și nu ai de ce. Serios.”

Marie împunse mâncarea cu furculița.

“Ți-am cerut vreodată iertare?”

Riley fu surprinsă. “Iertare? Pentru ce?”

Marie vorbi cu greu.

“Dacă nu m-ai fi scos de acolo, nu te-ar fi prins.”

Riley strânse ușor mâna Mariei.

“Marie, mi-am făcut treaba doar. Nu poți să te învinovățești pentru ceva ce nu s-a întâmplat din cauza ta. Ai deja destule pe cap.”

Marie dădu din cap, recunoscătoare.

“Doar să mă ridic din pat în fiecare zi e o provocare,” recunoscu ea. “Presupun că ai observat ce întunecat țin totul. Orice lumină strălucitoare îmi amintește de torța aia a lui. Nu pot nici măcar să mă uit la televizor sau să ascult muzică. Mi-e teamă că cineva o să se furișeze după mine și nu o să aud. Orice sunet mă panichează.”

Marie începu să suspine în liniște.

“Nu voi mai privi niciodată lumea la fel. Niciodată. Răutatea e pretutindeni printre noi. Habar nu aveam. Oamenii sunt capabili de lucruri atât de îngrozitoare. Nu știu cum o să mai pot avea încredere vreodată în oameni.”

Cum Marie plângea, Riley dori să o încurajeze, să-i spună că nu avea dreptate. Dar o parte din Riley nu era sigură de asta.

Într-un final, Marie se uită la ea.

“De ce ai venit aici azi?” întrebă ea pe față.

Riley fu surprinsă de sinceritatea Mariei – și de faptul că ea însăși nu prea știa de ce.

“Nu știu”, spuse ea. “Voiam doar să te vizitez. Să văd cum ești.”

“Mai e ceva,” spuse Marie, privind printre gene cu un discernământ straniu.

Poate avea dreptate, se gândi Riley. Riley se gândi la vizita lui Bill și își dădu seama că într-adevăr, venise acolo datorită noului caz. Ce voia de la Marie? Un sfat? Permisiune? Sprijin? Încurajare? O parte din ea voia ca Marie să-i spună că e nebună ca să se liniștească și să uite de Bill. Dar poate o altă parte voia ca Marie să o îndemne să o facă.

În cele din urmă, Riley oftă.

“A apărut un caz nou,” spuse ea. “Bine, nu un caz nou. Dar unul vechi care nu s-a rezolvat niciodată.”

Expresia de pe fața Mariei deveni crispată și severă.

Riley inspiră adânc.

“Și ai venit să mă întrebi dacă să o faci sau nu?” întrebă Marie.

Riley ridică din umeri. Dar privi și în sus și căută ochii Mariei pentru încurajare, pentru sprijin. Și în acel moment își dădu seama că exact la asta sperase venind să o vadă.

Dar spre dezamăgirea ei, Marie plecă privirea și dădu ușor din cap. Riley așteptă în continuare un răspuns, dar în schimb primi doar o tăcere fără sfârșit. Riley simți că o teamă cu totul specială începuse să-și facă loc în sufletul Mariei.

În timpul tăcerii, Riley se uită prin apartament și ochii îi căzură pe telefonul fix al Mariei. Fu uimită să vadă că era deconectat din perete.

“Ce s-a întâmplat cu telefonul tău?” întrebă Riley.

Marie părea cu adevărat abătută și Riley realiză că atinsese un punct sensibil.

“Mă sună într-una,” spuse Marie șoptind aproape imperceptibil.

“Cine?”

“Peterson.”

Riley simți cum inima îi sări din piept.

“Peterson e mort,” replică Riley, cu vocea tremurândă. “Am ars locul. I-au găsit corpul.”

Marie dădu din cap.

“Ar fi putut găsi pe oricine altcineva. Nu era el.”

Riley simți un val de panică. Cele mai mari temeri ale sale se trezeau la viață.

“Toată lumea spune că el era,” spuse Riley.

“Și tu chiar crezi asta?”

Riley nu știa ce să spună. Acum nu era un moment bun să se încreadă în fricile sale. Până la urmă, Marie delira probabil. Dar cum putea Riley să o convingă de ceva de care ea însăși nu era pe deplin convinsă?

“Mă tot sună,” spuse din nou Marie. “Sună și respiră și închide. Știu că el e. E în viață. Și mă urmărește.”

Riley simți furișându-i-se în suflet o spaimă rece.

“E probabil doar un tip obscen care sună,” spuse ea, prefăcându-se că e calmă. “Dar pot cere Biroului să investigheze. Pot să le cer să trimită o mașină de supraveghere dacă ți-e teamă. Vor localiza apelurile.”

“Nu!” spuse Marie hotărât. “Nu!”

Riley o privi fix, debusolată.

“De ce nu?” întrebă ea.

“Nu vreau să-l enervez.,” spuse Marie cu un smiorcăit jalnic.

Riley, copleșită, simțind venind un atac de panică, realiză brusc ce idee proastă fusese să vină aici. Ba chiar se simțea mai rău. Știa că nu mai putea sta nici măcar o secundă în plus în acea sufragerie opresantă.

“Trebuie să plec,” spuse Riley. “Îmi pare rău. Fata mea mă așteaptă.”

Deodată, Marie o prinse pe Riley de încheietură cu o putere surprinzătoare, înfigându-și unghiile în pielea ei.

Se holbă la ea cu o așa intensitatea în ochii albaștri ca de gheață că o înspăimântă pe Riley. Acea privire pătrunzătoare i se întipări în suflet.

“Preia cazul,” o imploră Marie.

Riley putu citi în ochii Mariei confuzia dintre noul caz și Peterson, amestecându-le într-unul singur.

“Găsește-l pe nenorocitul ăla,” adăugă ea. “Și omoară-l pentru mine.”