Kitabı oku: «Poezii», sayfa 20

FATA-N GRADINA DE AUR

 
A fost odat-un imparat – el fu-nca
In vremi de aur, ce nu pot sa-ntorn,
Cand in paduri, in lacuri, lanuri, lunca,
Vorbeai cu zeii, de sunai din corn.
Avea o fata dulce, mandra, prunca,
Cu cari basme vremile s-adorn?,
Cand trece ea, frumoase flori se pleaca-n
Usorii pasi, in valea c-un mesteacan.
 
 
In van i-o cer. Batranul se gandeste,
Prea e frumoasa, prea nu e de lume -
Ma mir cum cerul nu s-ademeneste
Sa scrie-n stele dulcele ei nume;
E rau poetul, care n-o numeste,
Barbara tara, unde-al ei renume
Inca n-a-ajuns, si chipu-i rapitoriu
Nu-i de privirea celor muritori.
 
 
In vale stearpa, unde stanci de paza
Inconjurau mareata adancime,
Cladi palat din pietre luminoase,
Gradini de aur, flori de-ntunecime;
Iar drumul vaii pline de miroase
Afar? de el nu-l stie-n lume nime -
Acolo s-a inchis frumoasa fata
Ca nici o raza-a lumei sa n-o bata.
 
 
Sale-mbracate in atlas, ca neaua,
Cusut in foi si roze visinii,
In mozaicuri stralucea podeaua,
Din muri inalti priveau icoane vii;
Fereasta-i oarba, desi sta perdeaua,
De-aceea-n sale ard lumini, faclii,
Si aerul, patruns de mari oglinzi,
E racoros si de miroase nins.
 
 
O noapte-eterna prefacuta-n ziua,
Gradina de-aur, flori de pietre scumpe,
Zefir trecea ca o suflare viua,
Si-n calea lui el crenge grele rumpe.
Cu-aripi de-azur, in noaptea cea tarziua,
Copii frumosi ai albei veri se pun pe
Boboci de flori, cand ape lin se vaer
Zbor fluturi sclipitori, ca flori de aer.
 
 
Acolo-nchisa cu mai multe soate,
Ca ea copile si sotii de joaca,
In lumea ei salbatic se rasfata,
In straluciri viata s-o imbraca.
A ei priviri sunt tinere si hoate,
Zambirea-i calda buza-i sta s-o coaca,
Si-n acest rai, in asta lume suava
De multamire se simtea bolnava.
 
 
Dar de a ei frumseta fara seaman
Auzi feciorul de-mparat Florin,
Norocul lui cu-al ei ii pare geaman,
De-atunci un foc il mistuie in san.
"In van stau locului, stau sa ma-ndeaman
Cu munca mea, cu dorul, cu-al meu chin."
Patruns de dorul nestiutei verguri,
S-au dus sa ceara sfat la santa Miercuri.
 
 
– Alai, convoi, ii zise-atuncea sfanta,
Napoi trimite, nu lua nimica,
Si singurel te du de-ti cata tinta,
Caci stramt e drumul si e grea potica.
Ia calul meu cel alb; el se avanta,
Ca gandul zboara-n lume fara frica,
Dar daca vrei s-o afli, tine minte:
Nu sta in valea-aducerei-aminte.
 
 
Porni in lume, singurel, in toiu-i.
Il duce calu-i fratior cu vantul -
De aur paru-i si frumos e boiu-i,
Fecior de-a drag, cum n-a vazut pamantul,
O stea el pare-n neamu-i si in soiu-i -
Cu bine mearga-mi si sa-l tie sfantul.
Ajunge-o vale mandra si frumoasa -
Parea ca-i chiar gradina lor de-acasa.
 
 
Si sub un tei el de pe cal se dete,
Se-ntinse lenes jos, pe iarba moale -
Din tei se scutur flori in a lui plete
Si mai ca-i vine sa nu se mai scoale.
Si calu-i paste flori, purtand in spete
Presunul lui si seaua cu paftale,
In valea de miros, de rauri plina,
In umbra dulce bine-i de odina.
 
 
De-a lui batran el isi aduse-aminte,
Cum il lasa si cum porni in lume,
Dorind cu o iubire-asa fierbinte:
O umbr, – un sunet, un nimic, un nume.
L-apuc-un dor de tara si parinte,
Tot ce-a dorit ii pare-atunci ca-s spume,
Si cand pe calul lui el iar se simte,
Napoi apuca, peste drumuri strimte.
 
 
Dar indarat ajuns, l-apuca dorul
Din nou, – neliniste, iubire-adanca -
S-arunca iar pe cal, urmand amorul
Ce-n al lui suflet neclintita[-i] stanca.
In van l-opreste regele, poporul,
E dus de-o stea ce arde-n minte-i inca,
Dorit de raza unor doi ochi tineri -
S-a dus sa ceara sfat la sfanta Vineri.
 
 
– Voinicul meu, ii zise-atuncea sfanta,
De ce-ai statut in valea amintirei?
Pentru oricare e frumoasa, blanda,
Cu curtea-oricarui seamana. Ceirii
Din acea vale inima-ti framanta.
Nu sta in ea. De te-nchinasi iubirei,
Te du de-o cata, si-n a ei fereasta,
De-o vezi deschisa, zvarle floarea asta.
 
 
Dar sa nu stai in valea desperarii,
Ce-n a ta cale tu vei trece-o sigur.
El iar porni in lumea intamplarei,
Bolnav de dor si de-a iubirei friguri.
Dadu de-o vale-n asfintitul serei,
Prin crenge negre umbre se configur.
Intunecoasa-i cum o simt doar orbii,
Si falfaiesc prin aer rece corbii.
 
 
El de pe cal se dete. In padure
Sopteste frunza, ramuri stau de sfaturi
Si somnul nu voieste ca sa-l fure,
Caci umeda e frunza lui de paturi,
Urechea-i treaza a dumbravei gure
Le asculta soptind din mii de laturi -
Si corbii croncanesc si zboara-n fala
In aer clar ca pete de cerneala.
 
 
Atunci o frica inima-i patrunde,
Pe cal se pune si fugi din vale,
Si-n loc s-urmeze drumu-acolo unde
Voia sa mearga, s-a intors din cale.
Soseste iar in tara-i, de-l patrunde
Din nou un dor, o amarare, – o jale.
Atunci din nou el o lua pe maneci
Sa ceara sfat acum santei Dumineci.
 
 
– Ai stat in valea desperarei iara,
Ii zise sfanta, ci din nou porneste!
Iti dau o pasere cu tine – zboara
Cu calul tau, unde norocu-ti creste.
Cand ai ved? frumoasa ta fecioara
Ca plange, – atunci da drumul paserei ieste.
Tu dorul ti-l ajungi, desi te ticai.
Ea-ti fie tot, ce-ai suferit nimica-i.
 
 
Trecand prin valea desperarii, – astupa
A lui urechi, sa n-o auda-n sopot;
In van se-ncearca calea-i s-o-ntrerupa
Vuiri, murmure, s-o opreasca n-o pot.
O umbra sboara, pan? se vede dupa
Atata mers c-aude zvon de clopot;
Atunci vazu in zarea lui palatul
In care-nchise fata-i imparatul.
 
 
In ziduri de otel lucea castelu-i
Cu stresini de-aur si cu turnuri nalte
Si scris pe muri-i, minunat in felu-i,
Faptura grea a mesterelor dalte.
In mari gradine i se arata lui
Izvorul viu, ce cade, vrand sa salte.
El se mira cum toate-astfel a fi pot:
Gradine, rediuri, lacuri, ziduri, sipot.
 
 
Dar un balaur tologit in poarta
Sorea cu lene pielea lui pestrita,
Cu ochii-nchisi pe jumatate, poarta
Privirea jucatoare sa-l inghita,
Iara Florin – inima-n el e moarta -
Cand vede solzii, dintii cei de crita,
Sarind la el si-nfipse a lui spada
Si de pamant il tintui de coada.
 
 
Apoi din munte stanuri el rastoarna,
Le gramadeste crunt peste balaur;
Acesta iar se zbate, se intoarna
Si in durerea-i muge ca un taur,
Dar el mereu pe dansul pietre toarna
Pan? nadusit plesni acel centaur.
Trecu-nainte – doua lancii scurte -
Pan? ce dadu de stralucita curte.
 
 
Un an de cand copila petrecuse
Urzind gandirea-i si visand ursitul,
Un an intreg prea fericita fuse,
Dar dup-un an mi-a fost-o-ajuns uratul.
Isi amintea viata ce-o avuse
Si peste pieptu-i isi indoaie gatul,
Si trsit privea un punct cu ochii tinta,
Si se usca ca si la umbr-o planta.
 
 
– Eu mor de n-oi vede seninul, cerul,
De n-oi privi nemarginirea vasta,
Raceala umbrei m-a patruns cu gerul
Si nu mai duc – nu pot – viata asta.
Ah! Ce ferice-as fi sa vad eterul
Si sa vad lumea, codrii din fereasta,
Si de voiti cu viata sa mai suflu,
Deschideti usi, fereste, sa rasuflu.
 
 
Astfel o mistuia neastamparatul
De viata dor si dorul cel de soare -
Desi le poruncise imparatul
Sa nu care cumva sa-si amasoare
Ca sa deschida usile, palatul -
Dar totusi, cand vazura ca ea moare,
Nu stiu ce or sa faca, sa se poata, -
De l-ar urma, el ar gasi-o moarta.
 
 
Vazand cu ochii, piere de-a-n picioare
Din zi in zi – atunci el [e] – au deschis
Feresti inalte si, la mandrul soare,
Din boal-adanca fata a invis
Si se facu si mai farmacatoare,
Astfel cum nu iti trece nici prin vis -
Se rumeni in fata ei ca marul,
A-ntinerit-o aerul si cerul.
 
 
Un zmau o vede, cand s-a pus sa steie
?N-a ei fereasta-n asfintit de sari;
Zburand la cer, din ochi-i o scanteie
Cuprinse-a ei mandrete, fermecari;
Si-n trecatoarea tanara femeie
Se-namora copilul sfintei mari -
Nascut din soare, din vazduh, din neaua,
De-amorul ei se prefacu in steaua.
 
 
Cazu din cer in tinda ei mareata,
Se prefacu in tanar luminos,
Si corpul lui sub haina ce se-ncreata,
S-arata nalt, subtire, mladios.
Par negru-n vite lungi ridica fata
Si ochi-albastri-nchis, intunecos,
Iar fata-i alba, slaba, zambitoare -
Parea un demon ratacit din soare.
 
 
– Ah! te iubesc, ii zise el, copila,
La glasul tau simt sufletu-mi ranit,
Din stea nascut, plec fruntea mea umila,
Cu ochii mei prind chipul tau slavit -
Nu vezi cum tremur de amor? ai mila!
In nemurirea mea de-as fi iubit -
Iubit de tine – te-as purta: o floare
In dulci gradini, aproape langa soare.
 
 
N-ai vede iarna, toamna nu, nici vara,
Eterna primavar, – etern amor…
De ti-as inchide zarea ta cea clara
Cu-al meu sarut, o, scumpul meu odor,
Pan? ce sa mangai inima-mi amara
Culca-mi-as capul la al tau picior
Si te-as privi etern ca pe o steaua
Frumos copil, cu umerii de neaua.
 
 
– O, geniu mandru, tu nu esti de mine,
De-a ta privire ochii mei ma dor,
Sangele meu s-ar stoarce chiar din vine,
Caci m-ar usca teribilu-ti amor!
Curand s-ar stinge viata mea, straine,
Cand tu m-ai duce-n ceruri langa sori,
Frumos esti tu, dar a ta nemurire
Fiintei trecatoare e peire.
 
 
El o privi atunci cu ochii tinta:
In fata-i slaba – zambet dureros;
Se face stea si iarasi se avanta
In cerul nalt, in roiul luminos.
Acolo toata noaptea sta de panda,
Si prin fereasta el privea duios,
Cu o lumina dulce, trista-clara,
Sa vada umbra-i alba si usoara.
 
 
A doua zi el se facu o ploaie,
In tact cazanda, aromata lin,
Si din feresti perdelele le-ndoaie,
Burand prin tesaturile de in,
Patrune iarasi in a ei odaie,
Preface-n tanar sufletu-i divin:
El sta frumos sub boltile ferestii,
Purtand in par cununa lui de trestii.
 
 
Blond e-azi si parul lui de aur moale
Pe umeri cade indoios, imflat;
Ca ceara-i palid… buza lui cu jale
Purta un zambet trist, nemangaiat.
El o priveste… sufletu-i s-aduna.
In ochiul lui albastru, bland si mat…
S-astfel cum sta mut inger din tarii
Parea un mort frumos cu ochii vii.
 
 
– O, vin cu mine, scumpa, –  n fundul marii,
Si in palate splendizi de cristal,
Cand vantu-a trece peste-a apei arii
Tu-i auzi cantarea lui pe val;
Ti-i inchina viata ta visarii,
Vei fi oceanului monarchul pal…
Ti-oi da palate de margean si profir,
Cu bolti lucrate numa-n aur d-Ofir.
 
 
– Ca sa-mi ajungi nevrednica-mi iubire
Ai parasit al cerurilor cort,
Dar nu e chipul tau cel peste fire
Ce-n fundul sufletului meu il port.
O, geniul meu, mi-e frig l-a ta privire,
Eu palpit de viata – tu esti mort.
Cu nemurirea ta tu nu ma-nveti,
Acum ma arzi, acuma ma ingheti.
 
 
Nu… om sa fii, om trecator ca mine,
Cu slabiciunea sufletului nost?,
Sa-ti inteleg tot sufletul din tine
Si bratul tau, de mi-a fi adapost,
Sa-l stiu ca-i slab, iubirea ca-l sustine,
La om e-un merit, ce la zei n-a fost.
De ma iubesti, sa-mi fii de sama mea,
Fa-mi dar de nunta nemurirea ta.
 
 
Intunecos si fara de speranta,
La ea priveste geniul in nimb -
Isi simte inima legata-n lante,
In lantul lumei cei cu-o mie limbi.
– Chiar nemurirea mea, chiar abondanta,
Puterii mele tu o cei in schimb.
Ei bine, da! Eu m-oi sui la cer,
Ca de la Domnul moartea mea s-o cer.
 
 
Da, moartea! Pentru-o clipa de iubire
D-eternitatea mea sa ma dizlege,
Sa vad in juru-mi anii in peire,
Sa am in inima mea moartea rece,
Sa fiu ca spuma marii in sclipire,
Sa vad cum trec cu vremea, care trece…
O, mult cerusi, prea mult – si totusi tie
Ti-nchin splendori, putere, vecinicie.
 
 
La cer se-nalta el pe bolta mare,
Cu-aripe lunge curatind seninul,
Priveste-n jos castelul in splendoare,
L-apuca dorul inimei, suspinul.
– Ah! ce-ai cerut, femeie trecatoare,
Femeie scumpa, ca sa-mi mangai chinul!
De-asupra lumei risipite-n soapte
El se-nalta – un curcubeu de noapte.
 
 
Precum o floare ar iesi din surii
Si mortii munti, din paitra lor uscata,
Astfel copila-nviosaza murii,
Pe cand in bolta geamului s-arata,
Copil al apei, cerului, padurii,
A lumii-ntregi mai dragalasa fata.
Ea asculta pe-al primaverii oaspat
In dimineata ce-i zambeste proaspat.
 
 
Imprastiata fulgereaza roua
In viorii, stralucitoare boabe,
Tarana-nvie-n primavara noua,
Racoare-i vantul ca miros de ape;
Parea c-ar fi plouat, desi nu ploua
Decat lumina, ce nu mai incape.
Cu gura, fata, ochii ei, ea rade
Privind in soare, ii clipea, i-nchide.
 
 
In dimineata clara ca oglinda
La porti s-arata tanarul Florin,
In jur de ziduri calul si-l colinda,
Isi simte inima inflata-n san;
Dar poarta-nchisa bratu-i sa-l tot prinda,
Ea nu se misca-n negrele-i tatani;
Ci el fereasta cum vazu crapata,
Arunca-n ea cu floarea fermecata.
 
 
Pe-atunci copila impletea cununa
Din flori de aur si de diamante;
Din carti o soata-a ei ii sta sa-i spuna
C-al ei noroc purtatu-i de un fante.
Cand floarea-i cazu-n poala – ea nebuna
O saruta, zvarlind pe celelante,
Si-o mirosi cu gur-abia deschisa,
Si ochii ei pluteau in mii de vise.
 
 
Ea alerga cu graba la fereasta,
Sa vada daca vantul nu-i aduce
Si alte flori, asa frumoase c-asta,
Dar de-ngaimare ochiul ei straluce
Si surazand ea rumeneste, casta,
Cand vede-un tanar langa poarta-n cruce.
Si el o vede si cu mandru glasu-i
El ii vorbi, oprindu-si calu-n pasu-i:
 
 
– Ah! te-am vazut, mi te-am vazut in fine,
Copil cu ochi de-albastra-ntunecime,
Cu-a tale gene de-aur dulci si fine,
Cu-al tau suras de gingasa cruzime.
Ah, as muri de-atat noroc si bine,
Caci te-am vazut cum nu te-a vazut nime.
Nu stii ce-am suferit pan-a te-ajunge,
Copil frumos ca luna noptii lunge.
 
 
Ah, vin? cu mine vin-in a mea tara,
Casteluri am, gradini adanc-frumoase,
Sub pasul tau coroana-mi seculara
Mi-o pun – ma plec, sunt sclavul tau, frumoasa.
Am pietre scumpe in a mea comoara,
Mai multe decat tatu-ti are aur,
S-aur mai mult de cum argint el are,
S-a tale-s toate, scumpa, mandra floare!
 
 
Ea il privea cu ochiul plin de mila,
I-ar fi sorbit cuvantul de pe gura.
In fata lui ea nu-si mai face sila,
Un lesin parca inima i-o fura -
Si trist priveste tanara copila
Cumplitii muri si porti… Din ochiu-i cura
Un fir senin de lacrimi; ea isi strange
Cu-a ei manute inima si plange.
 
 
El, cum o vede astfel in fereastra
S-arunca ochiu-adanc si nobil-mare,
Si drum el da la pasarea maiastra -
Aripile-si intinde, vrand sa zboare,
Din ce in ce s-intinde-aripa-albastra,
Din ce in ce se face tot mai mare,
Incat doar din marimea unei vrabii
Ea semana acum unei corabii.
 
 
– Copila mea, ii zise, nu te teme,
Pe multi am dus cu inimi doritoare,
Ca vantu-n fuga cu batrana vreme
Prin tari o mie peste sfanta mare -
Nu vezi, Florin nici sti cum sa te cheme,
Atat de mult iubirea lui il doare,
De-aceea zvarle-n laturi ac si caer
Si sa te-ncrezi corabiei de aer.
 
 
Ea se sui pe-aripa, – ntinzand mana,
Ca si cand ar fi vrut ca sa se tie,
Si-ncet coboara pasarea straina
Pe-a lui Florin amabila sotie;
Pe cal ridica sarcina lui lina,
La pieptul lui ar vre in veci s-o tie,
Se uita-n ochi-i, dand la calu-i pinten,
S-acesta vantului s-asterne sprinten.
 
 
In vremea asta zmeul se suise
La cer, cu aripile lungi intinse,
Culege-n cale-i blandele surase
A mii de stele, ce zburau ca ninse;
La tronul cel etern pe scari deschise
Stau mandre genii cu lumina-ncinse;
L-a Lui picioare in genunchi s-asterne
Si-ndreapta ruga-i milei cei eterne.
 
 
– O, Adonai! al carui gand e lumea
Si pentru care toate sunt de fata,
Asculta-mi ruga, sterge al meu nume
Din a veciei carte mult mareata;
Desi te-adora stele, mari in spume,
Un univers cu vocea indrazneata,
Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ti nasc in cale
N-ajung nici umbra maretiei tale.
 
 
Ce-ti pasa tie dac-a fi cu unul
In lume mai putin spre lauda ta,
Asculta-mi ruga, tu, Eternul, Bunul,
Si sfarma-n aschii vesnicia mea!
Pe-o muritoare eu iubesc, nebunul,
Si muritor voiesc a fi ca ea,
S-atata dor, durere simt in mine,
Incat nu pot s-o port si mor mai bine.
 
 
– Tu-i pismuiesti… si pismuiesti aceea
Ce ei in lume numesc fericire.
Au nu ti-i mila cand privesti scanteea,
Cum ca la soare e a ei pornire?
Astfel si ei isi aruncar-ideea,
Dorinta, pasul, in nemarginire,
Dar cum scantei se sting, in drum spre soare,
Astfel si omu-aspira, dara moare.
 
 
Ca ei sa fii? Sa vezi ca sub blesteme
De ura e-nfierat umanul nume,
Sa ai de semenul tau a te teme,
Sa fii ca spuma, fuga unei spume,
Sarmane inimi inchegate-n vreme,
Sarmane patimi aruncate-n lume
Si sa ma blestemi, sa ma-ntrebi: ce drept
Avui sa-ti pun o inima in piept?
 
 
Pe-o clipa-n mijlocul eternitatii
Sa deschizi ochii tai mareti si clari,
Sa masuri toate visele vietii,
Simtind incet cum iarasi redispari,
Sa pai un fir de colb in raza vietii,
Si in parerea-i pe-un moment sa pari,
Sa fii ca si cand n-ai fi… Intre ieri
Si mani, o clipa… Oare stii ce-mi ceri?
 
 
Ce-i omul de a caruia iubire
Atarni lumina vietii tale-eterne?
O unda e, avand a undei fire,
Si in nimicuri zilele-si disterne.
Pamantul da tarie nalucirei,
Si umbra-i drumul gliei ce s-asterne
Sub pasul lui… Caci lutul in el creste,
Lutul il naste, lutul il primeste.
 
 
Si acest drum al pulberei, peirei,
Ce ca pe-un plan l-am zugravit cu mana,
Nimic fiind, l-am inchinat murirei -
In van s-acopara oprind ruina,
Nimic etern in tremurul sclipirei;
In van adun si-si gramadesc lumina
In carti si scrisuri, si in van s-acata
De vis etern sarmana lor viata…
 
 
Si tu ca ei voiesti a fi, demone,
Tu, care nici nu esti a mea faptura;
Tu, ce sfintesti a cerului colone
Cu glasul mandru de eterna gura…
Cuvant curat ce-ai existat, Eone,
Cand Universul era ceata sura…?
Sa-ti numeri anii dupa mersul lunei
Pentr-o femeie? Vezi iubirea unei:
 
 
Intr-adevar, ?n-adanca departare
Vazu calari pe fata cu Florin.
Odata-n evii ochiul lui cel mare,
Si sfant, si-adanc de lacrimi este plin,
Ce cad taind nemarginirea-n mare,
Margaritari frumosi si mari devin.
Incet batand din aripi, maiestos,
Geniul mandru se porneste-n jos.
 
 
Cu fata-i trista le privi in urma
Si-ntinde mana ca dup-orice-i dus.
In fundul lumei, unde apa scurma
Al marei san – acolo-o ar fi dus
Daca-l iubea… Acuma plansu-si curma:
– Fiti fericiti –  cu glasu-i stins a spus -
Atat de fericiti cat viata toata
Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata."
 

MIRON SI FRUMOASA FARA CORP

 
Ce lumina-i si ce vorbe
Jos sub grinzile colibii?
Marta manuie cociorbe,
Iar Maria toaca hribii,
Iar ciobanu-si pune gluga,
Mai indruga cate-ndruga,
Iese-n noaptea cu scantei
S-o tuli urat de fuga,
Parca-i dracul in calcai.
 
 
Iar la coltul marei vetre
Stau pe laiti, langa spuze,
Un mosneag si trei cumetre, -
Povestesc miscand din buze.
Tinerica puica nasa
Prejmuieste tot pe moasa,
Pe cand spala la un blid,
Iar batrana gata fasa
Si cumetrele se rad.
 
 
– Mai ciobane ortomane,
Unde-mi mergi asa pe frig?
– Da la rasnita la Dane
Si la bors la Pipirig;
Ce era sa spun? Iac-asta,
Mi-a facut baiet nevasta,
Nu va fie cu banat.
Sa-mi veniti si dumneavoastra
Ca s-asa-mi sunteti din sat.
 
 
L-a spalatu-l, pieptanatu-l,
La botez l-a dus pe micul,
La icoane l-a-nchinatu-l,
Un diac citi tipicul;
Cand pe el veni botezul
Ii trecu auzul, vazul,
Nici ca-i pasa lui, saracul,
Ca nanasa spune crezul
Si se leapada de dracul.
 
 
Ca el striga si se stramba
Parc-ar fi pe o frigare.
Duhul sfant in chip de limba
I-a iesit pe gur-afara.
Unii afla cum ca nasu
E cam stramb, ca si la tat-so,
Si ca-si samana cu soiul.
Dar? pe cand cu toti au ras-o
Se-mprastue taraboiul.
 
 
Nins luceste campul, teiul,
Si trosneste cararusa,
Cand se-ntorc si vad bordeiul
Si deschide Musa usa.
Cand isi pun copilu-n leagan,
C-un picior incet il leagan
La lumina din surcica
Si o vorba de-alta leaga-n
Planuri mari pe gaza mica.
 
 
Dar deodata din parete
Ies ursite ca pe-o poarta,
Flori albastre au in plete,
Cate-o stea in frunte poarta.
Si de-o tainica lumina
Toata casa este plina
Ce din ochii lor porni.
Peste leaganu-i se-nclina
Si-ncepura a-l meni:
 
 
– Ca si leii sa fii tare
Si frumos ca primavara,
Sa fii gingas ca o floare,
Luminos ca luna sara;
Si iubit sa fii de lume,
S-ai averi si mare nume,
Sa te faci chiar imparat
Si sa-ti mearga astfel cum e
La ficiori din basme dat.
 
 
Zise-atunci duioasa mama:
– Multamesc de cate-ascult,
Dara multi i-or fi de sama
S-or ave atat de mult.
Lui sa-i dati ce din multime
N-a putut sa aiba nime,
Si nespus si fara rost -
S-atunci zane din naltime
Va sarut piciorul vost?.
 
 
Zise-atunci, din ele una:
– De-o doresti cu dinadinsul,
Fie-i dat ca totdeauna
El sa simt-adanc intr-insul
Dorul dupa ce-i mai mare
?N-asta lume trecatoare,
Dupa ce-i desavarsit
Si sa-si vada la picioare
Acest dar nepretuit.
 
 
Ele pier. Iara baietul
A crescut cum l-a menitu-l,
Se facu frumos cu-ncetul,
Cine-l vede l-a-ndragitu-l.
Si desi ca leul tare,
Era gingas ca o floare
Si istet era cu duhul,
Cum a toate-s stiutoare
Doara luna si vazduhul.
 
 
Intr-o zi vazu pe-o rabla
Un tobas ce lumea cheama,
Cu musteata ca o greabla
Si c-o trambita de-alama:
– Imparatul pr?naltatul
M-a trimis s-adun tot satul,
Sa dau stire tuturor
Ca el cauta in latul
Lumii-acestei pe-un ficior,
 
 
Ce din toti va fi mai tare,
Mai frumos si mai cuminte.
Deci va strangeti mic si mare
Si sa tineti bine minte…
Caci se poate, cine stie,
Ca la voi prin sat sa fie
Voinicel a-i fi pe plac,
Sa-i dea fata de sotie.
Cat v-am spus-o, iaca tac.
 
 
Abia el sfarsi s-auda,
De la sat ia ziua buna,
Nu-i pasa de drum si truda,
Caci mereu parea ca-i suna
Vestea mandra in ureche,
Ca si o poveste veche.
S-a pornit in toiul lui,
Nazdravan intr-o ureche
Ca feciorul nimarui.
 
 
Si la curtea-mparateasca
A ajuns intr-un tarziu
S-apasa pe frunte casca,
Sterge paru-i auriu,
Intra-n curte. Sumedenii
De voinici, boieri, rudenii
Se-nchinau fetei balane,
Precum oamenii la denii
Bat metanii la icoane.
 
 
Ea se uita tot in laturi,
Se inchina si suspina
Cand cu zambet, cand cu sfaturi,
Cand cu-a ochilor lumina;
Cum prin siruri ea colinda
Se uita intr-o oglinda
Cu un aer curios,
Ce-i menita ca sa prinda
Chipul celui mai frumos.
 
 
Din oglinda ea nu vede
Decat vecinic chipul ei,
Dar deodata, mai nu crede,
Ce vazura ochii sai?
In oglinda fermecata,
Dintr-o negura s-arata,
Ca-ntr-un vis frumos in somn,
O figura minunata
Intr-o mantie de domn.
 
 
Ea mai face-o dat-ocolul
Adunari… – i pare cum ca
Intr-un colt ea vede solul
Frumusetei, ce-si arunca
Ochii tristi, numai vapaie.
– Nu stiu cum o sa va paie,
Zise ea, zambind voios,
Rosa-n fata ei balae,
Dar acela-i mai frumos.
 
 
Cand cu degetul l-arata
Toti la el si-ndreapta ochii,
Si multi pinteni zuraira
Si fosnira multe rochii -
Si din bolta de fereastra,
In armura lui albastra,
El apare lin din unghi
Si la fata cea maiastra
El isi pleaca un genunchi.
 
 
– Nici nu ai de ce sa starui,
Zise ea cu ochi-n vis,
Bucuros mana ti-o darui,
Caci in suflet te-am inchis.
S-a ei mana preafrumoasa,
Fina, dulce, ea si-o lasa
Pe-a lui crestet adorat,
El la gura-i o apasa
S-o saruta infocat.
 
 
Iata, vine si-mparatu-i,
Ce zambea cu mutra hatra,
El la mers cam leganatu-i
Si pe capu-i poarta mitra,
Poarta-un schiptru s-alt nimica,
Ca si craiul cel de pica,
S-aurit vesmantul sau;
Cine-l vede, sta sa-i zica
Ca-i vladica din Harlau.
 
 
– Am avut un om al casei,
– Zise dansul, un ciocoi,
A murit si, anul azi-i
S-a facut din el moroi.
De-unde-mi aprindea ciubucul,
Se apuca, bata-l cucul,
Ca sa-mi strice-mparatia -
Si nu pot ca sa-l apucu-l,
Ori sa-i stric farmacaria.
 
 
Fierul, aurul, tombacul,
Arda-l focul sa mi-l arda,
L-a strans tot si, stie dracul,
A facut din ele-o barda;
Iar din codri, huci, poeine
Si din alte buruiene
A facut num-un copac.
Cin? se simte mai cu [vene]
Sa li vie-astor de hac?
 
 
Si cu toti se duc de-a valma,
Vad, se mira, nici se-ncearca,
Dar Miron ia barda-n palma
Si copaciul mi-l incarca,
Pan? ce vede ca se-nclina,
Scartaind din radacina -
S-a cioplit din el tarus,
Pe-a moroiului tarana
El l-a-nfipt adanc acusi.
 
 
De-atunci farmecu-nceteaza.
Codri cresc si fierul iar e.
Imparatul cuvanteaza:
– Ast voinic e cel mai tare.
Un batran raspunse: – Bine,
Spune-mi, tinere, pe cine
Fata are-acum in minte?
– Ea gandeste-acum la mine.
– Ha! acesta-i mai cuminte!
 
 
Si sa cante strana prinde
– Este tare, este tare,
Si cuminte, si cuminte
S-aratos la aratare.
Scarpinandu-se la ceafa,
Imparatul c-o garafa
A venit si c-un sangeap
Si, implandu-l, zice: – Ia fa
De mi-l toarna peste cap!
 
 
Si acu sa-mi faci hatarul
Sa-mi iei fata-n insotire,
Stiu ca ai sa fii catarul
Peste nazuri, fasolire,
Ba se poate sa te-adoarne
Cu frumos protap de coarne
Si sa-ti puie si urechi.
Cine poate s-o intoarne
Cand asa-i menit din vechi?
 
 
Ca, sa vezi, si-mparateasa…
De… atata-ti spun acuma,
Taci, da? ochii-ti ai de paza,
Ca ce-i fata, ce-i si muma!
E si-un alt metod, ti-l sfatui,
Sa taci molcom, sa ingadui,
Fa-te ca nici stii… n-ai treaba,
Tu sa-i faci frumos tabietu-i
Si-ncolo sa-ti vezi de treaba.
 
 
Deci Miron o ia de mana
S-o arata pe la oaspeti,
Cu-a ei ochi numai lumina,
Cu obrajii fragii proaspeti.
S-au pornit frumoasa nunta
De sarea pana si ciunta,
Si ologi-si faceau graba,
Si mosneag juca marunta,
Curtenind pe langa baba.
 
 
Dar desi ferice inca,
Totusi el in pieptul lui
O dorinta are-adanca,
Nestiuta decat lui,
Dorul dupa ce-i mai mare
?N-asta lume trecatoare,
Dupa ce-i desavarsit,
Si tot sufletul il doare
Dupa cum a fost menit.
 
 
Si pe toti el ii intreaba
Daca stiu cumva in lume
Asta tainica podoaba,
Ast odor fara de nume.
Dar pe cine-ntreaba tace,
Cui prin minte-i poate trece?
Numai cantaretul orb
Spune-n treacat cum ca asta
E frumoasa fara corp.
 
 
El i-a spus ca-n vremi denante
Auzi duioasa veste,
Ca-n castel de diamante
Cea mai mandra fata este;
Ochi de-albastru intuneric,
Ce lucesc adanc, chimeric,
Ca d-iubire doua basme;
Dara corpul ei eteric,
Nesimtit, ca de fantasme.
 
 
"De vei merge in ajunul
Mult senin din Anul nou,
Pe cand cerul se deschide
La al lumilor ecou,
Atunci ea vine asemeni
Printre stancele de cremeni,
Langa lacul de smarald,
Ca sa-si scalde sanii gemeni
Unde zanele se scald!"
 
 
El pleca atunci in lume
Si nevasta-n lacrimi lasa,
Cu un dor fara de nume
Uita tara, rude, casa.
Cum trecu numai Craciunul,
El pe cal a pus presunul
Si s-a dus la lacu-n vraja,
Unde asteptand ajunul
De-Anul nou el sta de straja.
 
 
Si din trestia plecata
El privea la apa fina,
Cu oglinda-i nemiscata
Stralucind sub luna plina.
Desi stii ca apa-i moale
Totusi, placa-i de cristale
Parc-ar fi incremenit.
Nencretite, plane, pale,
Viorii au adormit.
 
 
Radacinile in paturi
Sub pamant s-a-ntretesut
Si pornesc in mii de laturi,
Flori frumoase la vazut.
Colo-n snopi, colo cate-una,
Colo-n fire se-mpreuna,
Indoite intr-un trunchi;
Ici o pajiste intr-una,
Iar dincolo un manunchi.
 
 
Rosi si vineti, albi-s snopii
Cei de flori stralucitoare,
Picurati, isi scutur stropii,
Ce lucesc margaritare.
Pe cararea-abia imblata
Printre iarba infoiata,
Trece-un mandru chip de zana,
Cu-aratare fermecata
Si privire blanda, lina.
 
 
Si pe ea o haina fina,
Tesatura stravezie,
Ca o bruma diamantina,
Ce in creturi se-mprastie.
Se lipeste sclipitoare
De duioasa-i aratare,
Ce-n miscarile-i o trada,
Se strevad a ei picioare,
Sani si umeri de zapada.
 
 
Inocenta-i e zambirea-i,
Ingereasca, trista, lina,
Diamante in privirea-i
S-au topit a lor lumina.
Peste-a apei dalba placa
Ea acum zambind se pleaca,
S-uita-n fundu-i luminos
Si in luna isi dizbraca
Corpul ei asa frumos.
 
 
Luna parca se roseste
De amor si de mirare,
Numai lacul o priveste,
Ramaind in nemiscare.
Este alba ca zapada,
Iara paru-i sta sa cada
La calcaiu-i rotunzit, -
Cine oare-ar fi s-o vada,
Sa nu moara de-ndragit?
 
 
Dar desi pe noaptea toata
Peste lanuri luna tace,
Aratarea-i luminata
Nici o umbra ea nu face,
Cu-ntuneric nu incarca;
Intinzand piciorul, parca
Lacul cel de farmec prins
Cu-a lui varf intai il cearca,
Pan? se lasa dinadins
 
 
Si incet paseste-n apa.
Ochiul ei s-aprinde, cere,
Iara buzele-i se crapa
De o stranie placere;
Totusi valul nu se taie
Cercuind apa balaie,
Ci-o incunjura frumoasa
S-o imbraca cu vapaie
In lucire scanteioasa.
 
 
Si desi in lac inoata,
El nu misca, nici se-ncreata,
Ca o floare-i aninata
De oglinda cea mareata.
El din trestii o priveste,
Nici se misca… – ncremeneste
L-aratarea ei cea cruda.
Si cand lacul paraseste
Pe-al ei corp ea tot nu-i uda.
 
 
Ea s-a dus. Dar el ramas-a
In adanc ranit de dansa,
Uita lumea, uita casa,
Imbla drumurile-ntinsa.
Ea ii pare ca-i mai mare
?N-asta lume trecatoare,
Ca-i ceva desavarsit
Si sa vada la picioare
Acest dar nepretuit.
 
 
Toamna vine si prin lunce
Frunza cade randuri, randuri,
Adancit imbla atunce
El in grija si pe ganduri;
El purta in gandu-i nurii,
Ochii mari, zambirea gurei,
Si imbland prin codrii mari,
El vazu Mama-padurei
Ratacind printre stejari.
 
 
El durerea lui s-o spune
Si ca trebuie sa moara
De n-a prinde-acea minune,
Acea tainica fecioara.
– Ea, ii zise-atunci batrana,
Locuieste ca o zana
In palat de diamante,
Mai frumoasa, mai senina
Dintre toate celelante.
 
 
Tu palatu-i vei ajunge
De vei merge, fara insa
Sa gandesti la alta-n lume
Cat la dansa, – n veci la dansa;
De-o ajungi fara de veste
Ea atuncea astfel este
Ca si cand ar fi a ta;
Caci ea face tot ce peste
Dansa ca sa treaca-ai vrea.
 
 
El a mers, a mers intr-una,
Far? de drum, de-orice sa-i pese,
Cand pe varfuri trece luna
El vazu prin lunci alese
Un palat lucind departe,
Ce luceste, parc-ar arde.
El intra pe scari de-oglinda
Si prin salele desarte
Pe covoarale din tinda.
 
 
Si-n lumina blandei lune
El vazu frumoasa fata,
Dulce, mandra, o minune,
De fereasta rezimata.
El la ea genunchi-si pleaca:
– Ca amorul meu sa-ti placa,
Parasii parinti si tara.
Ea tacea… privirea-i saca,
Fata rece, ca de ceara.
 
 
"Ah, gandi el, cum nu-i buna,
Cum nu zici: Bine-ai venit!"
Atunci ea zambi in luna
Si sopti: – Bine-ai venit.
Si-n palat atunci s-aprinse
Mii lumini sclipind ca ninse,
Ea-l lua de brat si-l duse
Printre salele intinse
Si la mandre mese puse.
 
 
Ei cinara-n mandre muzici,
Cu de aur vase, linguri,
Beat de-amor el spuse: – Nu zici,
Scumpo, sa ne lase singuri?
Si lumini se sting de sine,
A cantarilor suspine
Disparura randuri-randuri,
Ei raman cu dulce bine
Si insira mandre ganduri…
 
 
– Ah, iubito, zise dansul,
Cum nu simti focul ce-l simt?
Si pe ea o-apuca plansul
Parca pieptu-i este stramt
De-a ei patima-nfocata.
Ea plangea, radea deodata,
Cu-a ei buze dulci si coapte
?N-intuneric parca-l cata,
Imbatat de-amor si noapte.
 
 
– Ah, ii zice el cu dorul,
Lasa-ti haina ta regala,
Gol in ochii-ti vad amorul, -
Ah, arata-mi-te goala.
Atunci ea rosind se pleaca
Si sta pieptii sa-si disfaca
Si din sponci desprinde haina
Si in luna se dezbraca,
Desvelind taina cu taina.
 
 
Ce frumoasa-i… Umed-alba,
Neted-dulce zugravit,
De pe sani rotunzi o salba
Ea in urma a zvarlit,
Si se plimba pe covoare
Moi cu micele-i picioare,
Paru-i curge la calcaie,
Iara luna zambitoare,
Poleind-o, o mangaie.
 
 
La picioare-i el s-arunca,
Langa el sa vie-o roaga,
Ea s-asaza dulce, prunca,
Langa el in mandra saga,
Si el bratelesi-ntinde,
Rumeneste si s-aprinde,
Pe cand ochii lui o sorb,
Dar nimic in brat nu prinde -
Caci frumoasa-i fara corp.
 
 
"Ah, gandi el cu turbare,
Tremurand invapaiet,
Dulce zana, cum nu are
Corp frumos, precum o vad!"
– Asta n-o pot, ca ce pipai,
Numarul vietii o pripa-i,
Trecator, de unde-un sopot
Si fiinta lor o clipa-i,
Eu eterna sunt si n-o pot!
 
 
El isi scurge toata viata
Intr-un chin, in nedormire,
Vecinic o avea in fata
Blanda, dulce, in zambire,
Vecinic tinde a lui mana
Dup-imaginea-i divina,
Vrea s-o stranga, s-o omoare,
Dar desi de nuri e plina,
Totusi umbra-i ca din soare.
 
 
De dorinta lui aprinsa,
Ce-a ramas neimplinita,
El un an trai la dansa
Cu viata-i mistuita;
Dar perind chiar din picioare,
Pierzand mintea care-l doare,
Dup-un an se-ntoarce iara
L-a lui casa razatoare
Si la dulcea-i nevestioara.
 
 
Dara vai! cum ii parura
De urate toate cele.
Nimic ochiul nu-i mai fura,
Nici simtirea lui in jele.
Toate-i par urate, sure,
Intr-un chip, intr-o masura,
Inchircite si de rand
Si nimic nu-i de masura
Celor ce avea in gand.
 
 
Trist, retras, ranit de moarte,
S-ar fi-ntors l-acea frumseta,
Dar stia ce cruda soarte
Are-eterna-i tinereta.
Langezind in gand si-n fire,
In muri tristi de manastire
S-a inchis chipu-i perit,
S-adancit in amintire
Si-n amor, el a murit.