Kitabı oku: «Strigăt De Onoare », sayfa 3
Înainte ca Thor să aibă șansa să se bucure de victoria lui, a simțit cum a fost lovit tare în burtă, fiind dărâmat pe spate. Sa uitat în sus și a văzut un războinic ridicând un ciocan de război de două mâini și aducându-l în jos spre pieptul lui.
Thor s-a rostogolit și ciocanul a vâjâit pe lângă el, scufundându-se în pământ până la mâner. Și-a dat seama că l-ar fi strivit de moarte.
Krohn s-a năpustit asupra omului, sărind înainte și scufundându-și colții în cotul acestuia; soldatul s-a întins și l-a lovit pe Krohn cu pumnii, iar și iar. Dar Krohn nu i-a dat drumul, mârâind, până când în sfârșit i-a smuls mâna bărbatului. Soldatul a țipat și a căzut la pământ.
Un soldat a pășit înainte și a lovit cu sabia în jos, spre Krohn; dar Thor s-a rostogolit cu scutul și a blocat lovitura, tot corpul tremurându-i cu zăngănitul, salvându-i viața lui Krohn. Dar, îngenuncheat acolo, Thor era expus, și un alt războinic s-a repezit călare spre el, călcând-l, dărâmându-l la pământ cu fața înainte, simțind ca și cum copitele calului îi striveau fiecare os din corp.
Mai mulți soldați McCloud au sărit și l-au înconjurat pe Thor, apropiindu-se de el.
Thor și-a dat seama că se afla într-o situație proastă; ar fi dat orice să fie acum din nou pe cal. Cum zăcea pe pământ, cu capul pulsându-i de durere, cu colțul ochiului i-a văzut pe ceilalți membri ai Legiunii luptând și pierzând teren. Unul dintre băieții din Legiune pe care nu îl recunostea a scos un țipăt strident, și Thor a privit cum o sabie i-a străpuns pieptul, iar el s-a prăbușit, mort.
Un alt membru al Legiunii pe care Thor nu-l cunoștea i-a venit în ajutor, ucigându-l pe atacatorul lui cu o împunsătură de suliță, dar, în același timp, un McCloud l-a atacat din spate, înfigându-i un pumnal în gât. Băiatul a țipat și a căzut de pe cal, mort.
Thor se întoarse și se uită în sus, văzând o jumătate de duzină de soldați care veneau direct spre el. Unul a ridicat o sabie și a adus-o în jos spre fata lui, si Thor s-a întins și a blocat-o cu scutul, zăngănitul rezonându-i în urechi. Dar un altul și-a ridicat cizma și i-a dărâmat lui Thor scutul din mână.
Un al treilea atacator a călcat pe încheietura mâinii lui Thor, fixându-i-o la pământ.
Un al patrulea atacator a pășit înainte și a ridicat o suliță, pregătindu-se să o înfigă prin pieptul lui Thor.
Thor a auzit un mârâit puternic, și Krohn a sărit pe soldat, făcându-l să dea înapoi și fixându-l jos. Dar un soldat a pășit înainte cu o bâtă și l-a pocnit pe Krohn, lovindu-l atât de tare încât Krohn s-a rostogolit cu un țipăt, și a aterizat pe spate, inert.
Un alt soldat a pășit înainte, stând deasupra lui Thor, și a ridicat un trident. S-a încruntat în jos, și de această dată nu mai era nimeni care să-l oprească. El s-a pregătit să-l aducă în jos, drept spre fața lui Thor, și, cum Thor zăcea acolo, țintuit, neajutorat, nu a putut să nu simtă că, în cele din urmă, îi venise sfârșitul.
CAPITOLUL ȘAPTE
Gwen a îngenuncheat alături de Godfrey în cabana claustrofobică, cu Illepra lângă ea, și nu mai putea suporta. A ascultat gemetele fratelui ei de ore întregi, văzând fața Illeprei devenind din ce în ce mai sumbră, și părea sigur că el va muri. Se simțea atât de neajutorată, doar stând aici. A simțit că trebuie să facă ceva. Orice.
Nu numai că era chinuită de vinovăție și de griji pentru Godfrey - dar chiar mai mult, pentru Thor. Nu-și putea scoate din minte imaginea lui șarjând în luptă, trimis într-o capcană de Gareth, pe cale de a muri. A simțit că a trebuit să-l ajute și pe Thor într-un fel. Înnebunea stând aici.
Gwen s-a ridicat brusc în picioare și a traversat grăbită cabana.
"Unde te duci?" a întrebat Illepra, cu vocea răgușită de la incantat rugăciuni.
Gwen se întoarse spre ea.
"Mă voi întoarce", a spus ea. "Este ceva ce trebuie să încerc."
A deschis ușa și s-a grăbit afară, în aerul apusului, și a clipit la imaginea din fața ei: cerul era brăzdat cu roșu si purpuriu, al doilea soare stând ca o minge verde la orizont. Akorth și Fulton, spre cinstea lor, încă stăteau acolo, de gardă - au sărit în sus și s-au uitat la ea cu îngrijorare pe fețe.
"Va trăi?" întrebă Akorth.
"Nu ştiu," a spus Gwen. "Stați aici. Faceți de pază."
"Și tu unde te duci?" întrebă Fulton.
I-a venit o idee în timp ce se uita la cerul roșu ca sângele, a simțit sentimentul mistic în aer. Mai era un om care ar putea fi în stare să o ajute.
Argon.
Dacă exista o persoană în care Gwen avea încredere, o persoană care îl iubea pe Thor și care îi rămăsese loială tatălui ei, o persoană care avea puterea de a o ajuta într-un fel, era el.
"Trebuie să caut pe cineva special", a spus ea.
Se întoarse și plecă grăbită, peste câmpie, accelerând, alergând, reamintindu-și pașii către cabana lui Argon.
Nu mai fusese acolo de ani de zile, de când era copil, dar și-a amintit că el stătea la înălțime, deasupra câmpiilor pustii, denivelate. A continuat să alerge, abia trăgându-și respirația când terenul a devenit mai pustiu, mai bătut de vânturi, cu iarba făcând loc pietrelor, apoi stâncilor. Vântul urla, și cum înainta, peisajul a devenit straniu; se simțea ca și cum ar fi mers pe suprafața unei stele.
În cele din urmă a ajuns la cabana lui Argon, cu respirația tăiată, și a bătut la ușă. Nu era nicio clanță la vedere, dar știa că acesta era locul.
"Argon!" țipă ea. "Eu sunt! Fiica lui MacGil! Lasă-mă să intru! Îți poruncesc!"
A continuat să bată, dar singurul răspuns a fost urletul vântului.
În cele din urmă, a izbucnit în lacrimi, epuizată, simțindu-se mai neajutorată decât fusese vreodată. Se simțea golită, ca și cum nu mai avea unde să se ducă.
Cum soarele a coborât mai mult pe cer, culoarea lui sângerie făcând loc amurgului, Gwen se întoarse și începu să coboare înapoi dealul. Și-a șters lacrimile de pe față continuând să meargă, disperată să-și dea seama unde să se ducă mai departe.
"Te rog tată", a spus ea cu voce tare, închizând ochii. "Dă-mi un semn. Arată-mi unde să mă duc. Arată-mi ce să fac. Te rog nu-ți lăsa fiul să moară în această zi. Și te rog nu-l lăsa pe Thor să moară. Dacă mă iubești, răspunde-mi."
Gwen a mers în tăcere, ascultând vântul, când dintr-o dată, a lovit-o inspirația.
Lacul. Lacul Necazurilor.
Desigur. Lacul era locul unde se ducea toată lumea să se roage pentru cineva care era bolnav de moarte. Era un lac mic, pur, în mijlocul Pădurii Roșii, înconjurat de copaci falnici care ajungeau la cer. Era considerat un loc sfânt.
Mulțumesc tată, că mi-ai răspuns, s-a gândit Gwen.
Ea îl simțea cu ea acum, mai mult ca niciodată, și a izbucnit într-un sprint, repezindu-se spre Pădurea Roșie, spre lacul care îi va auzi necazurile.
*
Gwen a îngenuncheat pe malul Lacului Necazurilor, genunchii odihnindu-i-se pe acele moi de pin, de culoare roșie, care înconjurau apa ca un inel, și a privit la apa nemișcată, cea mai netedă oglindă de apă pe care o văzuse vreodată, care reflecta luna care răsărise. Era o lună plină strălucitoare, mai plină decât o văzuse vreodată, și în timp ce al doilea soarele încă apunea, luna era în creștere, trimțând peste Inel atât lumina apusului de soare cât și lumina lunii. Soarele și luna se reflectau împreună, față în față în lac, și ea a simțit sacralitatea acestui moment al zilei. Era fereastra dintre sfârșitul unei zile și începutul alteia, și în acest moment sacru, și în acest loc sacru, orice era posibil.
Gwen a îngenuncheat acolo, plângând, rugându-se din toate puterile. Evenimentele din ultimele zile fuseseră prea mult pentru ea, și a dat drumul la toate. S-a rugat pentru fratele ei, dar și mai mult pentru Thor. Nu putea suporta gândul de a-i pierde pe amândoi în această seară, de a nu mai avea pe nimeni în jur decât pe Gareth. Nu putea suporta gândul de a fi expediată pentru a fi măritată cu vreun barbar. Și-a simțit viața prăbușindu-se în jurul ei, și avea nevoie de răspunsuri. Chiar mai mult, avea nevoie de speranță.
Mulți oameni din regatul ei se rugau la Zeul Lacurilor, sau la Zeul Pădurilor, sau Zeul Munților, sau la Zeul Vântului - dar Gwen nu a crezut niciodată în vreunul dintre ei. Ea, ca și Thor, era una dintre puținii care mergeau împotriva curentului de credință din regatul ei, și urma calea radicală de a crede într-un singur Dumnezeu, o singură ființă care controla întregul univers. La acest Dumnezeu se ruga.
Te rog Doamne, s-a rugat ea. Adumi-l înapoi pe Thor. Lasă-l să fie în siguranță în luptă. Lasă-l să scape din ambuscadă. Te rog lasă-l pe Godfrey să trăiască. Și te rog să mă protejezi - nu mă lăsa să fiu luată de aici, căsătorită cu acel sălbatic. Voi face orice. Doar dă-mi un semn. Arată-mi ce vrei de la mine.
Gwen a îngenuncheat acolo pentru mult timp, fără să audă nimic în afara urletului vântului vâjâind printre pinii înalți ai nesfârșitei Păduri Roșii; a ascultat troznetul blând al ramurilor care i se legănau deasupra capului, acele lor căzând în apă.
"Ai grijă pentru ce te rogi" a venit o voce.
Ea se răsuci, tresărind, și a fost șocată să vadă pe cineva stând acolo, nu departe de ea. S-ar fi speriat, dar a recunoscut vocea imediat - o voce străveche, mai în vârstă decât copacii, mai veche decât Pământul însuși, și inima ei a crescut când și-a dat seama cine era.
Se întoarse și îl văzu stând deasupra ei, purtând mantia albă și gluga, cu ochii translucizi, arzând prin ea ca și cum i-ar fi privit direct în suflet. Își ținea toiagul, luminat în apusul de soare și în lumina lunii.
Argon.
S-a ridicat și a stat în fața lui.
"Te-am căutat", a spus ea. "Am fost la cabana ta. M-ai auzit bătând?"
"Am auzit totul", a răspuns el criptic.
Ea se opri, întrebându-se. El nu avea nicio expresie.
"Spune-mi ce trebuie să fac", a spus ea. "Voi face orice. Te rog, nu-l lăsa pe Thor să moară. Nu poți să-l lași să moară!"
Gwen a făcut un pas înainte și l-a apucat de încheietura mâinii, pledând. Dar când l-a atins a fost ars de o căldură arzătoare, care a trecut prin încheietura mâinii lui și pe mâinile ei, iar ea s-a trase înapoi, copleșită de energie.
Argon a oftat, s-a întors dinspre ea și a făcut câțiva pași spre lac. Stătea acolo, privind la apă, cu ochii reflectați în lumină.
Ea a mers până lângă el și a stat acolo în tăcere pentru nu știa cât timp, așteptând până când el a fost gata să vorbească.
"Nu este imposibil să schimbi soarta", a spus el. "Dar asta cere un preț greu de la solicitant. Vrei să salvezi o viață. Acesta este un efort nobil. Dar nu poți salva două vieți. Va trebui să alegi."
Se întoarse cu fața la ea.
"Vrei ca Thor să trăiască mai departe în noaptea asta, sau fratele tău? Unul dintre ei trebuie să moară. Este scris."
Gwen a fost oripilată de întrebare.
"Ce fel de alegere este asta?" a întrebat ea. "Prin salvarea unuia îl condamn pe celălalt."
"Nu o faci", a răspuns el. "AMândoi sunt meniți să moară. Îmi pare rău. Dar asta este soarta lor."
Gwen a simțit ca și cum un pumnal i-ar fi fost înfipt în stomac. Ambii erau meniți să moară? Era prea îngrozitor să-și imagineze. Oare soarta putea fi atât de crudă?
"Eu nu-l pot alege pe unul peste celălalt," a spus ea, în cele din urmă, cu vocea slabă. "Dragostea mea pentru Thor este mai puternică, desigur. Dar Godfrey este carne din carnea mea și sânge din sângele meu. Nu pot suporta ideea ca unul să moară în detrimentul celuilalt. Și nu cred că vreunul dintre ei ar vrea asta."
"Atunci amândoi vor muri", a răspuns Argon.
Gwen s-a simțit copleșită de panică.
"Așteaptă!" a strigat ea, când el a început să se întoarcă.
Încet, s-a întors și s-a uitat la ea.
"Și cu mine cum rămâne?" a întrebat ea. "Ce s-ar întâmpla dacă aș muri eu în locul lor? E posibil? Se poate ca amândoi să trăiască, și eu să mor?"
Argon s-a uitat la ea îndelung, ca și cum i-ar fi studiat esența.
"Inima ta este pură", a spus el. "Tu ai cea mai pură inima din toată familia MacGil. Tatăl tău a ales cu înțelepciune. Da, a făcut-o…"
Vocea lui Argon se stinse și el a continuat să se uite în ochii ei. Gwen se simțea incomod, dar nu a îndrăznit să se uite în altă parte.
"Datorită alegerii tale, datorită sacrificiului tău din această seară", a spus Argon, "ursitoarele te-au auzit. Thor va fi salvat în această seară. Și la fel va fi și fratele tău. Și tu vei trăi. Dar o bucățică din viața ta trebuie să fie luată. Amintește-ți, există întotdeauna un preț. Vei suferi o moarte parțială în schimbul ambelor lor vieți."
"Ce înseamnă asta?" întrebă ea, îngrozită.
"Totul vine cu un preț", a răspuns el. "Ai de ales. Vrei mai degrabă să nu-l plătești?"
Gwen s-a oțelit.
"Voi face orice pentru Thor", a spus ea. "Și pentru familia mea."
Argon a privit drept prin ea.
"Thor are un destin foarte mare", a spus Argon. "Dar destinul se poate schimba. Soarta noastră este în stele noastre. Dar este, de asemenea, controlată de Dumnezeu. Dumnezeu poate schimba soarta. Thor a fost menit să moară în această noapte. El va trăi numai din cauza ta. Tu vei plăti acest preț. Și costul va fi mare."
Gwen vroia să știe mai mult, și s-a întors spre Argon, dar, când a făcut-o, dintr-o dată, o lumina strălucitoare fulgeră în fața ei, și Argon dispăru.
Gwen s-a rotit, căutându-l în toate direcțiile, dar era de negasit.
Se întoarse în cele din urmă și se uită la lac, atât de liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întamplat aici în această seară. Și-a văzut propria reflecție, și părea atât de departe. Era plină de recunoștință, și, în final, de un sentiment de pace. Dar nu se putea abține să nu simtă, de asemenea, un sentiment de teamă pentru propriul ei viitor. Cu cât încerca mai mult să și-o scoată din minte, nu se putea abține să nu se întrebe: ce preț va plăti pentru viața lui Thor?
CAPITOLUL OPT
Thor zăcea pe jos, în mijlocul câmpului de luptă, imobilizat de soldații McCloud, neajutorat, auzind zgomotele luptei, țipetele cailor, ale oamenilor care mureau în jurul lui. Soarele la apus și luna care răsărea - o lună plină, mai plină decât oricare pe care o văzuse vreodată - au fost brusc blocate de un soldat uriaș, care a pășit înainte, a ridicat tridentul și s-a pregătit să-l aducă în jos. Thor știa că îi venise timpul.
A închis ochii, pregătindu-se pentru moarte. Nu simțea frică. Numai remușcări. Vroia mai mult timp pentru a fi în viață; vroia să descopere cine era, care îi era destinul și, mai presus de toate, vroia mai mult timp cu Gwen.
Thor simțea că nu era drept să moară așa. Nu aici. Nu în acest fel. Nu în această zi. Nu era încă timpul lui. O putea simți. El nu era gata încă.
Thor a simțit brusc ceva care se ridica din el: era o înverșunare, o putere ca nicio alta pe care să o fi cunoscut vreodată. Tot corpul îi furnica și a devenit fierbinte pe măsură ce el a simțit o nouă senzație urcând prin el, de la tălpile picioarelor, prin picioare, în sus pe trunchi și prin brațe, până când vârfurile degetelor pur și simplu îi ardeau, scânteind cu o energie pe care abia o putea înțelege. Thor s-a șocat pe sine scoțând un muget feroce, ca un dragon care se ridică din adâncurile pământului.
Thor a simțit puterea a zece bărbați urcând prin el, a scăpat din mâinile soldaților și a sărit în picioare. Înainte ca soldatul să poată aduce tridentul în jos, Thor a pășit înainte, l-a apucat de coif și l-a lovit cu capul, rupându-i nasul; apoi l-a lovit atât de tare cu piciorul că l-a dat înapoi ca pe o ghiulea, dărâmând alți zece oameni.
Thor a strigat cu o furie redobandită, apucând un soldat, ridicându-l deasupra capului și aruncându-l în mulțime, dărâmând o duzină de soldați ca pe niște popice. Apoi Thor a întins mâna, a smuls un îmblăciu cu un lanț de trei metri din mâinile unui soldat și l-a rotit deasupra capului, din nou și din nou, până când peste tot în jurul lui s-au ridicat țipete, doborându-i pe toți soldații pe o rază de trei metri, zeci dintre ei.
Thor și-a simțit puterea continuând să crească, și a lăsat-o să preia controlul. Mai multe mai mulți bărbați l-au atacat iar a întins o palmă spre ei și a fost surprins să simtă furnicături și apoi să vadă o ceață rece emanând din ea. Atacatorii săi s-au oprit brusc, acoperiți de un strat de gheață. Stăteau înghețați pe loc, blocuri de gheață.
Thor și-a îndreptat palmele în fiecare direcție, și peste tot oamenii au fost congelați; părea că plouase cu blocuri de gheață peste tot câmpul de luptă.
Thor s-a întors la frații lui de arme, și a văzut mai mulți soldați pe cale să dea lovituri fatale lui Reece, O'Connor, Elden și gemenilor. A ridicat o palmă în fiecare direcție și i-a înghețat pe atacatori, salvându-și frații de la moartea iminentă. Ei s-au întors și s-au uitat la el, cu ochii plini de ușurare și recunoștință.
Armata McCloud a început să observe asta și a devenit temătoare de a se apropia de Thor. Au început să creeze un perimetru de siguranță în jurul lui, toți acești războinici temându-se să se apropie prea mult când i-au văzut pe zeci dintre camarazii lor înghețați pe loc pe câmpul de luptă.
Dar apoi a venit un vuiet, și un bărbat a pășit înainte, de cinci ori mai masiv ca ceilalți. Trebuie să fi avut patru metri și jumătate în înălțime, și purta o sabie mai mare decât văzuse Thor vreodată. Thor a ridicat o palmă pentru a-l îngheța - dar nu a mers împotriva acestui om. El pur și simplu a dat energia deoparte ca și cum ar fi fost o insectă enervantă, și a continuat să se repeadă spre Thor. Thor a început să înțeleagă că puterea lui era imperfectă; era surprins, și nu înțelegea de ce nu era suficient de puternic pentru a-l opri pe acest om.
Gigantul a ajuns lângă Thor în trei pași mari, surprinzându-l pe Thor cu viteza sa, și apoi l-a pălmuit, trimițându-l pe Thor în zbor.
Thor a lovit dur pământul și, înainte de a se putea întoarce, gigantul era lângă el, ridicându-l deasupra capului cu două mâini. El l-a aruncat, iar armata McCloud a țipat triumfătoare când Thor a zburat prin aer cel puțin șase metri înainte de a ateriza pe pământ și a se rostogoli tare, până când a reușit să se oprească. Thor a simțit ca și cum toate coastele i-au fost fisurate.
S-a uitat în sus și l-a văzut pe uriaș venind lângă el, și de această dată, nu mai putea face nimic. Oricare ar fi puterea, el o epuizase.
A închis ochii.
Te rog Doamne, ajută-mă.
Pe când gigantul se apropia, Thor a început să audă un zumzet încet în mintea lui; el a tot crescut și, în curând, a devenit un zumzet din afara minții lui, în univers. A simțit o senzație ciudată, ca niciuna de mai înainte, el a început să se simtă la unison chiar cu materialul și țesătura aerului, cu legănarea copacilor, cu mișcarea firelor de iarbă. El a simțit o mare zumzet în mijlocul a toate acestea, și ridicând o mână, se simțea ca și cum ar aduna acest zumzet, din toate colțurile universului, chemându-l la voință.
Thor a deschis ochii pentru a auzi un zumzet enorm deasupra capului, și a privit surprins cum un roi masiv de albine s-a materializat din cer. Curgeau din toate direcțiile și, cum el a ridicat mâinile, a simțit că le conducea. El nu știa cum de o făcea, dar știa că o face.
Thor și-a mișcat mâinile în direcția gigantului și, cum a făcut-o, a privit cum roiul de albine a întunecat cerul, s-a repezit în jos și l-a acoperit complet pe gigant. Gigantul a ridicat mâinile și a început să dea din ele, apoi a țipat, cum l-au acoperit, înțepându-l de o mie de ori, până când sa prăbușit în genunchi, apoi în față, mort. Solul s-a zguduit la impactul corpului său.
Thor și-a îndreptat apoi mâna spre armata McCloud, care ședea pe caii lor, cu ochii la el, privind scena, în stare de șoc. Ei au început să se întoarcă să fugă - dar nu a existat timp pentru a reacționa. Thor și-a mișcat palma în direcția lor și roiul de albine a părăsit gigantul și a început să atace soldații.
Armata McCloud scoase un strigăt de spaimă, și ca unul s-au întors și au călărit, înțepați de nenumărate ori de către roi. În curând câmpul de luptă s-a golit de ei cum au dispărut cât de repede au putut. Unii dintre ei nu au reușit să se îndepărteze la timp, și soldat după soldat au căzut, umplând câmpul cu cadavre.
Cum supraviețuitorii au continuat să galopeze, roiul i-a urmărit tot drumul peste câmp, la orizont, zumzetul puternic amestecându-se cu tunetul copitelor cailor și cu strigătele de frică ale bărbaților.
Thor era uimit: în câteva minute, câmpul de luptă era liber și nemișcat. Tot ce rămăsese erau răniții McCloud, gemând, zăcând grămezi-grămezi. Thor s-a uitat în jur și și-a văzut prietenii, epuizați și respirând greu; păreau să fie plini de vânătăi și acoperiți de răni ușoare, dar în regulă. În afară, desigur, de cei trei membri Legiunii pe care nu-i cunoștea, care zăceau acolo, morți.
La orizont s-a auzit un huruit puternic, și Thor s-a întors în cealaltă direcție și a văzut armata regelui șarjând peste deal, repezindu-se spre ei, cu Kendrick în frunte. Ei galopau spre ei, și în câteva momente s-au oprit înaintea lui Thor și a prietenilor săi, supraviețuitorii singuratici de pe acest câmp sângeros.
Thor stătea acolo, în stare de șoc, privind înapoi, cum Kendrick, Kolk, Brom și ceilalți au descălecat și au mers încet spre Thor. Erau însoțiți de zeci de Cavaleri de Argint, toți marii războinici ai Armatei Regelui. Ei au văzut că Thor și ceilalți stăteau acolo singuri, victorioși, pe câmpul de luptă sângeros, plin de cadavrele a sute de bărbați din clanul McCloud. El a putut vedea privirile lor de mirare, de respect, de venerație. Le putea vedea în ochii lor. Era ceea ce-și dorise toată viața.
Era un erou.
