Kitabı oku: «Vânătoarea De Comori», sayfa 2

S-au rupt din strânsoare. Dansul cerea ca fiecare să facă o piruetă pe piciorul drept, și apoi să vină împreună din nou. Jusser s-a rotit perfect. Tyla pur și simplu s-a îndepărtat de el, lăsându-l în mod deliberat pe Jusser fără parteneră în mijlocul ringului de dans.

Nimeni nu-și părăsea partenerul în mijlocul unui Zolthen. Un astfel de act era considerat o insultă calculată și Jusser rămase fără cuvinte. Ce era mai rău era că deși nu au scos niciun sunet, insulta a fost imediat observată de toți cei din sală, iar camera s-a umplut imediat de efervescență. Totuși, nimeni altcineva nu s-a abătut de la dans.

Cumpătul Tylei era în fierbere, dar chiar și așa o parte rece a minții ei cântărea alternativele. Să-l desființeze pe Jusser în mijlocul Zolthenului a fost o insultă majoră, dar trebuia să fie ceva și mai mult ce ar fi putut face. Plecarea bruscă din sală o va lipsi pe ea de restul petrecerii dar asta nu era destul de umilitor pentru el. Tyla deVrie era un expert remarcabil la apăsarea tăcută a pumnalului, și o insultă obișnuită nu era suficient.

Se îndreptă cu fermitate spre androidul cu figura tristă, așezat la o masă de unul singur. Era atât de ocupat să fie ignorat de alții că nici măcar nu a observat când ea s-a apropiat. − Vrei să termini cu mine acest Zolthen? întrebă ea.

Androidul privi în sus, smuls din reveria sa. − Ăă, cine, eu?

Ea a repetat întrebarea.

− Dar noi... nici măcar nu ne-am prezentat. Poate că nu știți cine sunt eu.

− Este necesar?

− Oo, nu, nu, cred că nu. Bine, în regulă, mi-ar plăcea. Făcu o grimasă și se ridică în picioare.

Androidul părea surprinzător de tânăr. Androizii ieșeau din fabricile lor de procesare complet maturi și îmbătrâneau foarte încet, astfel încât erau, în mod normal, făcuți să pară de o vârstă mai matură − să zicem, șaizeci. Acesta părea să aibă abia vreo douăzeci de ani, era mai mult un băiat decât un bărbat. Pentru a se potrivi în Societate, el cumpărase niște haine evident costisitoare și bine adaptate − dar moda era de anul trecut, iar ignoranța Androidului se vedea și mai rău. Avea partea rasă la modă în părul său, dar banda nu avea nici măcar un centimetru lățime. Androidul era înalt și subțire, cu o supradimensionare a membrelor – părea neîndemânatic, ca și cum ar fi fost construit pentru a declanșa simpatiile materne ale femeilor, dar fără a-i înstrăina pe bărbați. Se uita fără speranță, nevinovat și uluit, dar nu fără un farmec de băiat tânăr care compensa totul.

E o entitate artificială, își aminti Tyla, creată într-o eprubetă și crescută într-o cuvă pentru a servi o anumită funcție.

Îi luă mâna și îl conduse înapoi pe ringul de dans, urmărind reacția lui Ambic Jusser cu colțul ochiului. Era la fel de bună pe cât anticipase. Nu era foarte mulțumit. Dar nici vreunul dintre ceilalți oameni de la Bal, care făcuseră mari eforturi toată seara pentru a ignora androidul. Acum, prezența lui a fost recunoscută de unul dintre cei mai importanți membri ai societății, iar invitația de a dansa i-a ridicat statutul acestuia.

Tyla putea simți mânia și indignarea care radia prin hol, deghizată cu zâmbete politicoase și expresii stupide. Iar ei nu-i păsa. Poziția ei era suficient de stabilă pentru a calma orice furtună; cel mai important lucru era că răzbunarea ei pe Jusser să fie cât mai amănunțită posibil. Nu-și va reveni prea repede din această lovitură.

Pe măsură ce ei începură să danseze, a devenit din ce în ce mai evident că androidul era pe atât de stângaci pe cât părea. Tyla s-a prefăcut că nu observă și chiar a făcut tot ce-i stătu în putință pentru a masca câteva dintre greșelile creaturii. Ea s-a ținut distantă și s-a concentrat pe dans, cu ochii goi îndreptați în față.

− Ei bine, cel puțin eu aș putea să mă prezint, spuse androidul ezitant. − Numele meu este Johnathan R.

− Ce bine pentru tine, răspunse Tyla. Circumstanțele ar putea să o constrângă să danseze cu această creatură, dar nu va trebui să meargă atât de departe încât să fie politicoasă cu el.

Androidul s-a fâstâcit și a ratat doi pași. − Știu că sunteți Tyla deVrie, pentru că l-am auzit pe android când v-a anunțat la ușă.

− Inteligent.

A ratat și alți pași iar Tyla s-a încordat. Trebuia să fie atât de bufon?

− Domnișoară deVrie, sunteți foarte frumoasă și sunt sigur că ați fi putut dansa cu orice bărbat de la Bal în seara asta. E evident că nu vă place de mine. De ce mi-ați cerut să dansez?

− N-am mai dansat cu un andro înainte.

El s-a oprit de tot. − Oo. Păi sunt sigur că ați descoperit o experiență nouă și interesantă. Acum, dacă mă scuzați, domnișoară deVrie, am o afacere importantă de tratat înapoi la masa mea. Mulțumesc foarte mult pentru dans. Și a plecat, întorcându-se cu spatele la ea și merse crispat la masa pe care o ocupase toată seara.

Orchestra s-a oprit din cântat. Toți s-au oprit din dans. Conversațiile au încetat. Și toate privirile înțepeniră îndreptate spre un singur loc din sala enormă.

Tyla putea simți, din depărtare, atenția pe care o primea, dar chiar și acea putere prea concentrată de-abia putea declanșa ceva în creierul ei. Mintea ei îi era amorțită. Acest lucru nu i se putea întâmpla tocmai ei, nu Tylei deVrie. Cum ar putea un android să îndrăznească să plece din fața ei − mai ales după ce ea s-a înjosit să danseze cu el? Singura răsplată pentru amabilitatea ei fusese să-i știrbească imaginea în ochii tuturor celor importanți.

Zâmbetul se întoarse pe buzele lui Ambic Jusser. Fusese răzbunat de insulta Tylei fără să încerce nimic. A început să se apropie din nou de ea. Din partea cea mai îndepărtată a sălii, Barb se îndrepta și ea spre ea, cu o privire ciudată de simpatie pe față.

Dar Tyla n-ar lăsa să se întâmple așa ceva. În cel mai rău caz - și, în măsura în care o preocupa pe ea - își va păstra onoarea. Cu un autocontrol născut de ani de pregătire socială, și-a ridicat capul cu mândrie și a mers spre gravtub. Câmpul se înmuie în jurul picioarelor ei în timp ce intra, ridicând-o ușor în sus, până ajunse la mezanin. Ea a ieșit din tub și, cu demnitate, ieși din sală.

Reporterii erau încă acolo, fără să știe de cataclismul social care tocmai a lovit-o. Tyla deVrie umbla maiestuoasă prin fața lor la postul de apel și își ridică cu grație degetul mare spre scaner. Momente mai târziu, limuzina sa a tras la marginea drumului, ușa alunecă și o primi înăuntru. Intră și ușa se închise din nou, ascunzând-o de ochii lumii.

De-abia atunci scutul ei emoțional s-a descompus. – Portul spațial, spuse ea cu o voce care de-abia se auzea, iar mâinile îi tremurau atât de tare încât a trebuit să încerce de trei ori, până a putut să-și pună degetul cu cip pe scaner pentru a-și verifica identitatea.

Limuzina a alunecat încet pe strada întunecată.

Capitolul 2: Marea Decolare

În zile de început ale călătoriei interstelare umane, nu exista un model prestabilit. Dar, din moment ce Natura aruncă anarhia în aceeași clasă detestabilă cu vidul, relațiile de putere au început să construiască imperii comerciale, conglomerate de producție, supremații bancare. Acestea și altele au crescut rapid, unele întinse pe durata unei singure vieți.

Foarte curând, au existat unii oameni cu o valoare intrinsecă mai mare decât a altora. Și, pe măsură ce puterea se agăță de putere, acești oameni valoroși gravitează unul față de celălalt.

La început, acești oameni s-au văzut unii pe alții ca amenințări, iar luptele fură feroce. Dar treptat s-a recurs la un armistițiu. Sursa inițială a bogăției lor - pătura oamenilor de rând − a rămas constantă. Au desemnat cercuri sociale pentru a se deosebi de masele vulgare care se îngrămădeau în umbrele de afară. Ei au format Societatea.

Natura în mod normal instituie verificări și echilibre asupra sistemelor sociale. Dar în acest caz, a greșit - a făcut distanțele prea mari. În timp ce navele puteau să străpungă spațiul dintre sistemele stelare în câteva zile sau săptămâni, nicio metodă de comunicare nu era mai rapidă. Forța care ar fi trebuit să țină sub control această Societate - un guvern puternic, centralizat - nu putea fi organizat la scară interstelară.

S-au făcut mai multe încercări de înființare a guvernelor interstelare; dar au eșuat mizerabil și unanim. Cu doar câteva legi comune între sutele de planete unde locuia omul, fără legi în spațiul interstelar și fără acorduri adecvate de extrădare între sistemele stelare, orice om care era capabil să călătorească liber de la o stea la alta putea de fapt să se considere deasupra regulilor oamenilor obișnuiți.

Membrii Societății erau singurii care își puteau permite să călătorească liber printre stele. Cu bogățiile lor personale enorme, de fapt, nu aveau altceva de făcut decât să călătorească...

Deși mintea umană tinde în mod constant către comoditatea infinită, nu poate accepta acest lucru atunci când se întâmplă. Membrii Societății au trebuit să găsească să facă ceva cu timpul lor, înainte să putrezească ca niște fructe vechi uitate de o lună. Nu puteau să muncească sau să facă altceva care să se asemene, nici de departe, cu distracțiile oamenilor mici, așa că au convenit să se joace pentru relaxarea fizică.

Un sistem complicat de protocol a apărut în rândurile societății. Pentru a se asigura că va fi folosit, au fost create numeroase scuze pentru a atrage oamenii împreună − baluri, petreceri și alte forme de divertisment social. Acestea au oferit un motiv constant de salturi pe alte planete precum și o atât de necesară schimbare a companiei și a atmosferei.

Dar și mai importante decât petrecerile erau jocurile. Au fost create sporturi elaborate și deseori imorale, pentru a oferi entuziasm, material de conversație și un punct de plecare pentru provocările competitive. Unele dintre jocuri erau teste de rezistență fizică, altele erau teste de agilitate mentală, iar altele erau o combinație a celor două.

Culminarea tuturor acestora era Vânătoarea de Comori. Ea avea loc la fiecare douăzeci de ani, deoarece nervii oamenilor nu puteau să îndure așa ceva mai rar sau mai des. Era atât de mare încât interesul pentru aceasta nu se limita doar la cercurile Societății. Poveștile despre Vânătorile de Comori din trecut se vindeau ca pâinea caldă în presa obișnuită, iar întâmplările cele mai de seamă erau spuse și transmise din gură-n gură până ajungeau legende. Nu se dădeau premii mari pentru câștigarea Vânătorii - decât dacă s-ar putea numi premiu statutul de semizeu.

− Jardine Matthies

Nevoia de Decadență

Huntworld fusese colonizat pentru a servi unui singur scop: administrarea Vânătorii de Comori. Nu era decât un oraș, cu o populație de cincisprezece mii, pe o planetă cu aceeași dimensiune ca Pământul. Era un complex enorm de computere, cu un personal de șapte mii de oameni și douăzeci de mii de roboți. Alți opt mii de oameni și cincizeci de mii de roboți locuiau în Huntworld, efectuând servicii care nu aveau legătură directă cu Vânătoarea de Comori.

Într-o zi obișnuită, se vedeau doar una sau două nave spațiale presărate pe întinderea enorme a portului spațial Huntworld - unele dintre ele fiind navele de cercetare ce erau expediate constant în întreaga galaxie pentru a furniza date pentru computerele Huntworld sau, probabil, erau navele comerciale gigant, ce soseau cu materiale și hrană și plecau cu spațiile de depozitare goale, pentru că Huntworld nu avea exporturi.

Dar nu era o zi obișnuită. Azi era ajunul vânătorii de Comori, raison d'etre pentru toată lumea din Huntworld. Și astfel, portul spațial, în mod normal un deșert artificial, era acum o junglă de nave spațiale, cu nasurile îndreptate spre cer, așteptând cu nerăbdare ordinul de mâine care le va trimite la drum. Era Égalité, de exemplu, nava androizilor - zgâlțâită și înfricoșată înălțându-se de-abia zece metri de la pământ, arătând teribil de surclasată de frații ei mai mari. Tot acolo se găsea vasul lui Ambic Jusser, Hermes, un ac elegant și nerăbdător, gata să sară printre stele, construit pentru viteză, cu înălțimea sa de douăzeci și doi de metri urlând a stil și eleganță. Și erau și alții, de asemenea, aproape două sute, care se înghesuiau fără discernământ, într-o confuzie fără speranță.

Dar chiar și în această pădure de nave spațiale, Tyla nu avea nicio problemă să depisteze nava fratelui ei. Honey B se ridica ca un turn deasupra celorlalte; cu înălțimea de treizeci și șapte de metri și diametrul de treisprezece metri la bază, era de departe cel mai mare iaht spațial privat construit vreodată. Trei aripi masive ajungeau până jos de pe laturile acestui glonț monstruos, ca niște rădăcini care sugeau hrană din pământ. O macara temporară stătea lângă navă, întinzându-se douăzeci și cinci de metri până la ecluza principală.

Lacrimile Tylei s-au uscat până când ajunse la macara, lăsând-o cu un sentiment de frustrare goală. Ea a pășit în interiorul gravtubului și a devenit și mai enervată de încetinirea cu care o ridica în sus. Își trase nasul și își acoperi fața cu o batistă, îndepărtând toate urmele umilinței ei recente.

Când a ajuns în sfârșit la ecluză, a găsit trapa închisă. Se uită prin jur pentru un dispozitiv de deschidere, dar își pierdu răbdarea. Sunarea soneriei nu a dat niciun răspuns imediat; ea lovi din ce în ce mai fervent placa senzorială, mânia-i amplificându-se la fiecare atingere. În cele din urmă, o voce se auzi în intercom. − Cine e?

− Sunt Tyla deVrie. Lasă-mă înăuntru!

Trapa s-a deschis încet. În ușă stătea micuța Dru Awa-om-anoth, calcutec-ul navei. Avea doar o sută cincizeci și cinci centimetri înălțime, iar masa ei de șaizeci de kilograme îi dădea un aspect plinuț. Avea o față rotundă și palidă ca luna, cu ochi triști și o expresie deprimată, care niciodată nu părea să se schimbe. Era îmbrăcată în combinezonul spațial mohorât - singurul lucru pe care Tyla l-a văzut vreodată pe ea. Materialul, în mod normal neted arăta încrețit și părea atârnat de ea ca un sac. − Voi cânta Cântecul de Scuze, stăpână, a spus ea. − Era întuneric afară, iar fața dumneavoastră nu s-a văzut bine pe ecran.

− Ce ți-a luat atât de mult ca să răspunzi?

− Eram în cabina mea, cântând Cântecul de Speranță pentru noua aventură. Nu e bine să te oprești în mijlocul unui cântec.

− Am stat aici, cinci minute să aștept. Tyla a făcut un efort conștient să rămână supărată, dar orice furie rămasă în ea fu absorbită rapid de figura lui Dru ca un burete de nonemoție.

− Trapa poate fi deschisă și din exterior, dacă aveți timp să învățați procedura. Sau ați fi putut folosi ieșirea inginerilor din coadă. Dar voi cânta de două ori Cântecul de Scuze.

Tyla se simțea ușor stânjenită. Pur și simplu nu-și putea reține furia împotriva unei umflate noncombative cum era Dru. − Nu va fi necesar. Unde-i Bred?

− În Camera Înaltă cu căpitanul Kirre.

Tyla pătrunse prin gura de trecere și ajunse în sala Desenelor. O enervare ușoară o cuprindea din nou, dar fără direcție. − Bine, te poți întoarce acum la cabina ta. Mă descurc de aici.

Tyla o privi pe Dru, cum trecea prin Camera Desenelor spre Miez. Ca aproape toate camerele de la bordul lui Honey B, Camera Desenelor era proiectată ca o porțiune a unui cilindru cu diametrul de zece metri, cu un tavan înalt de patru metri. Zidurile erau acoperite cu tapet de catifea în nuanțe de verde; Portrete de familie și imitații de lămpi cu petrol erau atârnate la anumite intervale. Mai multe covoare orientale mari erau așezate pe podeaua de marmură incrustată. Mobilierul simula modele de epocă - nu pentru că familia deVrie nu și-a putut permite un mobilier victorian autentic, ci pentru că acest mobilier trebuia să reziste la mai mulți G de accelerație. Avea o canapea lungă lângă un perete și șase scaune supra-căptușite, dispuse la spații egale în jurul camerei, toate tapițate cu pluș greu de culoare verde. Un mic clavecin stătea într-un colț și un vechi ceas de podea din lemn natur, într-altul.

Tyla rămase singură în această opulență pentru un lung minut, încercând să decidă ce să facă. Dacă-i va mai crește tensiunea, simțea că va exploda. Voia să meargă undeva și să facă ceva, dar n-avea unde să meargă și nu avea nimic de făcut. Își încleșta și-și descleșta pumnii cu frustrare.

În cele din urmă, ea luă o decizie. Cu pași hotărâți, a traversat Camera Desenelor și a intrat în Miez, un tub cu diametrul de 2 metri care ținea practic pe toată lungimea în jos spre centrul navei.

În loc să meargă înainte spre Sectorul II, unde erau cabinele de dormit, Tyla folosi mânerele pentru a urca ”în jos”, deoarece nava era întoarsă în modul parcaj și sub forța gravitației. Îi luă doar câțiva pași pentru a ajunge la sectorul V, Zona Specializată. Stătea pe pervazul care ieșea din perete în jurul Miezului la acest nivel. În stânga ei era o ușa pe care scria Camera Înaltă, singura închisă din acest nivel. Tyla se încruntă. Această cameră avea un pat mare și opulent, iar atmosfera din interior era îmbătată de euforice, dându-i ocupanților un sentiment de bunăstare amețită pentru a le spori acțiunile iubitoare. Chiar dacă era insonorizată ca toate încăperile de la bordul navei, își imagina că putea auzi sunetele pasiunii dintre fratele ei și căpitanul echipajului său format doar de membri de sex feminin.

Tyla s-a plimbat pe pervaz până la Pântec. Își scoase peruca roșu cu verde cu o singură mână, desfăcându-și ținuta de pe trupul ei cu cealaltă și le atârnă pe ambele pe unul din suporții de mâini de lângă ușă. Acum goală, a luat masca de aer a Pântecului de pe cuier și și-a pus-o pe față, apoi și-a strecurat corpul prin deschizătura tubulară.

Aparatura din Pântec a simțit căldura corpului ei și a răspuns în consecință. Pereții moi și netezi s-au strâns ușor în jurul ei, închizând întregul ei contur într-o îmbrățișare elegantă. Mărgele de ulei aromatic transpirau prin pielea Pântecului și se întindeau pe pielea ei. Milioane de mici degete mecanice au răsărit și și-au început munca, frecând, mângâind, tapând și masând fiecare centimetru de pe corpul ei într-o mișcare blândă și relaxantă. Tyla mârâi și gemu de plăcere, pe măsură ce Pântecul își îndeplinea misiunea. Toate grijile serii au fost date deoparte. Mintea ei s-a concentrat numai pe corpul ei, pe când val după val de senzualitate se rostogoleau peste ea.

***

În intercom se auzi un bâzâit puternic și insistent. Tyla se luptă să iasă din labirintul somnului pentru a se întinde deasupra capului ei și să apese pe placa senzorială. − Îîîîîhîîî? murmură ea.

Vocea lui Bred ricoșa veselă din difuzor. − Bună dimineața, surioară. Ai un vizitator.

Mâna-i căzu pe pat, cu o bufnitură grea. − Cine-i?, A întrebat ea, prea obosită pentru a despărți silabele.

− Vino jos să vezi singură. Sunt în Camera Desenelor. Bred închise intercomul.

Tyla se ridică încet, încă nu era trezită complet. Era dezbrăcată, înapoi în cabina ei de dormit. Amintirile ei erau acum cel mult neclare după ce Pântecul și-a îndeplinit menirea. Știa că Pântecul funcționa doar în secvențe de o oră, așa că ea presupuse că a ieșit după ce a terminat și s-a urcat prin Miez până în cameră. Peruca și rochia ei de plastiglo erau aruncate neglijent peste unul dintre cârligele hamacului, întărind această ipoteză.

Ea se ridică și se întinse cât putu de bine în cabina înghesuită. Fiind în Sectorul II, aproape de nasul navei, cabinele nu erau foarte mari. Aveau trei metri din față în spate pe "înălțime", iar "podeaua" și "tavanul" aveau modelul trapezoidal care predomina la bordul navei. În acest volum se afla o toaletă și o chiuvetă, un pat pentru a fi folosit în condiții de gravitație care se plia pe perete, cârlige pentru hamace zero-G, un hublou propriu, un ecran de citit și un mic set de sertare încorporate pentru haine și efecte personale. Nu mai rămânea prea mult spațiu să te desfășori, dar aceste cabine erau destinate exclusiv dormitului și intimității personale; viața se derula în celelalte încăperi mai exotice.

Tyla se duse la chiuvetă și-și aruncă apă pe față ca să se trezească, profanând blesteme printre respirații la adesa fratelui ei și a oricui altcineva căruia îi ardea de jocuri de-a ghicitul la o oră atât de devreme dimineața. Apoi se uită la ceasul de pe perete - era zece fără cinci, ora locală. Vânătoarea de Comori va începe în puțin peste două ore, iar ea era încă aici, dormitând.

Rapid, ea s-a întins spre un sertar și a scos unul dintre combinezoanele ei spațiale. Toate uniformele spațiale erau, în esență, combinezoane dintr-o singură bucată, care acopereau corpul de la gât în jos, cu bocanci și mănuși incluse. Costumul ăsta era suficient de larg pentru a permite corpului să se miște liber la zero G, dar strâns de elastice la încheieturi, talie și glezne pentru a preveni balonarea necontrolată. Se etanșa în față cu un singur fermoar și se transforma cu ușurință într-un costum spațial prin simpla adăugare a rezervoarelor de aer și a unei căști.

Deși proiectul combinezoanelor spațiale era standard în întregul spațiul populat de oameni, unii indivizi și le-au personalizat prin diverse culori. Modelul cu semnătura Tylei, de exemplu, era un purpuriu regal original Bracht, cu arabescuri subțiri de argint peste tot corpul și benzi de argint pentru a simula bijuteriile. A intrat în costum, apoi și-a trecut un pieptene prin părul ei, care, lipsit de peruca roșu cu verde, era maro, tuns scurt. Ea și-a părăsit cabina și s-a cățărat în jos, două nivele mai jos.

La început, singura persoană pe care o văzu în cameră era Bred. Fratele ei geamăn era îmbrăcat, de asemenea, într-un combinezon spațial, care, în cazul său, era departe de a urma orice convenție. Combinezonul lui Bred era de un negru lucios, cu accente de gri, fără culorile strălucitoare care erau la modă pentru bărbați. Bred și-a lăsat părul să crească în mod natural, fără partea rasă din mijloc; era șaten, de lungime medie și avea tendința să se răsucească în mod neașteptat peste frunte. Bărbișonul era la modă, dar barba lui Bred era una plină. Nu purta bijuterii. Într-o epocă în care microchirurgia optică corecta cu ușurință vederea defectuoasă, ochii lui Bred se despărțeau ca la bufniță în spatele ochelarilor maro cu ramă de corn. El a văzut o pereche într-un film holi și a fost atras de decadența lor; ei erau cea mai distinctă extravaganță a lui. Corpul și trăsăturile sale erau suficient de rotunjite pentru a-l face plinuț dar fără să pară gras. Colțurile gurii făceau gropițe când zâmbea, ceea ce se întâmpla adesea.

Zâmbea și acum uitându-se la sora lui care intra în Camera Desenelor. Ochiul său format observase că ea avea un mers de pițipoancă nesimțită, dar chiar și așa combinezonul spațial larg nu-i putea ascunde frumusețea extraordinară. − Sper că nu te-am trezit, spuse el într-un mod plăcut.

− Știi foarte bine că m-ai trezit. Tyla era într-o stare proastă în dimineața asta, nu chiar la fel cum plecase noaptea trecută, plină de bucurie gândindu-se la șansa de a cuceri lumea socială încă o dată. Bred se întrebă ce oare a putut s-o acrească atât de mult.

− Trebuia să te trezești dintr-un moment în altul, oricum, spuse el cu o ridicare din umeri.

− Asta nu mă încălzește deloc. Cine-i vizitatorul care ziceai că mă caută?

Bred aruncă un deget mare pentru a indica un robot care stătea lângă canapeaua lungă. Era un ovoid din durasteel lustruit nu mai înalt de un metru, cu un grătar care-i servea drept gură și numeroase membre retractabile. Ovoidul era cocoțat pe trei picioare scurte cu roți care îi permiteau să se miște liber în orice direcție.

− Ce e asta? întrebă Tyla suspicioasă.

− Eu, dragă domnișoară, a spus robotul, sunt Arbitrul care a fost încredințat lui Bred deVrie participant la Vânătoarea de Comori în conformitate cu articolul VII, secțiunea 4 din Regulile Vânătorii. Numărul meu de serie este J17-H12C5. Am în posesie lista de articole pe care trebuie să le dobândească susnumitul participant în timpul Vânătorii de Comori, așa cum este prevăzut în articolele VIII și IX, și sunt singurul judecător al obținerii cu succes a fiecărui element, în conformitate cu articolul X secțiunile 20 până la 25. Sunt, de asemenea, Arbitru oficial al Regulamentului Vânătorii și autoritatea finală privind orice chestiune referitoare la aceasta, în conformitate cu articolul XII secțiunile 1-3.

− Cu alte cuvinte, l-a întrerupt Bred, e spărgătorul oficial al distracției.

− Ca parte a îndatoririlor mele, a continuat robotul, articolul VII, secțiunea 23 îmi cere să rezum, înainte de decolare, regulile Vânătorii tuturor membrilor echipei care asistă participantul oficial. Este toată echipa prezentă acum?

− Nu încă, răspunse Bred.

Tyla se uită în jur, uimită. − Plecăm în două ore. Unde este toată lumea?

− Asta, răsări o voce austeră dinspre Miez, este ceva ce și eu aș vrea să știu.

Căpitanul Luuj Kirre intră în Camera Desenelor. Căpitanul Kirre era o neagresă înaltă, bine proporționată, cu o frizură scurtă și o mătură în loc de coloană vertebrală. Postura ei se înălța înfricoșătoare, iar combinezonul de un auriu metalic - cu insigna neagră de căpitan și blazonul negru-argintiu al familiei deVrie afișate proeminent deasupra sânului stâng - se mula atât de tare încât uneori trosnea în mers. Fața ei era rotundă și senzual de frumoasă, dar impresia pe care o lăsa acum era marcată de niște ochi înfuriați și o mască de mânie îndreptățită.

− Stai ușor, Luuj, îi spuse Bred cu un zâmbet. − Vor apărea la timp. Întotdeauna fac așa.

− Sigur, spuse căpitanul, pufnind. − Și fără doar și poate cu aceleași scuze slabe pe care le au întotdeauna. Maestre deVrie, te-ai deranjat să angajezi femei extrem de competente. Știu că le-aș putea transforma într-un echipaj de zbor competent, cu condiția să mă lași să instaurez un regim de disciplină adecvat.

Bred o privea cu interes. Nu încetat niciodată să-l fascineze faptul că o femeie atât de pasională, delicată și nesigură în privat ca Luuj Kirre ar fi putut fi tare ca durasteel-ul în fața unui public. În pat, era o creație a emoțiilor - odată, chiar o văzuse plângând. Dar în combinezon, nu mai rămânea nicio urmă din acestă feminitate umană. Presupun că, gândi el, avem cu toții fețe publice, pentru a ascunde punctele slabe pe care le considerăm că le avem în noi. Ar trebui să ne dăm seama că acele "slăbiciuni" sunt de multe ori atuurile noastre.

− Ferească spațiul, spuse el cu voce tare. − Ești deja destul de eficientă pentru toată echipa. Mi-e teamă că pot să iau doar o singura persoană eficientă la bordul navei.

− Dru e deja la bord, s-a oferit voluntar Tyla. Mi-a deschis noaptea trecută.

− Da, și eu am văzut-o cu puțin timp în urmă, adăugă Bred, încercând să calmeze mânia căpitanului. − Stătea în Camera Rec, ca de obicei, compunându-și Cântecele.

− Nici nu mă așteptam la vreo problemă din partea ei, zise căpitanul Kirre. − Ea e cea mai de încredere din tot lotul. Îmi doresc doar ca celelalte trei să fie la fel de conștiincioase ca și ea.

− Își fac bine treaba și ele, a spus Bred. − Dar întârzie. Mă întreb ce s-a întâmplat cu ele.

Semnalul sonor al ecluzei sună înainte să termine de vorbit. Bred, stând cel mai aproape de perete, s-a uitat la ecran, dar nu a recunoscut chipul vizitatorului. Apăsă placa senzorială a intercomului. − Cine e?

− Poliția.

− Poate că n-ar fi trebuit să întreb, murmură spre el însuși. Apăsă o altă placă și trapa exterioară s-a deschis pentru a lăsa să intre vizitatorii.

O mică gloată a intrat în Honey B. La început a intrat un ofițer de poliție uman, arătând destul de important în combinezonul său albastru strâmt cu nasturi de argint. Se încheia cu doi roboți de patrulare, nișe mașini masive de doi metri înălțime și de cel puțin o sută cincizeci de kile fiecare. În mijloc, arătând dezordonate, dar fără regrete, erau două dintre membrele întârziate ale echipajului.

Sora Benning, astrogatorul lui Honey B, era o roșcată zveltă înaltă, și cu ochi verzi cu un aspect atât de sigur de sine, că putea părea arogantă dacă nu era atât de relaxată. Mai jos de fața ei, corpul ei era aproape băiețesc, un conglomerat de linii drepte unde ar fi trebuit să fie curbe. Dar trăsăturile ce puteau părea stângace erau compensate de grația naturală a mișcărilor ei. Nu mergea niciodată - ea curgea.

Nezla Lustik, inginerul, era la extrema opusă, o explozie miniaturală deghizată în femeie. Era cu un cap mai scundă decât Sora și construită pe un calapod bondoc. Părul îi era maro, fața rotundă, iar corpul ei, bine dotat cu atribute feminine, era delicios, dar nu moale. Era la fel de robustă ca un robot de construcții, iar mișcările ei erau energice; prindea viața cu ambele mâini și cerea mai mult.

− Aceste două femei fac parte din echipajul tău? îl întrebă polițistul uman pe Bred.

− Nu știu pe nimeni altcineva care să le accepte, a recunoscut Bred. − Care este acuzația? Sau, cunoscându-le, ar trebui să spun acuzațiile?

Polițistul a scos o listă din buzunar și a început să citească. − Conduită indecentă, limbaj obscen, altercații publice, tulburarea liniștii, împotrivirea la arest, lovirea unui ofițer...

− Toate astea sunt contravenții, presupun? Bred întrerupse.

− Da domnule.

− Și presupun că dacă amenzile lor vor fi plătite, vor fi libere?

Polițistul se foi. − Ei bine, în mod normal, niște scandalagii ca aceste femei ar trebui să stea închiși un timp. Dar nu vrem să ne amestecăm în mod nejustificat cu Vânătoarea și, văzând că sunteți implicat, domnule deVrie, le vom elibera doar cu o amendă de data asta.

Bred își întinse deja degetul mare spre polițist. Omul și-a scos scanerul și l-a ridicat pentru a citi cipul. Au urmat câteva clicuri și un zumzet, apoi se aprinse o lumină verde.

− Mulțumesc, domnule deVrie, spuse polițistul. − Le voi elibera pe cele două în custodia dumneavoastră, dar trebuie să-mi promiteți că nu vor mai provoca probleme pe Huntworld.