Kitabı oku: «Jurământ De Glorie »

CAPITOLUL DOI

Erec stătea pe culmea dealului de la marginea pădurii şi urmărea apropierea micii armate, și inima sa se umplea cu foc. Era născut pentru o zi ca asta. În unele lupte, linia de demarcare era neclară între drept şi nedrept — dar nu și în această zi. Nobilul din Baluster îi furase mireasa fără ruşine, şi fusese lăudăros, şi nu-și regretase faptele. Fusese făcut conştient de crima lui, îi fusese dată o şansă să îndrepte nedreptatea şi refuzase să-și rectifice erorile. Își adusese singur pe cap răsplata. Oamenii lui ar fi trebuit să lase lucrurile în pace — mai ales acum, că era mort.

Dar iată-i venind călare, sute dintre ei, mercenarii plătiți ai acestui nobil mărunt — toți hotărâți să-l ucidă pe Erec, numai pentru că fuseseră plătiți de acest om. Șarjau spre el în armurile lor vezi lucioase și, cum s-au apropiat, au lăsat să se audă un strigăt de luptă. Ca și cum l-ar fi speriat.

Eric era netemător. Văzuse prea multe bătălii asemănătoare. Dacă învățase ceva în toți anii săi de antrenament, era să nu se teamă niciodată atunci când lupta de partea dreptății. Dreptatea, fusese învățat, poate că nu câștigă întotdeauna - dar dă celui care o susține puterea a zece bărbați.

Nu era frică ce simțea Erec văzând apropiindu-se sute de oameni, ştiind că probabil va muri în această zi. Era o așteptare. I se dăduse șansa să-și găsească moartea în cel mai onorabil mod, și acesta era un dar. El făcuse un jurământ de glorie și astăzi jurământul său își cerea prețul.

Erec și-a scos sabia și a șarjat pe jos la vale, reprezindu-se spre armata care-l ataca. In acest moment își dorea mai mult ca oricând ca armăsarul său de încredere, Warkfin, să fie cu el în luptă — dar a simţit un sentiment de pace știind că Warfkin o ducea pe Alistair înapoi la Savaria, la siguranţa Curţii Ducelui.

Pe când se apropia de soldați, abia la cincizeci de pași distanță, Erec a mărit viteza, alergând direct spre cavalerul conducător din centru. Ei nu au încetinit, și n-a făcut-o nici el, pregătindu-se pentru ciocnirea care avea să urmeze.

Erec ştia că el avea un avantaj: trei sute de oameni nu puteau fizic să se apropie suficient să atace un om în acelaşi timp; ştia din antrenamentul său că maxim şase bărbaţi călare se puteau apropia destul pentru a ataca în același timp un om. După cum vedea Erec lucrurile, asta însemna că șansele lui nu erau de trei sute la unu - ci doar de șase la unu. Atât timp cât putea de fiecare dată să-i omoare pe cei șase bărbați din fața lui, avea o șansă să câștige. Era doar vorba dacă avea rezitența să o facă până la capăt.

Cum Erec s-a repezit în josul dealului, și-a scos de la brâu arma despre care știa că se va potrivi cel mai bine: un îmblăciu cu un lanț lung de zece metri, având în capăt o bilă de fier cu țepi. Era o armă gândită pentru a întinde o capcană pe drum - sau pentru o situație exact ca asta.

Erec a așteptat până în ultima clipă, până când armata nu mai avea timp să reacționeze, apoi a rotit îmblăciul sus deasupra capului și l-a aruncat peste câmpul de luptă. A țintit spre un copăcel, iar lanțul cu țepi s-a întins de-a curmezișul câmpului de luptă; cum bila s-a înfășurat în jurul lui, Erec s-a ghemuit și s-a rostogolit la pământ, evitând sulițele care tocmai erau aruncate spre el, și s-a ținut cu toate puterile de mâner.

Calculase perfect: armata nu mai avea timp să recționeze. L-au văzut în ultima secundă și au încercat să-și oprească caii - dar alergau prea repede și nu era suficient timp.

Întreaga linie din față a intrat direct în el, lanțul cu țepi tăind în picioarele tuturor cailor, trimițându-și călăreții la pământ cu capul înainte, caii aterizând deasupra lor. Zeci dintre ei au fost striviți în haos.

Erec nu a avut timp să fie mândru de pagubele pe care le-a produs: un alt flanc al armatei s-a întors și s-a îndreptat spre el, șarjând cu un strigăt de luptă, iar Erec s-a rostogolit înapoi în picioare pentru a-i întâlni.

Cum cavalerul din frunte a ridicat o suliță de aruncat, Erec a profitat de ce avea: nu avea un cal și nu-i putea întâmpina pe acești bărbați la înălțimea lor dar, din moment ce era mai jos, putea să folosească solul de sub el. Erec s-a lăsat brusc să cadă la pământ, s-a strâns și s-a rostogolit, și-a ridicat sabia și a tăiat picioarele calului. Calul s-a prăbușit și soldatul a căzut cu fața la pământ înainte de a putea să dea drumul armei.

Erec a continuat să se rostogolească și a reușit să se ferească de copitele cailor din jurul său, care trebuiseră să se îndepărteze unul de altul pentru a nu călca pe calul prăbușit. Mulți nu au reușit, împiedicându-se de animalul căzut, și încă niște duzini de cai s-au prăbușit la pământ, ridicând un nor de praf și provocând busculadă în armată.

Era exact ce sperase Erec: praf și confuzie, încă niște duzini căzute la pământ.

Erec a sărit în picioare, și-a ridicat sabia și a blocat o sabie care venea în jos spre capul lui. S-a rotit și a blocat o suliță de aruncat, apoi o lance, apoi o secure. S-a apărat de loviturile care plouau pe el din toate părțile, dar știa că nu poate continua așa la nesfârșit. Trebuia să atace dacă era să aibă vreo șansă.

Erec s-a ghemuit și s-a rostogolit, a ieșit din rostogolire pe un genunchi și și-a aruncat sabia ca și cum ar fi fost o suliță. A zburat prin aer şi în pieptul atacatorului cel mai apropiat; ochii lui s-au deschis larg şi el a căzut într-o parte de pe cal, mort.

Erec a profitat de ocazie ca să sară pe calul bărbatului, smulgându-i îmblăciul din mână înainte să moară. Era un îmblăciu bun și de aceea îl alesese Erec; avea un mâner lung, țintuit cu argint, și un lanț de patru pași, cu trei bile de fier cu țepi la capăt. Erec s-a lăsat pe spate și l-a învârtit deasupra capului, dărâmând armele din mâinile mai multor oponenți în același timp; apoi l-a rotit din nou și i-a doborât de pe cai.

Erec a studiat câmpul de luptă și a văzut că produsese pagube serioase, cu aproape o sută de cavaleri doborâți. Dar, ceilalți, încă cel puțin 200, se regrupau și șarjau din nou spre el - și toți erau hotărâți.

Erec a călărit în întâmpinarea lor, un bărbat în fața a două sute, și a scos un strigăt puternic de luptă, ridicându-și și mai sus îmblăciul și rugându-se la Dumnezeu să-l țină forțele.

*

Alistar plângea ținându-se pe Warkfin cu toată puterea, calul galopând, ducând-o pe drumul atât de familiar spre Savaria. Țipase și lovise animalul tot drumul, încercând din răsputeri să-l facă să se întoarcă, să călărească înapoi la Erec. Dar nu o ascultase. Nu mai întâlnise niciodată un asemenea cal - ascultându-și neclintit stăpânul, fără ezitare. În mod clar, era hotărât să o ducă exact unde îi ordonase Erec - și în final ea s-a resemnat cu faptul că nu putea face nimic să schimbe asta.

Alistair avea sentimente amestecate cum a călărit înapoi prin porțile orașului, un oraș în care trăise atâta vreme ca servitoare. Pe de o parte, era ceva familiar - dar pe de alta, îi reamintea lucruri despre hangiul care o oprimase, despre tot ce nu era în regulă cu acest loc. Așteptase cu atâta nerăbdare să meargă mai departe, să plece de aici împreună cu Erec și să înceapă o nouă viață împreună cu el. Deși se simțise în siguranță în interiorul porților sale, simțea o teamă crescândă pentru Erec, singur acolo afară, confruntându-se cu acea armată. Gândul la asta o făcea să-i fie rău.

Dându-și seama că Warkfin nu se va întoarce, și-a dat seama că cea de-a doua cea mai bună soluție era să obțină sprijin pentru Erec. Erec îi ceruse să rămână acolo, în siguranță în spatele acestor porți - dar era ultimul lucru pe care-l va face. Până la urmă, era fiică de rege, nu cineva care ar fugi de frică sau de confruntare. Erec își găsise perechea în ea: era la fel de nobilă și de hotărâtă ca și el. Și nu avea cum să trăiască cu sine înseși dacă lui i se întâmpla ceva acolo.

Cunoscând bine acest oraș regal, Alistair l-a îndreptat pe Warkfin spre castelul Ducelui - și acum că era în interiorul orașului, animalul a ascultat-o. Au ajuns la intrarea castelului și ea a descălecat și a alergat pe lângă servitorii care au încercat să o oprească. S-a ferit de ei și a alergat pe coridoarele de marmură pe care le învățase așa de bine ca servitoare.

Alistair a pus umărul și a împins ușile regale enorme de la cameră, le-a făcut să se deschidă de perete și s-a repezit în camera privată a Ducelui.

Mai mulți membri ai consiliului s-au întors să se uite la ea, toți purtându-și robele oficiale, Ducele stând așezat în centru, cu câțiva cavaleri în jurul lui. Toți aveau expresii uimite; cu siguranță întrerupsese ceva important.

„Cine esti, femeie?” a strigat unul.

„Cine îndrăzneşte să întrerupă afacerile oficiale ale Ducelui?" a strigat un altul.

„ O recunosc pe această femeie," a spus ducele, ridicându-se în picioare.

„La fel și eu," a spus Brandt, cel pe care ea l-a recunoscut ca prietenul lui Erec. „Ești Alistair, nu-i așa?" a întrebat el. „Noua soție a lui Erec?"

Ea a fugit spre el, în lacrimi, şi și-a împreunat mâinile.

„Te rog, Domnul meu, ajută-mă. Este vorba de Erec!"

„Ce s-a întâmplat?” a întrebat Ducele, alarmat.

„El se află în mare pericol. Chiar acum se confruntă de unul singur cu o armată ostilă! Nu m-a lăsat să rămân cu el. Te rog! Are nevoie de ajutor!"

Fără un cuvânt, toți cavalerii au sărit în picioare şi au ieșit în fugă din sală, neezitând nici măcar unul; ea s-a întors şi a fugit cu ei.

„Stai aici!" a îndemnat-o Brandt.

„Niciodată!", a spus ea, alergând în spatele lui. „Vă voi conduce la el!"

Cu toții au alergat ca unul pe coridoare, afară pe ușile castelului și spre un grup mare de cai care-i așteptau, fiecare încălecând pe al său fără nicio clipă de ezitare. Alistair a sărit pe Warkfin, l-a îmboldit şi a condus grupul, la fel de nerăbdătoare să plece ca și restul.

Cum au plecat în galop de la curtea Ducelui, toți soldații din jur au început să-și încalece caii și să li se alăture – și, până când au ieșit pe porțile Savariei, erau însoțiți de un contingent mare, în creștere, de cel puțin o sută de oameni, cu Alistair călărind în frunte, alături de Brandt și de Duce.

„Dacă Erec descoperă că veniți cu noi, mă va costa capul", a spus Brandt, călărind alături de ea. „Te rog, doar spune-ne unde este, doamna mea."

Dar Alistair clătină din cap cu încăpăţânare, împingându-și înapoi lacrimile pe când înaintau, în vuietul enorm al tuturor acestor oameni din jurul ei.

„Mai degrabă merg în mormânt decât să-l abandonez pe Erec!"