Kitabı oku: «Dispărută fără urme», sayfa 5

Capitolul 11

Se întunecase foarte bine când Riley ajunse înapoi acasă în Fredericksburg și, dacă nu altceva, simțea că seara urma aproape sigur să se înrăutățească. Un sentiment de deja vu o făcu să tresară în timp ce trăgea mașina în fața unei case imense dintr-un cartier al unei suburbii respectabile. Cândva împărțise această casă cu Ryan și fiica lor. Locul era plin de amintiri, multe din ele plăcute. Dar mai mult de câteva nu erau prea grozave, iar unele erau de-a dreptul groaznice.

Tocmai când se pregătea să coboare din mașină și să meargă până la casă, ușa se deschise. April ieși iar Ryan rămase în ușă înconjurat de lumina puternică din casă. Îi făcu un semn cu mâna lui Riley în timp ce April se îndepărta, apoi intră înapoi în casă și închise ușa.

Riley consideră că închisese cam tare ușa, dar știa că probabil doar își imagina. Ușa aceea se închisese definitiv cu mult timp în urmă, iar acea viață se dusese de mult. Dar adevărul era că nu-și găsise niciodată locul într-o lume a ordinii și rutinei, atât de fadă, sigură și respectabilă. Inima ei era mereu pe teren, unde haosul, imprevizibilitate și pericolul tronau.

April ajunse la mașină și se așeză pe scaunul pasagerului.

“Ai întârziat,” se răsti April, încrucișându-și brațele.

“Scuze,” spuse Riley. Voia să-i spună mai mult, să-i spună lui April cât de rău îi părea, nu numai pentru această seară, nu numai pentru tatăl ei, ci pentru toată viața. Riley își dorea nespus de mult să fie o mamă mai bună, să fie acasă, să fie prezentă pentru April. Dar viața profesională nu o slăbea.

Riley se îndepărtă de bordură.

“Părinții normali nu lucrează toată ziua și toată noaptea,” spuse April.

Riley oftă.

“Ți-am mai spus asta – ” începu ea.

“Știu,” o întrerupse April. “Criminalii nu își iau zile libere. E de doi bani replica asta, mamă.”

Riley conduse în tăcere pentru câteva clipe, dorindu-și să vorbească cu April, dar era prea obosită, prea copleșită după ce zi avusese. Nici măcar nu știa ce să mai zică.

“Cum a fost cu tatăl tău?” întrebă ea în cele din urmă.

“Nasol,” răspunse April.

Era un răspuns previzibil. April părea să fie și mai supărată pe tatăl ei decât era pe mama ei în ultima vreme.

O nouă tăcere se așternu între ele.

Apoi, pe un ton mai blând, April adăugă, “Măcar era Gabriela acolo. E întotdeauna plăcut să mai vezi și o figură prietenoasă în schimb.”

Riley zâmbi foarte ușor. Riley chiar o aprecia pe Gabriela, o femeie de vârstă mijlocie din Guatemala care fusese menajera lor timp de ani de zile. Gabriela era mereu minunat de responsabilă și cu picioarele pe pământ, ceva ce Riley nu putea spune despre Ryan. Se bucura că Gabriela încă mai era în viețile lor – și că încă mai era acolo să aibă grijă de April ori de câte ori rămânea acasă la tatăl ei.

Pe drumul spre casă Riley simți o nevoie manifestă de a comunica cu fiica sa. Dar ce i-ar fi putut spune pentru a ajunge la ea? Nu era ca și cum nu înțelegea ce simțea April – mai ales într-o noapte ca aceasta. Biata fată trebuia probabil să se simtă pur și simplu nedorită, fiind pasată din colo-n coace între casele părinților. Trebuia să fie dificil pentru o tânără de paisprezece ani care era deja furioasă din cauza multor lucruri în viața ei. Din fericire, April fusese de acord să se ducă acasă la tatăl ei după școală și până când Riley avea să o recupereze. Dar astăzi, prima zi al acestui nou aranjament, Riley întârziase foarte mult.

Riley era aproape gata să plângă în timp ce conducea. Nu se putea gândi la nimic să spună. Era pur și simplu epuizată. Era mereu epuizată.

Când ajunseră acasă, April se duse țanțos, fără să scoată un cuvânt, în camera ei și închise ușa zgomotos în urmă. Riley se opri o clipă în hol. Apoi bătu la ușa lui April.

“Ieși puțin, dulceață,” spuse ea. “Hai să vorbim. Hai să ne așezăm puțin în bucătărie, să bem un ceai de mentă. Sau poate în grădină. E o seară frumoasă. E păcat să o irosim.”

Auzi vocea lui April răspunzând, “Fă tu asta, mamă. Eu sunt ocupată.”

Riley se sprijini istovită de tocul ușii.

“Îmi tot spui că nu petrec suficient timp cu tine,” spuse Riley.

“E trecut de miezul nopții, mamă. E foarte târziu.”

Riley simți cum i se uscă gâtul și i se înlăcrimează ochii. Dar avea să-și dea voie să plângă.

“Încerc, April,” spuse ea. “Îmi dau toată silința – cu totul.”

Liniștea se așternu.

“Știu,” spuse într-un final April din camera ei.

Apoi totul deveni tăcere. Riley își dorea să fi văzut chipul fiicei sale. Era posibil tocmai să fi auzit o urmă de compasiune în acel cuvânt? Nu, probabil că nu. Era furie atunci? Riley nu credea asta. Era probabil indiferență.

Riley se duse în baie și își făcu un duș lung și fierbinte. Lăsă aburul și ropotul picăturilor fierbinți de apă să-i maseze corpul îndurerat după o zi atât de lungă și grea. Până ce ieși din duș și termină să-și usuce părul, se simți deja mai bine fizic. Dar pe dinăuntru se simțea în continuare goală și tulburată.

Și știa că nu era gata să adoarmă.

Încălță papucii și îmbrăcă halatul de baie și se duse în bucătărie. Când deschise un dulap, primul lucru pe care îl văzu fu o sticlă aproape plină de burbon. Se gândi să-și toarne direct un whisky dublu.

Nu e o idee bună, își spuse cu fermitate.

În starea mentală actuală, nu s-ar fi oprit la un pahar. Cu toate dificultățile prin care trecuse în ultimele șase săptămâni, reușise să nu se lase doborâtă de alcool. Acesta nu era momentul să-și piardă controlul. Își pregăti în schimb o ceașcă fierbinte de ceai de mentă.

Apoi Riley se așeză în sufragerie și începu să parcurgă în detaliu dosarul plin de fotografii și informații referitoare la cele trei crime.

Știa deja destul de multe despre victima de acum șase săptămâni de lângă Daggett – cea despre care știau acum că era a doua din cele trei crime. Eileen Rogers fusese căsătorită, mamă a doi copii care gestiona împreună cu soțul său un restaurant. Și desigur, Riley văzuse locul în care ce-a de-a treia victimă, Reba Frye, fusese lăsată. Vizitase chiar și familia Frye, inclusiv senatorul egocentric.

Dar cazul din Belding vechi de doi ani de zile era nou pentru ea. Pe măsură ce citea rapoartele, Margaret Geraty începu să-i capteze atenția ca fiind o persoană adevărată, o femeie care trăise și respirase cândva. Lucrase în Beldin ca expert contabil și se mutase recent în Virginia din nordul statului New York. Familia rămasă în viață, în afară de soțul său, includea două surori, un frate și o mamă văduvă. Prietenii și rudele o descriau ca fiind binevoitoare dar solitară – poate chiar izolată.

Sorbind din ceai, Riley nu putu să nu se întrebe – ce ar fi devenit Margaret Geraty dacă ar fi fost în viață? La treizeci și șase de ani viața încă mai oferea tot felul de posibilități – copii, și mult mai mult.

Riley simți un fior dându-și seama de un alt lucru. Cu doar șase săptămâni în urmă, propria-i poveste de viață se apropiase înfricoșător de mult de a sfârși într-un dosar ca cel pe care îl avea deschis în fața ei. Întreaga-i existență ar fi putut prea bine să fie redusă la un teanc de fotografii oribile și proză oficială.

Închise ochii, încercând să se scuture simțind cum amintirile năvăleau înapoi. Dar oricât ar fi încercat, nu le putu opri.

Cum se strecura prin casa întunecată, auzi o râcâială sub dușumea, apoi un strigăt de ajutor. După ce pipăi pereții, o găsi – o ușă mică, pătrată, care se deschidea spre un spațiu auxiliar sub casă. Lumină cu lanterna înăuntru.

Raza căzu pe un chip terifiat.

“Am venit să te ajut,” spuse Riley.

“Ai venit!” strigă victima, “O, mulțumesc lui Dumnezeu că ai venit!”

Riley goni de-a bușilea pe podeaua de pământ până la cușca mică din colț. Bâjbâi o clipă după încuietoare. Apoi scoase briceagul și smuci încuietoarea până o deschise cu forța. O secundă mai târziu, femeia ieșea târâș din cușcă.

Riley și femeia se îndreptară spre deschizătura pătrată. Dar abia ce ieșise femeia că o figură masculină amenințătoare îi tăie calea lui Riley.

Fusese capturată, dar cealaltă femeie avusese noroc.

“Fugi!” țipă Riley. “Fugi!”

Riley trase de ea cu putere pentru a reveni în prezent. Avea vreodată să se elibereze de aceste orori? În mod cert faptul că lucra la un caz nou care implica tortură și moarte nu o ajuta.

Chiar și așa, exista o persoană la care putea să apeleze pentru sprijin.

Își scoase telefonul și îi scrise Mariei.

Bună. Te-ai culcat?

După câteva secunde, răspunsul sosi.

Nu. Cum ești?

Riley scrise: Destul de răvășită. Tu?

Prea speriată ca să dorm.

Riley voia să scrie ceva care să le facă pe amândouă să se simtă mai bine. Cumva, schimbul acesta de mesaje nu părea a fi suficient de bun.

Vrei să vorbim? Scrise ea. Adică să VORBIM – nu doar în scris?

Trecură câteva secunde bune până când Marie răspunse.

Nu, nu prea.

Riley fu surprinsă pentru o clipă. Apoi realiză că vocea ei putea să nu fie mereu reconfortantă pentru Marie. Uneori ar fi putut chiar să-i declanșeze amintiri înfiorătoare pentru ea.

Riley își aminti cuvintele Mariei de ultima dată când vorbiseră. Găsește-l pe nenorocitul ăla. Și omoară-l pentru mine. Și în timp ce cântărea cuvintele, Riley chiar avea noutăți pe care credea că Marie ar fi vrut să le audă.

M-am întors la treabă, scrise Riley.

Cuvintele Mariei se revărsară într-un iureș de fraze scrise.

O ce bine! Foarte bucuroasă! Știu că nu e ușor. Mândră de tine. Ești foarte curajoasă.

Riley oftă. Nu se simțea atât de curajoasă – nu acest moment cel puțin.

Cuvintele Mariei continuară.

Mersi. Să știu că lucrezi din nou mă face să mă simt mult mai bine. Poate reușesc să dorm acum. Noapte bună.

Riley scrise: Rezistă.

Apoi lăsă telefonul. Și ea se simțea puțin mai bine. Până la urmă, realizase ceva întorcându-se astfel la lucru. Încet dar sigur, începea cu adevărat să se vindece.

Riley bău restul de ceai, apoi se duse direct în pat. Lăsă extenuarea să pună stăpânire pe ea și adormi repede.

Riley era la șase ani, într-un magazin de dulciuri cu mami. Era atât de fericită să primească toate dulciurile pe care mami i le cumpăra.

Dar atunci un bărbat veni spre ele. Un bărbat mare, înfricoșător. Purta ceva pe față – un ciorap de nailon, exact așa cum purta mami pe picioare. Scoase un pistol. Țipă la mami să îi dea geanta. Dar mami era atât de speriată că nu putea să se miște. Nu putea să-i dea geanta.

Așa că o împușcă în piept.

Căzu pe jos sângerând. Bărbatul înhăță geanta și fugi.

Riley începu să țipe și să țipe și să țipe.

Apoi auzi vocea lui mami.

“Nu poți face nimic, draga mea. M-am dus și nu ai ce să-i faci.”

Riley era în continuare în magazinul de dulciuri dar era mare acum. Mami era chiar în fața ei, aplecată deasupra propriului cadavru.

“Trebuie să te aduc înapoi!” plânse Riley.

Mami zâmbea cu tristețe către Riley.

“Nu poți,” spuse mami, “Nu poți aduce înapoi morții.”

Riley se ridică, respirând cu greutate, speriată din somn de un zăngănit. Se uită în jur, cu nervii întinși la maxim. Casa era în liniște acum.

Dar auzise ceva, era sigură. Ca un zgomot la ușa de la intrare.

Riley sări în picioare, instinctele activându-i-se. Luă o lanternă și arma din noptieră și merse cu grijă prin casă spre ușa de la intrare.

Privi prin geamul mic de sticlă din ușă, dar nu văzu nimic. Totul era în liniște.

Riley își făcu curaj și deschise repede ușa larg, luminând afară. Nimeni. Nimic.

Mișcând lumina de jur împrejur, ceva îi atrase atenția pe veranda din față. Câteva pietricele erau împrăștiate acolo. Le aruncase cumva cineva în ușă, producând acel zăngănit?

Riley își stoarse creierii, încercând să-și amintească dacă acele pietricele fuseseră acolo când ajunsese acasă aseară. În graba sa, nu își putea da seama dacă era într-un fel sau altul.

Riley rămase acolo câteva clipe, dar nu era nicio urmă de cineva niciunde.

Închise și încuie ușa de la intrare și se întoarse pe holul scurt în dormitor. Când ajunse în capăt, fu speriată să vadă că ușa de la dormitorul lui April era întredeschisă.

Riley împinse ușa larg deschisă și se uită înăuntru.

Inima îi bătea puternic de groază.

April dispăruse.

Capitolul 12

“April!” zbieră Riley. “April!”

Riley fugi spre baie și se uită înăuntru. Fiica ei nu era nici acolo.

Alergă disperată prin toată casa, deschizând ușile, uitându-se în fiecare cameră și în fiecare dulap. Nu găsi nimic.

“April!” zbieră ea din nou.

Riley recunoscu gustul amar al fierii în gură. Era gustul terorii.

Într-un final, în bucătărie, simți un miros ciudat plutind dinspre o fereastră deschisă. Recunoscu mirosul din zilele sale de demult de facultate. Spaima i se potoli, fiind înlocuită de supărare.

“O, Doamne,” murmură Riley, simțind o imensă ușurare.

Deschise dintr-o smucitură ușa din spate. În lumina dimineții devreme își putu vedea fata, încă în pijamale, așezată la masa de picnic. April părea vinovată și rușinată.

“Ce vrei, mamă?” întrebă April.

Riley traversă curtea, ținând mâna întinsă.

“Dă-mi-l,” spuse Riley.

April încercă cu stângăcie să afișeze o expresie inocentă.

“Ce să-ți dau?” întrebă ea.

Vocea lui Riley se înecă mai mult cu tristețe decât furie. “Jointul pe care îl fumezi,” spuse ea. “Și te rog – nu mă minți.”

“Ești nebună,” spuse April, făcând tot posibilul să pară indignată pe bună dreptate. “Nu fumam nimic. Mereu presupui ce-i mai rău despre mine. Știi asta, mamă?”

Riley observă cum fiica sa era aplecată în față stând pe bancă.

“Mută piciorul,” spuse Riley.

“Ce?” spuse April prefăcându-se că nu înțelege.

Riley arătă spre piciorul suspicios.

“Mută piciorul.”

April bombăni tare și execută. În mod evident, papucul de casă ascundea o țigară de marijuana proaspăt stinsă. Un rotocol de fum se ridică din ea, iar mirosul era mai puternic ca oricând.

Riley se aplecă și o înșfăcă.

“Acum dă-mi și restul.”

April ridică din umeri. “Care rest?”

Riley nu prea putu să-și păstreze vocea calmă. “April, vorbesc serios. Nu mă minți. Te rog.”

April dădu ochii peste cap și băgă mâna în buzunarul bluzei. Scoase un joint care nu fusese aprins.

“Of, fir-ar să fie, poftim,” spuse ea, înmânându-l mamei sale. “Să nu-mi spui că nu o să-l fumezi tu însăți imediat ce o să ai ocazia.”

Riley îndesă ambele jointuri în buzunarul halatului de baie.

“Ce altceva mai ai?” o chestionă ea.

“Atât, asta e tot ce am,” sări înapoi April. “Nu mă crezi? Atunci, poftim, caută-mă. Caută-mi prin cameră. Caută peste tot. Asta e tot ce am.”

Riley tremura din toți rărunchii. Se chinui să-și țină emoțiile sub control.

“De unde le ai?” întrebă ea.

April dădu din umeri. “Cindy mi le-a dat.”

“Cine e Cindy?”

April lăsă să-i scape un râs cinic. “Păi, nu ai avea de unde să știi, nu-i așa, mamă? Nu e ca și cum ai știi prea multe despre viața mea. Ce-ți pasă, oricum? Adică, are vreo importanță pentru tine dacă mă sparg sau nu?”

Riley se simți înțepată. April țintise direct în jugulară, și durea. Riley nu-și mai putu reține lacrimile.

“April, de ce mă urăști?” plânse ea.

April păru surprinsă, dar aproape deloc să-i fi părut rău. “Nu te urăsc, mamă.”

“Atunci de ce mă pedepsești? Ce am făcut ca să merit asta?”

April se uită în gol. “Poate ar trebui să petreci mai mult timp gândindu-te la asta, mamă.”

April se ridică de pe bancă și se îndreptă spre casă.

Riley hoinări prin bucătărie, scoțând mecanic tot ce îi trebuia pentru a pregăti micul dejun. În timp ce scotea din frigider ouăle și baconul, se întreba ce ar fi trebuit să facă cu privire la această situație. Ar fi trebuit să o pedepsească pe April imediat. Dar cum ar fi putut face asta?

Când Riley își luase liber de la muncă, reușise să fie cu ochii pe April. Dar acum totul era diferit. Acum că era înapoi la treabă, programul lui Riley avea să fie extrem de imprevizibil. Și se pare că așa avea să fie și fiica ei.

Riley cugetă asupra alegerilor sale în timp ce întindea feliile de bacon în tigaie la prăjit. Un lucru era sigur. Cum April urma să petreacă atât de mult timp cu tatăl ei, Riley chiar era nevoită să îi povestească lui Ryan ce se întâmplase. Dar asta ar fi deschis o cu totul altă serie de probleme. Ryan era deja convins că Riley era incompetentă pe plan domestic, atât ca soție cât și ca mamă. Dacă Riley i-ar fi povestit că o prinsese pe April fumând iarbă în curtea din spate, ar fi fost sigur de incompetența ei.

Și poate că ar avea dreptate, se gândi ea cu amărăciune, în timp ce împingea două felii de pâine în toaster.

Până în prezent, Ryan și Riley reușiseră să evite o luptă pentru tutela lui April. Știa că, deși nu ar fi recunoscut niciodată, Ryan se bucura de libertatea sa de burlac prea mult pentru a se deranja cu educarea unei adolescente. Nu fusese prea încântat când Riley îi spusese că April avea să petreacă mai mult timp cu el.

Dar știa și că atitudinea fostului ei soț putea să se schimbe foarte repede, mai ales dacă avea un motiv să o învinuiască pentru ceva. Dacă afla că April fuma iarbă, ar fi putut să încerce să o ia de lângă Riley de tot. Acel gând era de nesuportat.

Câteva minute mai târziu, Riley și fiica sa stăteau la masă mâncând micul dejun. Tăcerea dintre ele era și mai stânjenitoare decât de obicei.

Într-un final April întrebă, “O să-i spui tatei?”

“Crezi că ar trebui?” răspunse Riley.

Părea un răspuns destul de sincer privind circumstanțele actuale.

April plecă capul, părând îngrijorată.

Apoi April imploră, “Te rog, nu-i spune Gabrielei.”

Cuvintele o loviră pe Riley direct în inimă. April era mai îngrijorată să nu afle menajera lor mai mult decât era de ce ar fi crezut tatăl ei – sau propria ei mamă de altfel.

Deci lucrurile au ajuns așa de rău, se gândi Riley cu amărăciune.

Puținul prețios care mai rămăsese din viața sa familială se dezintegra sub ochii ei. Se simți de parcă abia mai era o mamă. Se întrebă dacă Ryan avea astfel de sentimente despre a fi tată.

Probabil că nu. Să se simtă vinovat nu era stilul lui Ryan. Uneori îl invidia pentru indiferența sa emoțională.

După micul-dejun, în timp ce April se pregătea de școală, casa se afundă în liniște, și Riley începu să fie obsedată de celălalt lucru care se întâmplase în acea dimineață – dacă se întâmplase. Ce sau cine cauzase acel zăngănit la ușa de la intrare? Fusese vreun zăngănit la ușa de la intrare? De unde apăruseră dintr-o dată pietricelele acelea?

Își reaminti de panica Mariei legată de apelurile telefonice ciudate și o teamă obsesivă creștea în ea, scăpând de sub control. Scoase telefonul mobil și sună un număr cunoscut.

“Betty Richter, Tehnician Criminalistică FBI,” veni răspunsul scurt.

“Betty, Riley Paige la telefon.” Riley înghiți cu greu. “Cred că știi de ce sun.”

La urma urmei, Riley făcuse exact același apel la fiecare două trei zile de șase săptămâni încoace. Agentul Richter se ocupase de încheierea amănuntelor legate de cazul Peterson, și Riley aștepta cu disperare o soluție.

“Vrei să-ți spun că Peterson este cu adevărat mort,” spuse Betty pe un ton compătimitor. Betty era întruchiparea răbdării, înțelegerii și voii bune, și Riley fusese întotdeauna recunoscătoare că îi putea vorbi despre asta.

“Știu că e absurd.”

“După tot ce ai îndurat?” spuse Betty. “Nu, nu cred. Dar nu am nimic nou să-ți spun. Doar același lucru. I-am găsit corpul lui Peterson. Desigur, era ars făcut cenușă, dar avea exact înălțimea și corpolența lui. Chiar nu are cine altcineva să fie.”

“Cât ești de sigură? Dă-mi un procent.”

“Aș zice nouăzeci și nouă la sută,” spuse ea.

Riley inspiră lung și încet.

“Nu poți să zici sută la sută?” întrebă ea.

Betty oftă. “Riley, nu pot să-ți ofer siguranță sută la sută pentru aproape nimic în viață. Nimeni nu poate. Nimeni nu e sigur sută la sută că soarele va răsări mâine dimineață. Pământul ar putea fi plesnit de un asteroid între timp și ne trezim toți morți.”

Riley scoase un chicot trist.

“Mulțumesc că mi-ai dat un alt motiv pentru care să-mi fac griji,” spuse ea.

Betty râse și ea puțin. “Oricând,” spuse ea. “Mă bucur că ți-am fost de ajutor.”

“Mama?” strigă April, gata de școală.

Riley încheie apelul, simțindu-se mai bine, și pregătită să plece. După ce o lăsa pe April la școală, fusese de acord să îl ia cu mașina pe Bill astăzi. Aveau de interogat un suspect care împlinea toate caracteristicile demografice.

Și Riley avea un presentiment că ar fi tocmai criminalul sălbatic pe care îl căutau.

Capitolul 13

Riley opri motorul și așteptă în fața casei lui Bill, admirându-i bungaloul drăguț cu etaj. Se întrebase mereu cum reușea să păstreze peluza din fața casei de un verde atât de sănătos și acele tufe ornamentale tunse atât de impecabil. Viața casnică a lui Bill putea fi în dezordine, dar ce se mai pricepea la a menține o curte frumoasă, perfectă pentru acest cartier rezidențial pitoresc. Nu putu să nu se întrebe oare cum arătau toate curțile din spate în această comunitate restrânsă situată atât de aproape de Quantico.

Bill ieși, soția sa Maggie apărând în spatele său și aruncându-i lui Riley o privire feroce. Riley întoarse privirea în altă parte.

Bill se urcă în mașină și trânti ușa după el.

“Hai să plecăm dracului de aici,” mârâi el.

Riley porni mașina și se îndepărtă de bordură.

“Să înțeleg că totul nu e în regulă acasă,” spuse ea.

Bill își scutură capul.

“Ne-am certat rău când am ajuns acasă foarte târziu aseară. A început iar în dimineața asta.”

Tăcu o clipă, apoi adăugă mâhnit, “Vorbește iar de divorț. Și vrea tutelă integrală asupra băieților.”

Riley ezită, dar apoi merse până la capăt și îi puse întrebarea la care se gândea, “Și eu fac parte din problemă?”

Bill tăcu.

“Mda,” recunoscu el în final. “Nu i-a convenit când a aflat că lucrăm din nou împreună. Zice că ai o influență negativă.”

Riley nu știa ce să spună.

Bill adăugă, “Zice că sunt cel mai rău când lucrez cu tine. Sunt mai distras, mult mai obsedat de muncă.”

Destul de adevărat, se gândi Riley. Și ea și Bill erau obsedați de joburile lor.

Tăcerea se așternu din nou în timp ce mergeau cu mașina. După câteva minute, Bill își deschise laptopul.

“Am câteva detalii despre tipul cu care o să vorbim. Ross Blackwell.”

Scană ecranul.

“Agresor sexual înregistrat,” adăugă el.

Buza lui Riley se crispă de dezgust.

“Ce acuzații?”

“Posesie de pornografie infantilă. Era suspectat de mai mult dar nimic nu a fost dovedit vreodată. E în baza de date dar fără restricții de activitate. A fost acum zece ani, și poza asta e destul de veche.”

Viclean, se gândi ea. Poate greu de prins.

Bill continuă să citească.

“Dat afară de la câteva joburi, pentru motive neclare. Ultima dată lucra într-un lanț de magazine într-un mall mare din Beltway – lucruri foarte comerciale obișnuite și majoritatea pieței este compusă din familii cu copii. Când l-au prins pe Blackwell că așează păpușile în poziții perverse l-au dat afară și l-au denunțat.”

“Un bărbat cu o feblețe pentru păpuși și un dosar de pornografie infantilă,” mormăi Riley.

Până aici, Ross Blackwell se potrivea profilului pe care începuse să îl compună.

“Și acum?” întrebă ea.

“Lucrează într-un magazin de hobby și machete,” răspunse Bill. “Un alt lanț de magazine într-un alt mall.”

Riley fu puțin surprinsă.

“Managerii nu au știut despre dosarul lui Blackwell când l-au angajat?”

Bill ridică din umeri.

“Poate că nu le pasă. Preocupările sale par a fi în totalitate heterosexuale. Poate se gândesc că nu prea are ce rău să facă într-un loc plin de machete de mașini și avioane și trenuri.”

Simți un fior traversându-i corpul. De ce un asemenea tip încă mai putea să-și găsească de lucru? Acest bărbat părea probabil să fie un criminal violent. De ce să fie liber să se plimbe zilnic printre cei care erau vulnerabili?

Își croiră în sfârșit drum prin traficul necontenit spre Sanfield. Suburbia din D.C. o frapă pe Riley ca fiind un exemplu tipic de “oraș mărginaș” în mare parte compus din mall-uri și sedii sociale. I se păru fără suflet, de plastic și deprimant.

Parcă în exteriorul shopping mall-ului imens. Preț de un moment, stătu pur și simplu pe scaunul șoferului și se uită la fotografia veche a lui Blackwell de pe laptopul lui Bill. Fața nu îi era cu nimic deosebită, doar un tip alb cu păr închis la culoare și o expresie impertinentă. Acum ar fi putut avea în jur de cincizeci de ani.

Ea și Bill ieșiră din mașină și își croiră drum pe jos printre utopia consumatorilor, până ce văzură magazinul de machete.

“Nu vreau să-l las scape,” spuse Riley. “Dacă ne vede și o ia la fugă?”

“Ar trebui să îl putem încolți înăuntru,” răspunse Bill. “Îl imobilizăm și scoatem clienții afară.”

Riley puse o mână pe arma sa.

Nu încă, își spuse ei însăși. Nu crea panică dacă nu ai de ce.

Stătu acolo o clipă, privind clienții magazinului venind și plecând. Era oare unul din acești tipi Blackwell? Le scăpa deja printre degete?

Riley și Bill intrară pe ușa magazinului de machete. Mare parte din spațiu era ocupat de o reproducere întinsă și amănunțită a unui oraș mic, cu tot cu un tren funcțional și semafoare iluminate. Machete de avioane atârnau de tavan. Nu era nicio păpușă în zare.

Câțiva bărbați păreau să lucreze în magazin, dar niciunul nu se potrivea imaginii pe care o păstra în mintea ei.

“Nu pot să-l zăresc,” spuse Riley.

Bill întrebă la recepție, “Lucrează cumva aici un anume Ross Blackwell?”

Bărbatul de la casă dădu din cap și arătă spre un raft cu kituri de machete la scară. Un bărbat scund, durduliu cu păr cărunt sorta marfa. Era cu spatele la ei.

Riley atinse din nou arma, dar o lăsă în toc. Ea și Bill se despărțiră pentru a putea bloca orice încercare de evadare a lui Blackwell.

Inima îi bătea din ce în ce mai tare pe măsură ce se apropia.

“Ross Blackwell?” întrebă Riley.

Bărbatul se întoarse. Purta ochelari groși și burta i se revărsa peste curea. Riley fu frapată în mod special de paloarea anemică, ternă a pielii sale. Se gândi că nu părea probabil să fugă, dar catalogarea sa ca “dubios” i se potrivea numai bine.

“Depinde,” răspunse Blackwell cu un zâmbet larg. “Ce treabă aveți cu el?”

Riley și Bill îi arătară amândoi insignele.

“Uau, agenți federali, nu-i așa?” spuse Blackwell, părând aproape încântat. “Asta e nouă. Sunt obișnuit să am de-a face cu autoritățile locale. Nu ați venit aici ca să mă arestați, sper. Pentru că am crezut cu adevărat că toate acele neînțelegeri ciudate erau în trecut.”

“Vrem doar să punem câteva întrebări,” spuse Bill.

Blackwell rânji puțin apoi înclină capul iscoditor.

“Câteva întrebări, așa-i? Dar hei, de ce nu? Ar putea fi chiar amuzant. Dacă îmi faceți cinste cu o ceașcă de cafea, sunt de acord.”

Blackwell se îndreptă spre recepție, iar Riley și Bill îl urmară îndeaproape. Riley era atentă la orice încercare a lui de a le scăpa.

“Fac o pauză de cafea, Bernie,” strigă Blackwell spre casier.

Riley își dădea seama după expresia de pe fața lui Bill că se întreba dacă nimeriseră tipul potrivit. Înțelegea de ce s-ar fi gândit la asta. Blackwell nu părea câtuși de puțin deranjat să-i vadă. De fapt, părea mai degrabă încântat.

Dar în ceea ce o privea pe Riley, asta îl făcea să pară cu atât mai mult mai imoral și sociopat. Unii dintre cei mai execrabili criminali din istorie afișaseră mult șarm și încredere de sine. Ultimul lucru la care se aștepta era ca el să pară câtuși de puțin vinovat.

Zona de food-court era în apropiere. Bill îi escortă pe Bill și Riley direct la un stand de cafea. Dacă bărbatul avea emoții să fie însoțit de doi agenți FBI, atunci nu o arăta deloc.

O fetiță care se ținea după mama ei se împiedică și căzu fix în fața lor.

“Hopa!” exclamă Blackwell cu voioșie. Se aplecă și ridică fetița în picioare.

Mama mulțumi mașinal, apoi își dirijă fiica ținând-o de mână. Riley îl văzu pe Blackwell fixând cu privirea picioarele goale ale fetiței pe sub fusta scurtă și i se făcu greață. Suspiciunea ei se întări.

Riley apucă strâns brațul lui Blackwell, dar acesta îi aruncă o privire perplexă și inocentă. Îi slăbi mâna și îl eliberă.

“Ia-ți cafeaua,” spuse ea, arătând din cap spre standul de cafea din apropiere.

“Aș dori un cappucino,” spuse Blackwell tinerei femei din spatele tejghelei. “Domnii fac cinste.”

Apoi, întorcându-se spre Bill și Riley, întrebă, “Voi doi ce beți?”

“Nimic,” spuse Riley.

Bill plăti pentru cappucino și toți trei se îndreptară spre o masă care nu avea alți oameni așezați în apropiere.

“Ok, așadar ce vreți să știți despre mine?” întrebă Blackwell. Părea relaxat și prietenos. “Sper că nu o să fiți moralizatori ca autoritățile cu care sunt obișnuit. Oamenii sunt atât de închiși la minte în ziua de azi.”

“Închiși la minte privind așezarea păpușilor în poziții obscene?” întrebă Bill.

Blackwell păru cu adevărat rănit. “O faceți să sune așa de murdar,” spuse el. “Nu a fost nimic obscen. Uitați-vă voi înșivă.”

Blackwell își scoase telefonul mobil și începu să le arate fotografii a manoperei sale. Includeau mici tablouri pornografice pe care le crease în interiorul unor case de păpuși. Micile figurine umane era în diverse stadii de dezbrăcare. Fuseseră așezate cu imaginație într-o multitudine de grupări și poziții în părți diferite ale caselor. Mintea lui Riley se minună la varietatea actelor sexuale portretizate în aceste poze – unele dintre ele foarte probabil ilegale în multe state.

Mie îmi pare foarte obscen, se gândi Riley.

“Eram satiric,” explică Blackwell. “Făceam o declarație socială importantă. Trăim într-o cultură atât de crasă și mercantilă. Cineva trebuie să facă acest gen de protest. Mi-am exercitat dreptul la liberă exprimare într-un mod profund responsabil. Nu am abuzat. Nu e ca și cum am strigat “foc” într-o sală de teatru aglomerată.”

Riley observă că Bill începu să pară indignat.

“Și copiii care au dat peste aceste scene ale tale?” întrebă Bill. “Nu crezi că le făceai rău?”

“Nu, la drept vorbind, nu cred,” spuse Blackwell oarecum plin de el. “Au parte de lucruri mult mai rele din media în fiecare zi. Nu mai există inocența copilăriei. Exact asta încercam să spun lumii. Mi se rupe sufletul, vă spun.”

Chiar pare să vorbească serios, se gândi Riley.

Dar îi era evident că nu vorbea deloc serios. Ross Blackwell nu avea nici măcar o fibră morală sau empatică în tot corpul. Riley îi suspectă vinovăția din ce în ce mai mult cu fiecare clipă ce trecea.

Încercă să-i citească fața. Nu era ușor. Ca toți sociopații adevărați, își masca emoțiile cu o pricepere uimitoare.

“Spune-mi, Ross,” spuse ea. “Îți plac activitățile în aer liber? Cum ar fi campingul sau pescuitul.”

Fața lui Blackwell se lumină într-un zâmbet larg. “O, da. De când eram mic. Am fost cercetaș Eagle Scout pe vremuri. Uneori mă duc singur în sălbăticie cu săptămânile. Câteodată mă gândesc că am fost Daniel Boone într-o viață anterioară.”