Kitabı oku: «Ndura. Fiul Pădurii.»
Ndura.
Fiul pădurii.
De
Javier Salazar Calle
Designul coperții © Sara García
Poza autorului © Ignacio Insua
Titlu original: Ndura. Hijo de la selva.
Copyright © Javier Salazar Calle, 2021
Traducere din limba spaniolă: Hanelore Georgiana Cîrpean
A doua ediție
Urmărește autorul:
Toate drepturile rezervate. Este interzisă reproducerea integrală sau parțială a acestui document prin orice metodă electronică sau mecanică, inclusiv fotocopie, înregistrare magnetică și optică sau orice sistem de stocare de informații sau sistem de folosire fără acordul proprietarilor drepturilor de autor.
Dedicată tuturor care, la fel ca și mine, trăiesc aventuri și călătoresc fără să se miște din loc; pentru că aceștia ajută ca puterea imaginației să rămână vie în această lume.
Dedicație specială prietenului meu cel mai bun, care a murit acum mulți ani și fiului meu Álex, care a moștenit numele lui și pentu care am vise mărețe.
CUPRINS
ZIUA 0
ZIUA 1
ZIUA 2
ZIUA 3
ZIUA 4
ZIUA 5
ZIUA 6
ZIUA 7
ZIUA 8
ZIUA 9
ZIUA 10
ZILELE 11 și 12
ZIUA 13
ZIUA 14
ZIUA 15
ZIUA 16
ZIUA 17
ZIUA 18
ZIUA 19
ZIUA 20
ZIUA 21
ZIUA 22
ZIUA 23
ZIUA 24
ZILELE 25 și 26
ZIUA 27
EPILOG
ANEXA I: glosar de plante
ANEXA II: glosar de cuvinte în limba pigmeilor
ANEXO III: supraviețuirea reală în pădure
Bibliografie
Alte cărți ale autorului
Despre autor
Începe aventura…
ZIUA 0
Sunt în mijlocul Africii profunde. Stau jos, sprijint de trunchiul unui copac. Am febră; trupul se zbate în convulsii și frisoane din ce în ce mai frecvente, iar o durere necunoscută este tot ceea ce percep din corpul meu. Nu pot să mă opresc din tremurat. Sunt pe vârful unui deal. În spatele meu este pădurea luxuriantă, sălbatică și neiertătore. În fața mea dispare ca prin farmec; doar câteva cioturi împrăștiate, rămășițe ale unei exploatări forestiere intense, care reflectă o bucățică din ceea ce a fost odată acolo. În spate se disting primele case ale unui oraș incipient. Noroi, frunze și cărămidă amestecate. Civilizația.
Sunt la mii de kilometrii de casă, de cunoscuții mei, de familia mea, de iubita mea, de prietenii mei... mi-e dor chiar și de locul meu de muncă; de viața confortabilă, să pot bea un pahar cu apă prin simplul gest de a da drumul la robinet și să pot mănânca cerând la orice restaurant... și să pot dormi într-un pat cald, uscat și în siguranță, mai ales în siguranță. Cât de dor îmi este de acea liniște! atunci când singura incertitudine era petrecerea timpului liber după-amiaza când ieșeam de la muncă. Ce absurde mi se par acum preocupările mele de dinainte: ipoteca, salariul, cearta cu un prieten, mâncarea care nu îmi plăcea, meciul de fotbal!... mai ales mâncarea...
Este clar că nevoia de a supraviețui îi schimbă viziunea asupra vieții oricui. Cel puțin în cazul meu așa s-a întâmplat. Ce fac atât de departe de casă, muribund, la marginea pădurii tropicale din Africa Centrală? Cum am ajuns în această situație înspăimântătoare și aparent lipsită de speranță? Care este originea acestei întâmplări?
Analizez circumstanțele întunecate care m-au adus la un pas de moarte, la intrarea pe autostrada care duce undeva mai departe de viață, la probabila dispariție a poveștii mele din cartea vieții...
ZIUA 1
DESPRE CUM A ÎNCEPUT ACEASTĂ ULUITOARE POVESTE
M-am uitat la ceas. Avionul cu care trebuia să ne întoarcem în Spania urma să decolze în două ore. Alex și Juan împreună cu mine eram deja în zona magazinelor din aeroportul Windhoek, cheltuind ultimile monede locale care ne mai rămăseseră și, în trecere, cumpărând cadoul care mereu se lasă la urmă. Deja mâncasem și mai rămăsese plimbarea prin magazine. Eu am cumpărat pentru tatăl meu un briceag cu mâner din lemn pe care era sculptat numele țării Namibia și pentru ceilalți tot felul de figuri de animale fin sculptate în lemn. Mai exact, Elenei, iubita mea, i-am cumpărat o frumoasă girafă sculptată manual într-un sat tipic din savana africană. Alex și-a cumpărat o sarbacană și multe săgeți, zicând că o să le folosească pentru a juca un darț mai variat cu un aer mai atractiv, mai tribal să zicem. Timp de o oră am rătăcit prin împrejurimi, bucurându-ne de ultimile momente în acea țară atât de exotică pentru noi. Până când ne-au chemat pentru îmbarcare. Cum eu deja facturasem bagajul, ne-am îndreptat direct spre poarta indicată și curând eram așezați pe locurile noastre din avion, un model vechi cvadrimotor cu elice. Se sfârșea aventura noastră de 15 zile prin safari într-un SUV. Chiar dacă urma să ne fie dor de aceste tărâmuri, ne doream să facem un duș cu apă caldă și să servim o masă decentă, în stil spaniol. Oricum, în momentul acela, ne părea rău că plecăm deoarece ne anunțaseră că în câteva zile urma să aibă loc una dintre cele mai uimitoare eclipse de soare din ultimele decenii și că din zona Africii, unde ne aflam noi, se putea admira cel mai bine.
Eu eram cel mai dinamic și cel mai aventuros dintre noi trei și, până la urmă, reușisem să-i conving să vină cu mine; una era să ai spirit aventuros, dar să mergi singur era o nebunie. La început erau reticenți în a abandona planurile lor de o vacanță relaxantă în nordul Italiei pentru un, în principiu, incomod safari într-un loc cu temperaturi de peste patruzeci de grade toată ziua și fără niciun adăpost cu umbră. După ce au trăit experiența nu le părea rău deloc, din contră, ar fi repetat-o fără să se gândească de două ori. Mașinăria urma să ne ducă mai mult de o mie de kilometrii spre nord până la un alt aeroport internațional, unde aveam legătură cu modernele și confortabilele companii de linii aeriene europene care ne-ar fi dus acasă.
După decolarea avionului, ne-am ocupat timpul privind fotografiile din timpul călătoriei făcute cu aparatul digital al lui Alex. Am găsit o fotografie foarte comică în care apărea Alex și Juan fugind îngroziți și un gnu supărat în fundal pregătit să fie încălecat. În timp ce ei, printre râsete și amintiri, terminau de văzut pozele, eu m-am cufundat în gânduri privind pe fereastră, urmărind cum trec norii în jurul nostru. Îmi dădea un sentiment plăcut gândul de a mă întoarce acasă după o aventură nemaipomenită într-o țară incredibilă, cu prietenii mei cei mai buni, pe care îi cunoșteam din școala generală. M-am simțit ca și cum aș fi făcut parte dintr-un reportaj de pe National Geographic, din acela care îmi plăcea atât de mult să văd la televizor în timp ce mâncam. Un safari într-un 4x4 pe urmele uneia dintre cele mai mari migrații de gnus, fotografiind turmele de elefanți sau privind faimoșii lei de la câțiva metrii distanță, în mijlocul sălbaticei savane africane. Văzusem lupte între hipopotami, crocodili în așteptarea prăzii, hiene dornice de leșuri, vulturi zburând în jurul unui cadavru, câteva reptile ciudate și tot felul de insecte. Am stat în corturi în mijlocul pustietății, am cinat la lumina focului sub un cer senin plin de stele... o experiență minunată. Mai ales priveliștea parcului național Etosha.
Jos, spre deosebire de ceea ce am văzut până acum, totul era o imensă pată verde, treceam peste zona ecuadorului. Jungla acoperea tot. Un frunziș verde fără sfârșit. Ceva asemănător ar fi scopul următoarei noastre călătorii, o aventură cu barca pe râul Amazon, cu opriri pentru a ne bucura de extraordinarele forme de viață ale locului. Văzusem imensitatea unei savane defrișate și acum îmi doream să văd grandoarea unei mări de vegetație plină de viață. Să-mi fac drum cu maceta prin pădurea aproape de netrecut, să învăț cum să găsesc hrană, să cunosc triburi uitate de civilizație, să văd animale exotice și plante... în fine, toate aceste aventuri urmau să aibă loc anul viitor dacă reușeam să-i conving pe prietenii mei din nou; și dacă nu, nordul Italiei nu era o idee rea.
Un sunet puternic ca o explozie, urmat de o mișcare bruscă a avionului m-a făcut să mă trezesc la realitate. Aparatul a început să se rostogolească în aer ca și când aș fi fost într-un vârtej. M-am trezit pe jos în mijlocul culoarului peste o doamnă. M-am ridicat cum am putut și m-am întors la locul meu, încercând să nu cad din nou. Răsunau țipete de panică din toate părțile. Era o confuzie totală.
– Foc, foc, au lovit aripa! a țipat cineva care stătea în partea cealaltă a avionului.
– În dreapta! a indicat alt pasager.
La început nu mi-am dat seama despre ce vorbea, dar când am privit pe geamul din partea lui am zărit un fum dens care făcea să pară că e noapte în acea parte a avionului, o noapte tragică. Avionul se mișca din ce în ce mai brusc. Câteva persoane au început să țipe. În difuzoare s-a auzit vocea tremurândă și aproape de neînțeles a pilotul spunându-ne că gherilelor din Congo, zonă peste care tocmai zburam, ne-au lovit cu o rachetă și urma să aterizăm de urgență. O femeie a suferit o criză de isterie iar doi însoțitorii de zbor împreună cu un om care s-a oferit să ajute au trebuit să o așeze și să o țină nemișcată. Ne-am ocupat locurile repede toți trei, ne-am pus centura de siguranță și ne-am așezat în poziția indicată de stewardesă la urcarea în avion: capul pe genunchi și cu privirea spre neliniștitoarea podea de metal. Eram îngroziți. În timp ce stăteam în acea poziție incomodă, mi-am adus aminte de știrile despre acești rebeli, care se finanțau datorită controlului asupra unor mine de diamante din țară sau datorită mult prețuitul coltan, un mineral care conține un metal indispensabil în fabricarea cartelelor telefonice, microcipurilor sau componentelor centralelor nucleare. Ceva de genul unui sângeros război civil, în care aveau interes economic și militar toate țările din jur. Acesta durează de mai bine de douăzeci de ani și nu pare că s-ar termina vreodată.
Zdruncinăturile erau atât de puternice încât mă mișcau neîncetat în față și în spate cu așa tărie încât centura de siguranță îmi strângea stomacul lăsându-mă fără respirație și lovindu-mă cu capul de scaunul din față. Am simțit cum avionul era îndreptat în jos spre pământ, începând să descendeze în spirală. Zgomotul era infernal, ca și cum mii de motoare funcționau la putere maximă în același timp. Chiar înainte de a atinge pământul, pilotul a făcut un ultim avertisment: urma să încerce o aterizare forțată într-o poiană. Ultimul lucru la care m-am gândit era că o să murit cu toții în urma prăbușirii. Apoi, totul a fost o confuzie, zgomote puternice, lovituri, întuneric...
Când mi-am recăpătat cunoștința aveam o durere de cap puternică. Am pus mâna la frunte și am observat că sângeram puțin. În plus, aveam vânătăi și zgârieturi pe tot corpul; mai ales o zgârietură mare și pielea roșie, în locul în care fusese strânsă centura de siguranță. Am trecut degetele peste ea și am simțit o usturare puternică care m-a obligat să strâng din dinți cu forță. Mi-am întors privirea către prietenii. Juan părea să fie în șoc, scotea niște mormăieli de durere și se mișca puțin. Alex... Alex nu se mișca deloc. Chipul lui, tot mereu vesel și plin de viață, era palid în totalitate. Nu schița niciun gest, iar sângele îi curgea din abundență de la ceafă. L-am strigat cu disperare de mai multe ori. I-am atins fața, era foarte rigidă; l-am cuprins cu mâinile și l-am scuturat ușor strigându-l, implorându-l. Alex era mort, mort. Acel cuvânt răsuna încontinuu în capul meu ca un ecou. Mort.
Înmărmurit, copleșit de situație încercam să reacționez. În capul meu se auzea bum-bum-bumCURSIVA, probabil din cauza loviturii. Stai puțin! nu era în capul meu, era sunetul unor tobe într-o melodie repetitivă care se auzea de departe. Părea că cineva se comunică de la distanță.
- La naiba! mi–am zis.
M–am ridicat clătinându–mă. Mi–a venit o idee. Dacă ne-au atacat gherilele ar putea veni să ne ia ca prizonieri sau ca să ne ucidă. Trebuia să plec imediat. Prima mea reacție a fost să îl anunț pe Alex, dar când am întors capul și l–am văzut din nou, mi–am reamintit de moartea lui. Am stat câteva secunde nemișcat până am reușit să îmi revin. M–am apropiat de Juan, care era la locul lui și se agitase de câteva ori ca și când dormea și avea un coșmar.
- Juan, i-am zis, trebuie să plecăm de aici.
- Și Alex? a murmurat fără să deschidă ochii.
- Alex... Alex e mort Juan, i–am răspuns încercând să nu îmi pierd cumpătul. Mișcă–te, Alex este mort și așa o să ajungem și noi dacă nu plecăm de aici. Este mort.
Poticnindu–mă, am căutat rucsacul în mijlocul haosului până când l–am găsit. L–am luat și m–am îndreptat spre partea din spate a avionului. Acolo, o parte ardea și era foarte cald. Tot avionul era plin de oameni împrăștiați în cele mai neobișnuite poziții: unii răniți, alții încercând să reacționeze, alții morți. Se auzeau țipete, gemete, șoapte din toate părțile. Am ajuns în partea bucătăriei și am băgat în rucsac tot ceea ce am găsit: cutii de suc, sandivișuri, cutii de lucruri care nu știam ce sunt și o furculiță. Când am umplut rucsacul m-am întors la Juan și am luat și rucsacul lui care era deasupra unei doamne. Aici am băgat câteva pături din avion. Atunci mi-am amintit de trusa medicală și m-am întors în bucătărie. Acolo era, pe jos, deschisă cu toate lucrurile împrăștiate. Am strâns cum am putut ce aveam în jurul meu și m–am dus după Juan.
- Hai Juan, trebuie să plecăm de aici!
- Nu pot, a șoptit, mă doare tot corpul.
- Haide, Juan, trebuie să te ridici sau or să ne omoare pe toți. O să las rucsacurile afară și o să vin după tine.
- Bine, bine, o să încerc, mi-a răspuns agitându-se puțin pe loc.
Am luat cele două rucsacuri și am ieșit din avion clătinându-mă puțin din cauza șocului provocat de lovitură. A trebuit să fac un efort foarte mare ca să nu mă opresc și
să-i ajut pe restul oamenilor, dar nu știam cât timp aveam la dispoziție și îmi doream să trăiesc. Să mai trăiesc o zi pentru a vedea încă un răsărit. Eram într-o parte a unei poienii. Se pare că pilotul a încercat să aterizeze aici profitând de lipsa copacilor, dar s-a deviat puțin lovind aripa stângă de copacii înalți. Din avion ieșea un nor mare de fum spre cer, care putea fi văzut la mulți kilometrii distanță. M-am cufundat puțin în hățiș și am rezemat rucsacurile de baza unui copac imens. Apoi m-am răsucit cu intenția de a mă întoarce la avion, dar în acel moment un grup de bărbați de culoare înarmați au pătruns în poiană din partea opusă a locului unde eram eu. M-am ghemuit repede, ascunzându-mă după un trunchi. Am simțit o durere care m-a înjunghiat în stomac. Gherilele, unele îmbrăcate cu haine de camuflaj și altele cu haine civile, au înconjurat avionul cu armele îndreptate spre ei și țipând fără oprire. Nu înțelegeam nimic din ceea ce ziceau, dar judecând după zona în care ne aflam trebuia să fie vorba de limba swahili sau cine știe ce.
– Nitoka! țipau încontinuu. Enyi!, nitoka!, maarusi!1
Curând au început să iasă din avion câțiva pasageri confuzi și nedumeriți. Au început să-i trântească la pământ. Ajungeau din ce în ce mai mulți rebeli. Unul dintre pasageri, un domn care stătuse în fața noastră, s-a speriat și s-a ridicat încercând să fugă. Gherilele l-au împușcat de mai multe ori cu mitralierele, acesta căzând mort de îndată. În timpul acestui moment de confuzie, Juan a ieșit din avion și a început să fugă în direcția opusă a celei la care era atentă toată lumea.
– Basi!2, Basi! au țipat unii rebeli când l-au văzut.
– Nifyetua!3 a țipat unul care părea să fie șeful când Juan mai avea puțin și ajungea la marginea poienii.
De îndată, doi dintre ei l-au împușcat în spate cu mitraliera. Unul din gloanțe a trecut pe lângă mine fluierând. Am plecat capul și am închis ochii cu stupida convingere că acest fapt mă putea salva de proiectile. A căzut în genunchi la numai câțiva metrii de mine și, înainte să cadă cu totul la pământ, m-a văzut în ascunziș și mi-a oferit ultimul lui zâmbet.
– Nitoka, maarusi! au continuat să țipe către avion.
Nu a trebuit să depun mult efort în a nu țipa deoarce eram complet mut și paralizat. Nu știu cât timp am stat așa, dar când am reușit să-mi revin, eram sigur că aveam o singură scăpare: trebuia să fug pentru a-mi salva viața. Am luat rucsacurile și m-am îndepărtat spre pădurea deasă cât de silențios am putut. De fapt, nu am fost atât de silențios deoarece mă rostogoleam neputând să-mi controlez corpul din cauza durerilor. Nu știam unde să merg, dar știam că viața mea depinde de cât de departe sunt de acei sălbatici.
Am mers timp de aproape două ore stimulat de groaza de a muri pe care o simțeam, până când picioarle mele nu au mai rezistat și am căzut la pământ. Rucsacurile păreau încărcate cu pietre. Genunchiul stâng mă durea enorm. Nu mi se vindecase bine de când m-am lovit jucând un meci de fotbal și încă mă mai deranja din când în când dacă îl forțam. Am deschis rucsacul și am scos o cutie de suc. Mai era încă rece și am baut-o dintr-o înghițitură. Transpiram abundent; nenumărate picături de transpirație se scurgeau pe bărbia mea, ca și cum tocmai plouase sau tocmai ieșisem din piscină. Simțeam că nu pot să respir și deschideam larg gura pentru a inhala mai mult aer. M-am înecat cu o înghițitură prea rapidă și am început să tușesc copios. Am crezut că o sa rămân fără aer. Când am reușit să mă liniștesc puțin, încă gâfâind, mi-am dat seama că lumina era mai slabă; se întuneca. Alex mort în accident, Juan împușcat; pierdusem într-un moment pe cei doi prieteni ai mei din cauza unui stupid război civil ce nu înțelegeam și nici nu mă interesa. De ce nu se omoară între ei? De ce pe noi? De ce pe prietenii mei Alex și Juan? Nenorociților! Dacă ar fi după mine ar muri toți. Din cauza lor, acum eram singur, în locul ăsta umed, opresiv, sufocant, fără prietenii mei . De ce eu, de ce ei? Moartea lui Juan, împușcat de sălbaticii aceia, îmi trecea iar și iar prin minte ca și cum ar fi fost un film. Ultima sclipire de lumină din ochii lui în timp ce mă privea pentru ultima oară... Am încercat să nu mă mai gândesc la ea, să ascund amintirea într-un colțișor al minții mele, dar era imposibil. Acum câteva ore eram împreună, râzând în timp ce ne aminteam întâmplări din călătorie și acum...
Am plâns un timp, nu știu cât, dar mi-a prins foarte bine. Când am reușit să mă opresc, mă simțeam mai bine, cel puțin mai liniștit. Acum era clar că soarele apunea, pădurea învăluită de lumina crepusculară intra în lumea întunericului. Trebuia să caut un loc unde să dorm. Îmi era frică să dorm pe jos, mai ales ca să nu mă găsească rebelii, dar nu eram mai liniștit nici dacă dormeam într-un copac, cu șerpi, maimuțele ălea gălăgioase sau cine știe ce fiară sălbatică și înfometată. Trebuia să mă decid, șerpi sau bărbați înarmați și furioși? Șerpii îmi păreau o opțiune mai bună, cel puțin încă nu îmi făcuseră nimic. Am căutat un copac mai ușor de cățărat pentru mine și greu pentru șerpi și cu un loc unde să pot dormi.
Atunci mi-am dat seama de cantitatea incredibilă de tipuri de copaci și plante. De la plantele cele mai mici, aproape minuscule, până la copacii de mai mult de cincizeci de metrii înălțime ai căror trunchiuri se înălțau mai presus de ceilalți copaci fără a se putea vede finalul; un amalgam de diferite tipuri de floră împrăștiată peste tot; vedeam și palmieri falnici cu zdrențuite frunze pictate și de câțiva metrii lungime, cu mănunchiuri compacte și dense de flori4. Vedeam un strat superior de copaci de vreo treizeci de metrii și câțiva copaci care erau puțin mai înalți, al doilea strat avea zece sau douăzeci de metrii înălțime cu formă alungită ca și chiparoșii din cimitire și al treilea strat avea de cinci până la opt metrii înălțime unde ajungea foarte puțină lumină. Erau și arbuști, puieți de diferite tipuri de copaci, deși puțini, și un strat de mușchi care acoperea aproape în întregime suprafața unor zone, precum și o grămadă de liane cățărate pe toate trunchiurile, care atârnau de crengi. Flori și fructe peste tot, mai ales în straturile superioare la care nu puteam să ajung. Se simțea prezența multor tipuri de animale; nu era ușor să le vezi, dar puteam să aud numeroase tipuri de triluri de păsări, țipăte de maimuțe, ramuri agitându-se deasupra mea, insecte zumzăind în jurul florilor și peste tot; chiar și vreun animal terestru ai cărui pași îi auzeam ca un zgomot din depăratre. Fluturii și restul insectelor foșnăiau peste tot. Dacă nu aș fi fost în situația în care mă aflam, m-aș fi bucurat de un loc atât de frumos, dar în acel moment, orice era un potențial obstacol pentru supraviețuire. Îmi era frică de orice.
După o scurtă căutare am găsit un copac care părea potrivit și m-am cățarat cu ambele rucsacuri în spate. Mi se păreau foarte grele, iar genunchiul meu îmi cerea odihnă. După ce m-am cățărat până unde am considerat că sunt în siguranță și eram sigur că dacă ar fi să cad nu aș muri sau nu m-aș răni grav, m-am așezat cum am putut între două crengi groase care erau una lângă cealaltă aproape paralele și m-am acoperit puțin cu una din micile pături din avion și pe cealaltă am folosit-o în loc de pernă. Pe cer am putut să întrezăresc o cantitate incredibilă de lilieci mari, maro închis care dădeau din aripi așa cum e tipic lor, aparent haotic și mișcându-se din impulsuri5. Nu știam cum să-i număr, dar cred că erau cu miile, oprindu-se mai ales în palmieri, mâncând fructele lor, credeam eu, sau poate vânau insectele care mâncau fructele.
Am dormit în jur de două ore, în intervale de câte cincisprezece sau douăzeci de minute. Sunetele mă hărțuiau din toate părțile, auzeam numai pași, voci, țipete, cârâieli, scârțâieli, zumzete, șoapte, un freamăt continuu care urca și cobora fără oprire. La un moment dat, mi s-a părut de câteva ori că aud chiar sunetul unui copil agonizând și sunete ale elefanților. Nu știam dacă, întradevăr, era ceea ce părea sau doar părea a fi. Din când în când, se auzea câte un răget neliniștitor, care mă făcea să-mi imaginez că vreo fiară sălbatică mă devora în timp ce dormeam. Erau momente în care neliniștea îmi tăia respirația, torturându-mi inima până aproape că îmi producea durere. Fiecare sunet, fiecare mișcare, fiecare lucru din jurul meu era un chin, o senzație de acută sufocare. În momentul în care reușeam să adorm puțin, orice, mă obliga să mă trezesc speriat. Câteodată, vedeam ochi care străluceau în noaptea înfricoșătoare și, pentru a-mi ridica moralul, îmi imaginam că e doar o bufniță sau ceva asemănător care trăia în acei lari, dar încercările de a fi optimist duaru puțin și, până la urmă, mereu vedeam feline cu intenții necruţătoare sau vreun șarpe în căutarea prăzii. Uneori mi se părea că aud împușcături în apropiere, explozii continue, dar dacă încercam să ascult cu atenție nu mai reușeam să aud nimic.
– Javier! am auzit cum mă striga Alex.
– Da, unde ești? am răspuns în timp ce m-am trezit speriat.
– Javier! am auzit iar.
M-am uitat peste tot, îngrijorat, atent, nerăbdător să-mi văd prietenul. Până când mi-am dat seama că Alex este mort și că eram singur și neajutorat în mijlocul pădurii. Acel fapt mă speria: să nu am pe nimeni care să mă ajute, cu cine să-mi împart durerea pe care o simțeam, disperarea. Nu trebuia să mă las cuprins de panică, trebuia să-mi elimin din minte sentimentele negative ca să pot supraviețui, dar nu reușeam. O senzație de singurătate sufocantă mă obliga să mă înec în propriile-mi temeri.
– Javier, Javier!
Toată noaptea chemarea lui a fost constantă, neliniștitoare, irezistibilă. Aș fi mers cu el dacă aș fi știut unde.
