Kitabı oku: «Soarta Dragonilor », sayfa 4

Camera a tăcut.

"Domnul meu", a spus ea încet, "nu știi nimic despre cine sunt, de unde sunt, de ce sunt aici. Și mă tem că acestea sunt lucruri pe care nu pot să vi le spun."

Erec privi înapoi, nedumerit.

"De ce nu mi-ai putea spune?"

"De la sosirea mea nu le-am spus nimănui, niciodată. Am făcut un jurământ."

"Dar de ce?" a presat el, atât de curios.

Dar Alistair doar își ținea privirea în jos, tăcută.

"Este adevărat," interveni una dintre servitoare. "Asta nu ne-a spus niciodată cine este. Sau de ce este aici. Refuză să o facă. Am încercat ani de zile."

Erec era profund nedumerit de ea – dar asta doar adăuga la misterul ei.

"Dacă eu nu pot ști cine ești, atunci nu voi ști", a spus Erec. "Îți respect jurământul. Dar asta nu va schimba afecțiunea mea pentru tine. Doamna mea, oricine ai fi, dacă va fi să câștig aceste turniruri, atunci vă voi alege ca premiul al meu. Voi, dintre toate femeile din tot acest regat. Eu vă întreb din nou: sunteți de acord?"

Alistair ținea ochii fixați pe podea, și, cum Erec o privea, i-a văzut lacrimile curgându-i pe obraji.

Dintr-o dată, ea s-a întors și a fugit din cameră, închizând ușa în spatele ei.

Erec stătea acolo, cu ceilalți, în tăcerea uimită. Nu prea știa cum să interpreteze răspunsul ei.

"Vedeți voi acum, vă pierdeți timpul, și pe al meu", a spus hangiul. "Ea a spus nu. Dispari de aici atunci."

Erec se încruntă înapoi.

"Ea nu a spus nu," interveni Brandt. "Ea nu a răspuns."

"Ea are dreptul să-și acorde timp de gândire", a declarat Erec, în apărarea ei. "La urma urmei, sunt o mulțime de lucruri de luat în considerare. Nici ea nu mă cunoaște."

Erec stătea acolo, dezbătând ce să facă.

"Voi sta aici în seara asta", a anunțat în cele din urmă Erec. "Să-mi dai o cameră aici, mai jos pe hol de a ei. De dimineața, înainte de a începe turnirurile, o voi întreba din nou. Dacă ea consimte, și dacă voi câștiga, ea va fi mireasa mea. Dacă este așa, voi răscumpăra contractul ei de servitute de la tine, și ea va pleca de aici cu mine."

În mod clar hangiul nu-l dorea pe Erec sub acoperișul lui, dar nu îndrăznea să spună nimic; așa că s-a întors și a ieșit furtunos din cameră, trântind ușa în urma lui.

"Sunteți sigur că doriți să stați aici?", a întrebat Ducele. "Întoarceți-vă la castel cu noi."

Erec a dat din cap, grav.

"Nu am fost niciodată mai sigur de ceva în viața mea."

CAPITOLUL OPT

Thor s-a prăbușit prin aer, plonjând, căzând cu capul înainte în apele agitate ale Mării de Foc. El a intrat și s-a scufundat, a fost acoperit complet, și a fost surprins să simtă că apa era fierbinte.

Sub suprafață, Thor și-a deschis ochii pentru scurt timp – și și-a dorit să nu o fi făcut. El a surprins fragmente de tot felul de creaturi marine ciudate și urâte, mici și mari, cu fețe neobișnuite și grotești. Acest ocean mișuna cu ele. El se rugă să nu-l atace înainte de a putea ajunge în siguranță la barcă.

Thor a ieșit la suprafață cu un icnet, și s-a uitat imediat după băiatul care se îneca. L-a reperat tocmai la timp: se zbătea, scufundându-se, iar în câteva secunde, cu siguranță s-ar fi înecat.

Thor a întins mâna, l-a apucat din spate de umăr, și a început să înoate cu el, ținând capetele amândurora deasupra apei. Thor a auzit un schelălăit și un scâncet, și cum s-a întors, a fost șocat să îl vadă pe Krohn: trebuie să fi sărit după el. Leopardul înota alături de el, dând din labe spre Thor, scheunând. Thor se simțea groaznic pentru că Krohn era în asemenea pericol – dar mâinile lui erau pline și nu putea face mare lucru.

Thor a încercat să nu se uite în jurul lui, la apele fierbând roșii, la creaturile ciudate care ieșeau la suprafață și dispăreau peste tot în jurul lui. O creatură urâtă ca aspect, violetă, cu patru brațe și două capete, ieși la suprafață în apropiere, șuieră la el, apoi se scufundă, făcându-l pe Thor să tresară.

Thor s-a întors și a văzut barca cu vâsle la vreo douăzeci de metri mai departe, și a înotat spre ea frenetic, folosind un braț și picioarele, trăgându-l pe băiat. Băiatul țipa și dădea din mâini, rezistând, iar Thor se temea că l-ar putea trage în jos cu el.

"Stai liniștit!" țipă Thor aspru, sperând că băiatul îl va asculta.

În cele din urmă, el a făcut-o. Thor a fost momentan ușurat – până când a auzit un pleoscăit și a întors capul în cealaltă parte: chiar lângă el, o altă creatura ieși la suprafață, mică, cu un cap galben și patru tentacule. Avea un cap pătrat, și a înotat chiar până la el, mârâind și tremurând. Arăta ca un șarpe cu clopoței care trăia în mare, cu excepția capului care era prea pătrat. Thor se încordă pe măsură ce se apropia, pregătindu-se să fie mușcat, – dar apoi brusc creatura a deschis gura larg și a scuipat apă de mare spre el. Thor clipi, încearcă să-și clătească ochii.

Creatura le tot dădea târcoale, înotând în cercuri în jurul lor, iar Thor își dublă eforturile, înotând mai repede, încercând să scape.

Thor făcea progrese, apropiindu-se de barcă, atunci când dintr-o dată o altă creatură a ieșit la suprafață pe cealaltă parte a lui. Era lungă și îngustă, și portocalie, cu două gheare la gură și zeci de picioare mici. Avea, de asemenea, o coadă lungă, care biciuia în toate direcțiile. Arăta ca un homar, stând în picioare. Acesta a ocolit de-a lungul marginii apei, ca un gândac de apă, și și-a croit drum mai aproape de Thor bâzâind, întorcându-se pe o parte și biciuind din coadă. Coada lui biciui brațul lui Thor, și acesta strigă de durerea înțepăturii.

Creatura trecea șuierând înainte și înapoi, lovind din nou și din nou. Thor dorea să poată trage sabia și să o atace – dar el a avea doar o mână liberă, și trebuia să înoate cu ea.

Krohn, înotând alături de el, se întoarse și mârâi la creatură, un zgomot ce ridica părul pe ceafă, și, cum Krohn înota fără teamă spre ea, a speriat fiara, făcând-o să dispară sub ape. Thor oftă cu ușurare – până creatura a reapărut brusc pe partea cealaltă a sa, și l-a biciuit din nou. Krohn se întoarse și o urmări în jurul lor, încercând să o prindă, clămpănindu-și fălcile spre ea, și ratând întotdeauna.

Thor înota din răsputeri, dându-şi seama că singura cale de ieşire din această problemă era să iasă din această mare. După ce a simțit ca și cum trecuse o eternitate, înotând mai greu decât o făcuse vreodată, a ajuns aproape de barcă, care se balansa violent pe valuri. Pe măsură ce o făcea, doi membri ai Legiunii, băieți mai mari care nu vorbeau niciodată cu Thor și colegii săi, îl așteptau acolo să-l ajute. Spre lauda lor, s-au aplecat și i-au întins o mână.

Thor l-a ajutat mai întâi pe băiat, întinzându-se și ridicându-l în sus spre barcă. Băieții mai mari l-au apucat pe băiat de brațe și l-au tras în sus.

Apoi Thor întinse mâna, îl apucă pe Krohn de stomac și îl aruncă afară din apă, în barcă. Krohn vocifera, cu toate cele patru labe zgâriind și alunecând pe barca de lemn, ud leoarcă, tremurând. El a alunecat pe fundul umed, de-a curmezișul bărcii. Apoi a sărit imediat înapoi, s-a întors și a alergat înapoi la margine, căutându-l pe Thor. Stătea acolo, privind în jos în apă, și scâncea.

Thor se întinse și apucă mâna unuia dintre băieți, și era pe cale să se tragă în barcă, când dintr-o dată a simțit cum ceva puternic și musculos i s-a înfășurat în jurul gleznei și coapsei. Se întoarse și se uită în jos, și inima i-a înghețat când văzu o creatură ca un calmar verde-aprins, înfășurând un tentacul în jurul piciorului său.

Thor strigă de durere când simți cârligele străpungându-i carnea.

Thor și-a dat seama că, dacă nu făcea ceva repede, va fi terminat. Cu mâna liberă, a ajuns până la centură, a extras un pumnal scurt, s-a aplecat și a ciopârțit tentaculul. Dar tentaculul era atât de gros, încât pumnalul nu-l putea nici măcar străpunge.

Dar l-a înfuriat. Capul creaturii s-a ivit brusc la suprafață – verde, fără niciun ochi şi cu două fălci pe gâtul său lung, una deasupra celeilalte – a deschis rândurile sale de dinţi ascuţiti şi i-a îndreptat spre Thor. Thor a simțit circulația oprindu-i-se în picior, și a știut că trebuia să acționeze rapid. În ciuda eforturilor băiatului mai mare de a-l ține, priza lui Thor aluneca, și se scufunda înapoi în apă.

Krohn scâncea și țipa, cu părul de pe spate ridicat, sprijinindu-se de parcă era gata să se năpustească în apă. Dar chiar și Krohn trebuie să fi știut că era inutil să atace creatura asta.

Unul dintre băieții mai mari a pășit înainte și a țipat:

"Ferește-te!"

Thor și-a lăsat capul în jos, iar băiatul a aruncat sulița. Acesta a trecut șuierând prin aer, dar a ratat, zburând inofensiv pe lângă creatură, și s-a scufundat în apă. Creatura era prea subțire și prea rapidă.

Dintr-o dată, Krohn a sărit de pe barcă și înapoi în apă, aterizând cu fălcile deschise și dinții ascuțiți pe partea din spate a gâtului creaturii. Krohn a prins și a scuturat creatura în stânga și dreapta, fără să-i dea drumul.

Dar era o bătălie pierdută: pielea creaturii era prea dură, și era prea musculoasă. Creatura l-a aruncat pe Krohn dintr-o parte în alta, apoi în cele din urmă l-a trimis zburând în apă. Între timp, priza creaturii s-a strâns pe piciorul lui Thor; era ca un clește, și Thor simțea că pierde oxigen. Tentaculele ardeau așa de tare, că Thor se simțea ca și cum piciorul îi era pe cale de a-i fi smuls din trup.

Într-un ultimă încercare disperată, Thor a dat drumul mâinii băiatului și în aceeași mișcare s-a rotit și a pus mâna pe sabia scurtă de la centură.

Dar nu a putut-o apuca la timp; a alunecat și a căzut cu fața în jos, în apă.

Thor se simțea târât departe, tot mai departe de barcă, creatura trăgându-l în mare. Era târât înapoi, mai repede și mai repede, și cum s-a întins neputincios, a văzut barca dispărând din fața lui. Următorul lucru pe care îl știa, se simțea tras în jos, sub suprafața apei, departe în adâncurile Mării de Foc.

CAPITOLUL NOUĂ

Gwendolyn alerga în lunca deschisă, cu tatăl ei, regele MacGil, lângă ea. Era tânără, poate avea zece ani, iar tatăl ei era și el mult mai tânăr, de asemenea. Barba îi era scurtă, nearătând niciunul din semnele de fire albe pe care le va avea mai târziu în viață, iar pielea lui era lipsită de riduri, tinerească, strălucitoare. El era fericit, fără griji, și râdea din toată inima în timp ce o ținea de mână și fugea cu ea pe câmpuri. Acesta era tatăl pe care și-l amintea, tatăl pe care îl cunoștea.

El a luat-o și a aruncat-o peste umăr, învârtind-o din nou și din nou, râzând mai tare și mai tare, iar ea chicotea isteric. Se simțea atât de în siguranță în brațele lui, și își dorea ca aceste momente împreună să nu se mai termine.

Dar când tatăl ei a lăsat-o jos, s-a întâmplat ceva ciudat. Dintr-o dată, ziua a trecut de la o după-amiază însorită la amurg. Când picioarele lui Gwen au atins solul, nu mai erau pe pajiștea cu flori, ci blocați în noroi, până la gleznele ei. Tatăl ei era acum întins în noroi, pe spate, la câțiva pași de ea – bătrân, mult mai bătrân, prea bătrân – și era blocat. Chiar mai departe, zăcând în noroi, era coroana lui, strălucind.

"Gwendolyn," a icnit el. "Fiica mea. Ajută-mă."

El ridică o mână din noroi, întinzându-se spre ea, disperat.

Era copleșită de o senzație iminentă că trebuie să-l ajute, și a incearcat să se ducă la el, să-l apuce de mână. Dar picioarele ei nu se clinteau. S-a uitat în jos și a văzut noroiul din jurul ei întărindu-se, uscându-se, crăpând. Ea se mișcă și se contorsionă, încercând să se elibereze.

Gwen clipi și se pomeni stând pe parapetele castelului, privind în jos la Curtea Regelui. Ceva era în neregulă: cum privea în jos, ea nu a văzut splendoarea obișnuită și festivitățile, ci mai degrabă un cimitir întins. Acolo unde odată era așezată splendoarea strălucitoare a Curții Regelui erau acum morminte proaspete cât puteai vedea cu ochii.

A auzit un târșâit de picioare, și inima ei s-a oprit în piept când s-a întors și a văzut un asasin, purtând o mantie neagră cu glugă, apropiindu-se de ea. El a sprintat spre ea, și-a tras gluga înapoi, dezvăluind o față grotescă, cu un ochi lipsă, cu o cicatrice groasă, zimţată peste orbita goală. El a mârâit, a ridicat o mână şi a ridicat un pumnal sclipitor, cu mânerul strălucind roșu.

El se mişca prea repede, şi ea nu putea reacţiona la timp. S-a pregătit, știind că era pe cale să fie ucisă, pe când el cobora pumnalul în jos cu toată forța.

S-a oprit brusc, doar la câțiva centimetri de fața ei, şi ea a deschis ochii pentru a-l vedea pe tatăl ei, în picioare acolo, un cadavru, prinzând în aer încheietura mâinii bărbatului. El a strâns mâna omului până când a dat drumul pumnalului, apoi l-a ridicat pe bărbat pe umăr şi l-a aruncat de pe parapet. Gwen i-a ascultat ţipetele în timp ce el a plonjat peste margine.

Tatăl ei s-a întors şi s-a uitat la ea; el i-a apucat ferm umerii cu mâinile lui descompuse şi a purtat o expresie severă.

"Nu ești în siguranță aici," a avertizat-o el. "Nu ești în siguranţă!" a strigat el, mâinile sale înfigându-se mult prea ferm în umerii ei, făcând-o să țipe.

Gwen s-a trezit țipând. S-a ridicat în șezut în pat, privind prin camerei ei, aşteptând un atacator.

Dar nu a văzut nimic, doar tăcere – tăcerea groasă, nemișcată, care precede zorii.

Transpirând, respirând greu, ea a sărit din pat, îmbrăcată în dantela ei de noapte, şi a măsurat camera cu pasul. S-a grăbit spre un bazin mic de piatră şi și-a dat cu apă pe faţa, iar şi iar. S-a rezemat de perete, a simțit piatra rece pe picioarele goale în această dimineaţă caldă de vară, şi a încercat să se adune.

Visul păruse prea real. Ea a simţit că a fost mai mult decât un vis – un veritabil semnal de alarmă de la tatăl său, un mesaj. A simţit nevoia urgentă să părăsească Curtea Regelui, imediat, şi să nu se mai întoarcă niciodată.

Știa că era ceva ce nu putea face. Trebuia să se adune, să-și pună gândurile în ordine. Dar de fiecare dată când clipea, vedea faţa tatălui ei, simţea avertismentul lui. Trebuia să facă orice pentru a se descotorosi de vis.

Gwen s-a uitat şi a văzut primul soare abia începând să crească, şi s-a gândit la singurul loc care ar ajuta-o să își recapete calmul: Râul Regelui. Da, trebuia să se ducă acolo.

*

Gwendolyn s-a cufundat iar și iar în izvoarele reci ca gheața ale Râului Regal, ținându-se de nas și scufundându-și capul sub apă. S-a așezat în piscina mică, sculptată natural în piatră, ascunsă în izvoarele de sus, pe care o găsise și o frecventase încă de când era o copilă. Și-a ținut capul sub apă și a zăbovit acolo, simțind curenții reci trecându-i prin păr, pe scalp, simțind că îi spală și îi curăță corpul gol.

Ea a găsit într-o zi acest loc retras, ascuns în mijlocul unui mănunchi de copaci, sus pe munte, un mic platou unde curenții râului încetineau și creaseră o piscină care era adâncă și nemișcată. Deasupra ei, râul se prelingea în interior și sub ea, continua să se scurgă – și totuși aici, pe acest platou, apele aveau doar o urmă de curent. Piscina era adâncă, pietrele netede, și locul atât de bine ascuns, încât ea putea face baie goală fără grijă. Venea aici aproape în fiecare dimineață, în timpul verii, pe când soarele se ridica, pentru a-și clarifica mintea. Mai ales în zilele ca cea astăzi, când visele o bântuiau, așa cum făceau de multe ori, era locul ei de refugiu.

Era atât de greu pentru Gwen să știe dacă fusese doar un vis, sau ceva mai mult. Cum putea ea să știe când un vis era un mesaj, un semn? Să știe dacă era doar mintea ei care-i juca feste, sau dacă îi era dată o șansă să ia măsuri?

Gwendolyn ieși la suprafață să ia aer, inspirând dimineața caldă de vară, auzind păsările ciripind în copaci, peste tot în jurul ei. S-a rezemat de stâncă, corpul ei scufundat până la gât, stând pe o terasă naturală în apă, gândindu-se. A ridicat mâinile și și-a stropit fața, apoi și-a trecut mâinile prin părul lung, blond-roșcat. S-a uitat în jos, la suprafața de cristal a apei, care reflecta cerul, al doilea soare, care începea deja  să crească, copacii care se arcuiau peste apă, și propria ei față. Ochii ei migdalați, strălucind albastru, se uitau înapoi la ea din reflexia unduitoare. Putea vedea ceva din tatăl său în ei. Se întoarse, gândindu-se din nou la visul ei.

Știa că era periculos pentru ea să rămână la Curtea Regelui după asasinarea tatălui ei, cu toți spionii, toate intrigile – și, mai ales, cu Gareth rege. Fratele ei era imprevizibil. Răzbunător. Paranoic. Și, foarte, foarte gelos. El vedea pe toată lumea ca pe o amenințare – mai ales pe ea. Orice se putea întâmpla. Știa că nu era în siguranță aici. Nimeni nu era.

Dar ea nu era una care să fugă. Avea nevoie să știe sigur cine era ucigașul tatălui ei, și dacă era Gareth, nu putea fugi până când nu l-ar fi adus în fața justiției. Știa că spiritul tatălui ei nu s-ar odihni până când oricine l-a ucis nu ar fi fost prins. Justiția a fost strigătul lui de adunare toată viața, iar el, dintre toți oamenii, merita să aibă parte de ea în moarte.

Gwen s-a gândit din nou la întâlnirea ei și a lui Godfrey cu Steffen. Ea era sigură că Steffen ascundea ceva, și se întreba ce era. O parte din ea a simțit că el ar putea să-și deschidă sufletul singur în timp. Dar dacă el nu ar face-o? Ea a simțit o urgență să-l găsească pe ucigașul tatălui ei – dar nu știa unde să mai caute.

În cele din urmă Gwendolyn s-a ridicat de pe locul ei de sub apă, a urcat pe țărm goală, tremurând în aerul dimineții, s-a ascuns în spatele unui copac gros, și s-a întins să-și ia prosopul de pe o ramură, așa cum făcea întotdeauna.

Dar, când s-a întins după prosop, a fost șocată să descopere că acesta nu era acolo. Stătea acolo, goală, udă, și nu putea înțelege. Era sigură că îl atârnase acolo, așa cum făcea întotdeauna.

Cum stătea acolo, uimită, tremurând, încercând să înțeleagă ce s-a întâmplat, brusc, a simțit mișcare în spatele ei. S-a întâmplat atât de repede – o încețoșare – și o clipă mai târziu, inima ei s-a oprit, când și-a dat seama că un bărbat stătea în spatele ei.

S-a întâmplat mult prea repede. În câteva secunde bărbatul, purtând o mantie neagră și glugă, la fel ca în visul ei, era în spatele ei. El a apucat-o din spate, a întins o mână osoasă și i-a pus-o peste gură, oprindu-i strigătele, în timp ce o ținea strâns. A întins cealaltă mâna și apucat-o de talie, trăgând-o aproape și ridicând-o de pe sol.

Ea a lovit în gol, încercând să țipe, până când el a așezat-o jos, ținând-o în continuare strâns. A încercat să se elibereze din strânsoarea lui, dar era prea puternic. El a întins mâna și Gwen a văzut că ținea un pumnal cu un mâner roșu  strălucitor – la fel ca în visul ei. Fusese un avertisment, până la urmă.

Ea a simțit lama presată pe gât, și el o ținea atât de strâns încât, dacă s-ar fi mișcat în orice direcție, gâtul ei ar fi fost tăiat. Lacrimi i-au curs pe obraji în timp ce se lupta sa respire. Era atât de furioasă pe sine însăși. Fusese atât de proastă. Trebuia să fi fost mai atentă.

"Îmi recunoști fața?", a întrebat el.

S-a aplecat în față și ea i-a simțit suflarea fierbinte, oribilă, pe obraz, și i-a văzut profilul. Inima ei s-a oprit – era aceeași față din visul ei, omul cu ochiul lipsă și cu cicatricea.

"Da", a răspuns ea, cu vocea tremurândă.

Era un chip pe care-l știa prea bine. Ea nu-i știa numele, dar știa că el era o gorilă. Un tip de condiție joasă, unul dintre mai mulți care se învârteau în jurul lui Gareth încă de când era copil. El era mesagerul lui Gareth. Gareth îl trimitea la oricine dorea să îl sperie – sau să-l tortureze, sau să-l omoare.

"Ești câinele fratelui meu", a șuierat înapoi spre el, sfidătoare.

El a zâmbit, dezvăluind dinți lipsă.

"Eu sunt mesagerul lui", a spus el. "Și mesajul meu vine cu o armă specială, pentru a vă ajuta să vi-l amintiți. Mesajul lui pentru tine, astăzi, este să te oprești din a pune întrebări. Acesta este unul pe care îl vei ști bine, pentru că atunci când am terminat cu tine, cicatricea pe care o voi lăsa pe acest chip frumos al tău te va face să îți amintești întreaga viață."

El a pufnit, apoi a ridicat cuțitul și a început să-l aducă în jos spre fața ei.

"NU!" țipă Gwen.

S-a pregătit pentru tăietura care îi va schimba viața.

Dar când lama a coborât, ceva s-a întâmplat. Dintr-o dată, o pasăre a țipat, a năvălit direct din cer, s-a repezit în picaj direct spre bărbat. S-a uitat în sus și a recunoscut-o în ultima secundă:

Estopheles.

A năvălit în jos, cu ghearele scoase, și i-a zgâriat fața bărbatului în timp ce acesta cobora pumnalul.

Lama tocmai începuse să taie obrazul lui Gwen, înțepând-o dureros, atunci când a schimbat brusc direcția; bărbatul a țipat, scăpând lama și ridicându-și mâinile. Gwen a văzut un fulger de lumină albă pe cer, soarele strălucind în spatele ramurilor, și, cum Estopheles s-a îndepartat, pur și simplu a știut că tatăl ei trimisese șoimul.

Nu a pierdut timpul. S-a răsucit, s-a lăsat pe spate și, așa cum au învățat-o antrenorii ei să facă, l-a lovit tare pe bărbat în plexul solar, țintind perfect cu picioarele goale. El s-a înclinat pe o parte, simțind puterea picioarelor ei pe măsură ce ea lovea prin el. Îi fusese repetat de nenumărate ori, încă de când era mică, că nu trebuia să fie puternică pentru a se apăra de un atacator. Ea trebuia doar să folosească cei mai puternici mușchi ai ei – coapsele. Și să țintească precis.

Cum bărbatul stătea acolo, aplecat, ea a făcut un pas înainte, l-a prins de părul de pe ceafă și a ridicat genunchiul – din nou, cu acuratețe maximă – și l-a conectat perfect cu puntea lui nazală.

A auzit un sunet mulțumitor de rupere și i-a simțit sângele cald țâșnind, curgându-i peste picior, pătând-o; în timp ce el a căzut la pământ, a știut că i-a rupt nasul.

Știa că ar fi trebuit să-l lichideze, să ia pumnalul și să i-l înfigă în inimă.

Dar ea a stat acolo, goală, iar instinctul ei a fost să se îmbrace și să plece de acolo. Nu dorea sângele lui pe mâinile ei, oricât de mult ar fi meritat-o.

Deci, în loc de asta, s-a aplecat și a ridicat lama lui, a aruncat-o în râu, și și-a înfășurat hainele în jurul ei. S-a pregătit să fugă, dar înainte de a o face, s-a întors înapoi, s-a încordat, și l-a lovit cât putea de tare în vintre.

El a strigat în durere, și s-a ghemuit într-o minge, ca un animal rănit.

În interior ea tremura, simțind de cât de aproape a fost de a fi ucisă, sau cel puțin mutilată. A simțit tăietura înțepându-i obrazul, și și-a dat seama că, probabil, va rămâne cu o cicatrice, indiferent cât de mică Se simțea traumatizată. Dar nu l-a lăsat să vadă asta. Deoarece, în același timp, ea a simțit, de asemenea, o nouă forță izvorând din ea, puterea tatăl ei, a șapte generații de regi MacGil. Și, pentru prima dată, și-a dat seama că și ea era, de asemenea,  puternică. La fel de puternică precum frații ei. La fel de puternică precum oricare dintre ei.

Înainte de a se întoarce, ea s-a aplecat aproape pentru ca el să o poată auzi printre gemete.

"Vino lângă mine, din nou, "mormăi ea către bărbat, "și te voi ucide eu însămi."