Kitabı oku: «O petala de Trandafir», sayfa 2

Copil al razboiului

O bubuetura fulgeratoare insotita de trasnituri multiplicate de zeci de ecouri produse un zgomot zguduetor care ne trezi din somn, pamantul se clatina. Copiii incremeniti de groaza incepu sa scanceasca, iar mamele se rugau la Dumnezeu prin bocete: “Of, Doamne, of, Doamne, pazeste-ne”. Ne gaseam ascunsi in beciul nostru de marile nenorociri ale razboiului. Aici s-au adunat toti vecinii, fiindca beciul nostru era bine construit din piatra. Inima-mi batea sa-mi sara din piept. Ni se parea ca bomba ar fi explodat chiar deasupra beciului nostru. Din soaptele virstnicilor ceva am inteles ca s-a inceput un razboi groaznic. In mintea mea de copil nu se mai formula strategia acelor popoare, ce vor razboi, moarte, frica, saracie.

Cerul urla parca, pamantul se ridica, nu putea sa steie locului, pentruca barajul de foc continua intr-una. Nu mai avea rost sa-ti bagi degetele in urechi, exploziile se ridicau din pamant si treceau prin toate fibrele corpului, prin creer si prin oase. Nu-ti puteai decat imagina cum explodau bombele chiar aici in ograda noastra. La ce poti sa te mai gandesti, cand destinul iti rezerva acest sacru de zile si nopti atat de putine.

Inaintau catiusele rusesti, galagia lor parca se prefaceau intr-o armonie perfecta si tunau pe masura ce treceau minutele si apoi se opreau. O liniste…

Desertul se lumina nu de lumina zilei, ci de recrutare a focului, un imens val de praf se ridica, o dara de fum serpuitor pe sute de km, luminat de scantei de la explozia bombelor si a minelor, de flacarile detonatiilor. Scopul armatei contrare era sa tinteasca campurile de mine, tot era aruncat in aer cu o rapida repeziciune.

Voluntarii cu sutele treceau spre centrele de recrutare. Parintii mei isi faceau serviciul la gara Cainari. Daceea eu traiam la lelea Druta, sora mamei cea mai mare, fiidca trebuiam sa frecventez scoala. Azi dimineata lelea Druta imi impletea gatele sa plec la scoala. Din ochii ei cazu lacrimile ferbinti. Pe badea Hariton azi trebuia sa-l petreaca la armata. Plinsul ei s-a perfacut intr-un bocet care m-a pornit si pe mine.

Deabea se incepuse razboiul, dar unii raniti se intorceau acasa. S-a intors si vecinul nostru. Petrica fara un picior, bietul baiat numai 17 ani implinise. Toti l-am inconjurat, fiecare ii punea intrebarea: “Nu l-ai vazut pe Nicusor, pe Timofei, pe Gheorghe? Dar el nu a dovedit sa-i vada. Ne povestea din scurtul ce el a retrait”. Punctul culmanant al serviciului unui artilerist, pe care il voi retrai in toate visele mele pana la sfarsitul zilelor cand imi amintesc cum tavile armelor se inrosira pentru ca timpul intre tragere si incarcare, era din ce in ce mai scurt si iarasi tacere, absoluta tacere, spargandu-se parca in urechi; tacere de nesuportat. Asteptai din ce parte vor vorbi iarasi mitralierele. Exact 5 minute si armata se ridica dupa comanda si se misca prin transee, fixara baionetele, pipaira munitiile, amortizind tragaciul verificand daca au apa, hrana, casti de metal, daca ghetele erau bine legate, fixind inca odata locul celor care erau la mitraliere, stralucirea focurilor si nisipul fierbnte se transforma parca in sticla, dar mai statea inca norul de praf, pe care statea intre dusman si iarasi strigatul comandei de atac: “Foc”! Pe un front de aproape 2 km armata rusa inainta peste campurile de mine, iar in urma lor se auzea, strocand, mitralierele. La ficare 3 minute sirul de soldati se ridicau si inaintau cu 100 de pasi, rugandu-se la Dumnezeu sa fie numai mine antitanc sau mine S. Uneori mai calca pe cate-o mana neexpldata, nu mai aveai timp sa o observi si sa sai din nisip, inainte de a exploda impreuna cu ea. Nu mai aveai timp sa te gandesti si trageam cu greu pustile dupa noi. Ni se parea ca bomba ar fi explodat chiar deasupra beciului nostru. Din soaptele virstnicilor ceva am inteles ca s-a inceput un razboi groaznic. Zgomot, foc, teroare. Simteam ca inima sa-mi sara din piept.

Campurile de mine care nu se mai sfirsesc, la 2—3 km de fiecare parte si nu exista nici un drum de intoarcere.

“Ei, striga un ostas, prieten cu mine Ion Stinca, aratind spre cer 18 bombardiere ce se indreptau spre zona intr-o formatie perfect aliniata, presarind bombe pe terenul de lupta ocupat de nemti cu o exactitate perfecta. Peste 3 zile a murit; o bucata de schijsa ii smulsese bratul si jumatate din corp, dar nimeni nu avut timp sa se opreasca. Oamenii acum mureau ca mustele, erau prea obositi sa mai mentina starea initiala de vigilenta. Mai departe nu tin minte, m-am trezit in fata oamenilor cu haine albe”.

Monumentul din mijlocul satului Cascalia

Satul nostru e aranjat intre 2 dealuri. Si iata de peste un deal inaintau ostirile germane de peste altul-ostirile ruse. Dar indata se facu liniste. Curiozitatea ne impinge sa iesim din beci, sa vedem ce se petrece afara. De peste deal se iveste un tanc rus, deodata a explodat de o bomba si s-a cuprins in flacari. Tanchistul rus a iesit din tanc, cu hainele lui, arzind in para de foc. Se tari spre un rausor, dar soarta nu i-a fost a scapa de moarte. Oamenii l-au ingropat in cimitirul satului. Pe urma s-a adeverit ca tanchistul avea numele Poleanichin. Dupa un timp, dupa razboi, in mijlocul satului s-a inaltat un monument, dedicat eroului Poleanichin, care a inaintat cu tancul sau fara frica adica, cum ziceau varstnicii el, Poleanichin, a rupt linia frontului. Celelalte tancuri au inaintat din alta parte a satului, adica, schimbindu-si strategia armatei ruse. Asa a fost eliberat satul nostru de nemti.

Сine mai credea atunci, cand s-a inceput razboiul, ca va dura atat de mult timp sau se va cere un asemenea sacrificiu. Doar Hitler era convins ca razboiul impotriva Rusiei va fi cistigat in cateva luni. Nu s-au facut nemtii pregatiri adecvante pentru ca armata sa desfasoare operatiuni de iarna rusesca. Hitler isi facuse si planul de subjugare a poporului rus. Poporului rus, zicea el nu-i trebuie cultura, nici civilizatie. E de ajuns ca ei sa cunoasca regulile de circulatie, sa nu se arunce sub masini. Copiii trebuie sa invete tabla inmultarai pana la 25 si sa stie sa se uscaleasca. Atat.

Dar planurile lui Hitler nu s-au indeplinit. Incurind Germania Hitlerista a capitulat. Multe filme despre razboi am vizionat, dar ce am vazut cu ochi mei este imposibil sa redai prin cuvinte. Multe cadavre ale ostasilor de diferite nationalitati, descompuse, imflate zaceeau pe campurile de lupta. Pe toti ii astepta acasa cineva. Asa aceste trupuri omenesti au fost mancate de viermi, cioare si animale salbatice.

Dupa ce s-a termanat razboiul, ecoul lui inca continua. Aici colea explodau minele si bombele de pe, campul de lupta. Pe unele locuri, special erau lasate unele obiecte mici, asa semanau ca niste stilouri. Copiii se repezeau dupa ele, si explodau cu ele in mana.

Seceta

Dupa razboi, a fost o seceta cumplita. Lipsita de umezeala, uscaciunea pamantului si a aerului pirjolea totul, o iritare care se acumula, care nu se putea termana decat cu o descatusare gigantica a energiilor acumulate. Norii erau atat de jos si intunecati, ti se parea ca Dumnezeu s-ar fi adus aminte de noi pacatosii si va ploua. Dar nici o picatura de ploaie. In curte vitele tremurau si se speriau la cea mai mica miscare: gainele isi cautau crengi goale si isi scufundau capetele in pene, ciinii latrau si erau nelinistiti.

Fortile rebele care se acumulau in ceruri, strecurau frica in orice fiinta, in timp ce norii care parca inghitisera soarele, se pregateau sa imprastie focul. Iar noi copiii ne uitam pe fereastra. Tunetul se auzi din strafunduri din ce in ce mai tare. Doamne, e sfarsitul lumii, se auzeau plinsetele femeilor. Si iara fulgere la orizont aruncau flacari, crestele albe, stralucatoare, se framantau si se miscau in intunericul noptii. Apoi cu un urlet de vant, care a stirnit praful, bagandu-l in ochi, in urechi si in guri, s-a pornit cataclismul. Tunetul exploda cu un zgomot si o furie, parca s-ar fi dezintegrat lumea.

– Aceasta-i mania lui Dumnezeu, zicea bunica Zina, tinand mainele catre rugaciune. Noi, copiii, scinceam impreuna cu virstnicii.

Ramificatii de foc se intindeau ca niste venete pe tot cerul, flacari in lant strabateau cerul. Copacii erau distrusi de arsita, iarba era pirjolita si fumega.

Si iarasi nu cadea nici o picatura de ploaie.

Treceau zile si nopti nelinistite. Zi de zi, cerul era acoperit cu nori, lumina zilei era intunecata, dar nu ploua. Vantul urla trist, ridicand cortine de praf. Preotul organizase oamenii spre a merge in camp sa se roage lui Dumnezeu, poate s-a indura de noi pacatosii si ne-a da ploaie. Ne porneam si noi copiii cu mamele si bunicile desculti prin campii cu spini, obositi, vroiam sa bem apa. Iarba era neunuforma; printre smocuri se vedeau pete de pamant crapat, intr-o retea fina de fisuri se vedeau crapaturile in pamant, deschinzindu-se ca niste guri flamande. Asa au trecut aproape 2 ani de seceta.

Si iata ca Bunul Dumnezeu ne auzi ruga. In aceasta zi cerul se acoperi cu nouri negri si grei, care se deschisera cu trasnete si tunete strasnice. Ploaia puternica parea foarte suparata. Pamantul setos inghitea cu lacomie apa.

Eram pe veranda, priveam in intuneric, adulmecand dulcele parfum de prospetime a ploii.

Ploaie, Ploaie! Ca o binecuvintare de la o mana binefacatoare, tinuta in frau multa vreme si data in sfarsit. Binecuvintata, fi-i minunata ploaie!

Ploaia inseamna iarba verde, iar iarba e viata. Ploaia turna apa ca cu galeata. In gradina inca se mentinea praful depus in strat gros pe fiecare petala de flori.

Ostasul Hariton Dragan

Se termanase razboiul, Dumnezeu ne-a dat si ploaie, oamenii se bucurau. Dar numai lelea Druta nu-si gasea locul. N-avea nici o veste de pe front, de la sotul ei drag.

Si iarasi, serile se mai uita in carti, ce ar putea ele sa-i spuna despre aceea, unde se gaseste Hariton al ei.

– Nu mai plange, nu te supara pe carti ca nu-ti pot arata adevarul. Nu suspina, el se va intoarce, numaidecat se va intoarce, o sustineam si eu pe lelea Druta. Cumva imparteam cu ea dorul de a-l vedea venit pe badea Hariton acasa. Unilor consateni le veneau vesti cum ca ostasul e mort sau fara de veste, dar noi nu primeam nici o veste. Si iarasi suspine, iarasi isi lasa lacrimile sa se rostogoleasca pe fata ei blanda si plina de ingrijorare. Ea mereu isi canta cantecul de jale despre o fata, care isi astepta ursitul din armata:

– N-ai vazut tu oare, domnule capitane, pe un sergent, ce are numele de Jan?

Desdedimineata Lelea Druta imi povesti visul in care il vazu pe sot intors acasa pe un cal balan.

– Dar de ce plangi iarasi?

– Pentru ca acesta a fost numai un vis.

Regimentul lui a fost trimis pe frontul de Est, unde a ramas pentru tot restul razboiului, Sfasiat de realitate, prea tanar, pentru a fi indocrinat cu ideile lui Stalin, facuse fata concesintelor lor, cu picioarele inghetate in zapada, fara munitii pe prima linie a frontului, numai la cativa metri de moarte…

Pe jumatate nebun, inghetat, asteptand neputiincios gloantele, se ghemuise in zapada si spunea rugaciuni. Dar nici nu stia pentru ce se roaga: sa aiba gloante in teava pustii, sa scape de rusi pentru nemurirea sufletului sau pentru usurarea durerii.

In primavara anului 1945 se retrase in Polonia, inaintea rusilor, avand, ca si colegii sai soldati, un singur obiectiv-sa fuga. Daca il prindeau rusii, il impuscau. Nu se gandeste mult, isi rupe actele, se imbraca in haine civile, si…

Si iarasi suspine: unde o fi Hariton al meu, pe ce meleaguri, e viu sau mort… nici o veste.

Dupa acel crancen razboi si seceta disrugatoare pe pamantul nostru ce pornira o foamete nemaipomenita.

Foametea din anii 1946—1948

Foametea a fost una dintre marile catastrofe cu care umanitatea a trebuit sa se confrunte de-a lungul istoriei. Daca natismul a folosit imfometarea impotriva popoarelor considerate rasial inferioare, comunismul a folosit-o pe scara larga pentru terorizarea intregii populatiei dintr-un anumit teritoriu.

Marfurile erau cartelate, oamenii erau profund disperati. Din cauza slabirii organismului ei se umflau butuc de foame si cadeau morti pe unde se nimereau. Pe drumuri vedeai numai cadavre pe care nu avea cine sa le ingroape. Despre aceasta e greu sa-ti aduci aminte. Noi copiii eram speriati si mustrati sa nu iesim in strada, fiindca se auzeau fel de fel de cazuri. Oamenii, din marea disperare, se mancau unii pe altii. Ai fi auzit, tu cititorule, cum oamenii mancau tot ce era posibil, dezgropau cadavre si le mancau. Prin sat nu mai intilneai pisici sau ciini, ne mai vorbind de animale domestice.

Aceasta a fost o amara pagina a vietii bietilor moldoveni. Se spune ca foametea e mai grava decat razboiul.

Dar aceste evenimente se tineau in taina. Unde s-a mai vazut asa ceva?! Iti trec fiori cand iti aduci aminte de aceasta perioada, dintre cele mai tragice din istoria noastra cand fiecare al doilea om din Moldova a disparut. Imi amintesc de bucatica de paine cleioasa de 70 de gr, de anii de seceta si mi se rupe inima de jale si obida cand ma gandesc ca toate au fost provocate de om contra omului.

Mai tarziu, prin anii 1947—1948, cand granele au rodit dupa o abundenta de ploi, taranii au prins la puteri, si au inceput sa-si prelucreze ogoarele. Si atunci fratii sovietici au impus taranului un bir asa numit “postavca”.

Postavca

Postavca se numea un bir sau norma de grane ce taranul trebuia s-o dea la stat. Si aceasta postavca era atat de inalta, incat bietul taran nu putea s-o indeplineasca. Si atunci jandarmii rusi, cu tavi lungi de fier, cautau unde taranii ar fi ascuns granele, cu maturicea strangeau ultimile graunte si le transportau in Rusia. Si iarasi foamete, si iarasi taranul moldovean ridica mainile spre cer:

– Doamne, Dumnezeule, cum mai poate suporta un om atatea necazuri? Oamenii erau pusi \in conditii de a fura cateva kg de ceriale pentru a supravietui, deaceea erau condamnati la 6—10 ani de gulag. Brigazile “Rosii»recurgeau la rechizitionarea fortata a granelor. Pe la 1 februarie 1947 aproape 40 la suta (24220 persoane) din toata populatia erau distrofici. In anii acestea se nascuse 280 de copii, in timp ce murise 1661 de copii. Majoritatea populatiei se alimenta din imprumutul de stat, ceea ce constituia 140 gr de ceriale pe zi. Deaceea din disperare de cauza, cantitatea infirma de ceriale era amestecata cu ciocalai farimitati, faina de tulpini de floarea soarelui, tescovina.

Tragedia in masa a fost intensificata de ridicarea pretului la paine si aceea primita pe cartele.

O veste buna

– A-ti auzit, oameni buni, s-a intors din armata Hariton Dragan. A fost inconjurat de sateni, care ascultau intamplarile de pe campul de lupta.

– De ce asa de tarziu ai venit?

– Toate trenurile erau incarcate cu ostasi ce se intorceau la locurile lor de trai, pe deasupra vagoanelor stateau inghesuiti militari. Eu am fost nevoit sa cumpar un cal de la un poleac si iata pe el am ajuns acasa. Pentru acel cal poleacul m-a pus la munca.

Dupa trei zile s-a intors si tatal meu Modiga Ion. El ne povestea cum ca prin urechile acului a ramas in viata, cum au suierat gloantele pe langa el, chiar si palaria i-au spart-o, ca prin minune a scapat cu viata. Multe intamplari ne povestea tata de pe front. Nu reusi bine sa-si revina dupa chinurile razboiului, ca a si fost chemat de conducerea raionala, care l-a numit in functie de director de scoala in satul Cascalia.

Detanand aceasta functie, el primise o indicatie obligatoare: trebuia sa trimita la invatatura cateva candidaturi de elevi in orasul Bender la scoala pedagogica. Era o necesitate vitala – sudul Moldovei ducea lipsa de cadre pedagogice. Staruindu-se tatal urgent se incadra in solutionarea problemei: ducea convorbiri cu parintii, de fete nici vorba sa plece de acasa. Mai mult fara rezultat, motivind ca copiii taranilor dupa scoala trebuiau sa munceasca in camp. Era o situatie grea. Cu chin, cu vai s’a ales tatal meu cu cativa flacai printre ei: Pintea Petru, Pascal Mihail, Coliban Petrea. Cu ei trebuia sa se prezinte la scoala pedagogica din Bender. Prea putini parinti au cazut de acord sa-si dea copiii la scoala si atunci tatalui ii veni ideea de a ma lua si pe mine cu ei. Eu eram o copilita mica, firava, rusinoasa si pe langa aceasta trebuia sa cunosc materialul obiectelor ce nu mi s-a predat in clasele primare. Imi trebuia si un certificat pentru termanarea acelor 7 clase ce se cerea pe atunci. Si ceilalti baieti nu termanase studiile cuvenite, in timp de razboi nu-ti mai venea a carte. Si iata stau in fata directorului scolii pedagogice, tov. Bondarenco: un om obosit la fata, ca si cum n-ar fi dormit indeajuns, suparat, cum mi paruse. Avea parul revasit, cu o carare neglijenta pe dreapta. Il priveam din cap pana in picioare. El era imbracat cu un costum bej tesut ca bobul de orez, camasa tot de culoare bej deschis, ca nisipul, iar cravata de culoare maronie. Cu asa imbracaminte l-am vazut toti cei tre ani de zile. Termanind convorbirea telefonica cu cineva, incepu dialogul: “De ce necajiti acest copil, va putea ea sa infrunte greutatile studierei”, zise el, adresandu-se catre tatal meu.

– Da, ea va face fata in studiere.

Intrebarea directorului trezi in mine un gand dureros si rascolitor. Directorul facu o pauza, statea la masa lui cu o liniste aproape senina dar cu atat mai amenintatoare, dupa cum imi parea. Ma studiase dinnou, isi impreunase mainile, le tinea ca la rugaciune si nu-si dezlipea ochii de la mine, ce ma facea sa ma gandesc ca de acest om cu privirea aspra depinde soarta mea de a deveni invatatoare si ochii mi se umezisera de lacrimi. Deaceea tatal meu luase alt subiect de discutie, precum ca si el e pedagog de profesie. Asa am devenit studenta, m-am trezit intr-un camin cu 45 de fete.

E anul 1946, in timpul de dupa razboi, orasul era complet distrus. Erau construite in graba niste “nare” asa numite paturi dintr-un perete in altul cu saltele de paie in care se oploseau plosnite de toate soiurile.

Anii de studentie au fost foarte grei, dar dupa ce am termanat, parintii se mindreau ca au fiica invatatoare.

Inainte de conferinta din august imi faceam planuri peste planuri. Vise si sperante…

Este viata ta si esti obligat sa treci prin ea cu destinul dat de la Dumnezeu. Ma gandeam pe atunci cum ma-s alipi de acesti micuti ca sa ma iubeasca, eu au nevoie de intelepciunea, curajul si pozitia civica a pedagogului.

E miez de noapte, dorm copiii in pace, un bec mai lumineaza inca, numai padagogul se gandeste: “Ce voi face la lectia de maine. In drum, oamenii, cei vezi mergand pe strada, isi deapana problemele personale, dar tu in suflet rascolesti problemele scolare”.

Lumea minunata a viselor, a unei lumi imaginare, ochii imi sclipeau de fericire visindu-ma in clasa, unde ma vor astepta copiii, cine sunt ei?

Cu visurile mele despre prima zi de munca pedagogica stateam langa copacul de cires din ograda. Incepu sa ploua. Picaturile de ploaie cad repede si zgomotoas, parca satule de cer, ma imbatau cu parfumul lor, dar in continuare ploua cu tunete si fulgere repetate, era o ploaie rece. Stropii mari si grei lovesc acoperisul cu putere asemenea unui dans nebun. Intr-un astfel de timp cu fulgere si tunete, gandurile mele ma duc spre o lume mai trista, decat aceea ce visam numai ce.

Si iarasi tuna si fulgera! E un semn rau… Peste cateva zile, acest semn de ploaie fulgerata ma va atinge anume pe mine, soarta ma va arunca tocmai in fundul Siberiei inghetate.

O Petala de Trandafir

Anul 1946. Eu, studenta in anul 1 la scoala pedagogica din Bender. Dupa razboi orasul se gasea in ruine. Caminul nostru studentesc era situat intr-o cladire distrusa de bombe, fara usi, fara ferestre, numai usa de la intrare era impletita din stuf. Blocul de studii era tot distrus, intr-o parte de cladire se facea reparatie, in alta parte studiam. Aproape toate obiectele se predau in limba rusa. Si totusi, necatind la greutatile ce le infruntam mereu, in timpul liber intre fete se discutau probleme de dragoste, tineretea intotdeauna este frumoasa. Prietenele mele mi se pareau naive, discutand tema dragostei dintai, pe care eu n-o cunosteam inca.

– Prima iubire este o amagire, zicea prietena mea Vasilina, dar fie si asa prima imbratisare, prima sarutare, nimeni nu le poate uita.

– Mai lasati dragostea, ma amestec eu in vorba, trebuie sa ne pregatim de compunere la literatura rusa.

Literatura rusa ne preda un tanar rus venit de prin partile Sibiriei, din orasul Tomsc. El zicea ca si-a ales locul de munca in Moldova, adica sa-si incalzeasca oasele la batranete, fiindca in Tomsc nu se vede soarele 10 luni de zile in an. Era un tanar la vreo 28 de ani, de o statura inalta, elegant, cu un chip hotarit incadrat de niste par negru, lumanand cu ochii sai caprui, cu un zambet ironic abia schitat in coltul buzelor. Trupul i se clatina gratios, cand mergea la lectii. Respiratiile noastre ni se opreau, cand el intra in clasa. Fetele indragostite in el la culme, nu mai stiu, daca se mai gandeau la continutul lectiei, ele il sorbeau din ochi, mai ales ca nu prea intelegeau limba rusa.

– Astazi vom scrie compunere pe tema libera, anunta el, intrand in clasa.

Toti se concentreaza in alegerea unei teme, in clasa se aude un fosnet zgomotos de foi.

– Poate ne numiti cateva teme, isi da glasul Vasilina, o fata isteata si hotarita.

– Atunci n-ar fi tema libera, – zice el, se aseza pe scaunul din fata clasei rasfoind jurnalul si face niste insemnari.

Eu zaresc prin coada ochiului tema compunerii vecinului meu de banca Dorin “O petala de trandafir”. Ce tema romantica – ma gandesc eu. Deschid in graba caietul de compuneri, si nici nu stiam cu ce sa incep, dar ce sa vad!? O petala de trandafir. Nu-mi pot explica aparitia ei in caietul meu de compuneri, anume pe pagina cuvenita. Imi pierdusem cu totul firea, dar incerc sa ma concentrez la tema.

O petala de trandafir era aceea scanteie, care a fost sa se aprinda intr-o flacara, ce avea sa mistuie totul in jur, sa se transforme intr-o mare iubire. El, cu fata sa blanda, cu ochii patrunzatori de o deosebita frumusete pe zi ce trecea se indragostea, si dragostea era ca o vraja in calea fericirii.

Spre sfarsitul lectiei Dorin ma roaga:

– Controleaza te rog frumos compunerea mea, cred ca am facut unele greseli gramaticale…

– Greseli gramaticale nu-s dar legenda trandafirului mi-a placut mult, voi tine-o minte toata viata mea…

Iata trandafirul, invaluit in legende si mister, catifelat si ondulat cu un parfum imbatator, a fascinat intotdeauna cu farmecul sau lumea. Simbol al iubirii, sursa de inspiratie pentru artisti, utilizat cu ingredient in vechi ritualuri magice, leac de sanatate si izvor de frumusete, trandafirul este cea mai cunoscuta si, probabil, cea mai iubita floare, care a inflacarat intotdeauna imaginatia oamenilor. Datorita structurii lui cu multe petale a fost asociat labirintului, dar si timpului circular.

Se povestea ca zeita Florilor, Clorias a creat trandafirul din trupul unei nimfe moarte, care-i era foarte draga. In memoria acesteiea si pentru a dainui amintirea ei pe pamant, a creat o floare fara pereche in lume, trandafirul. Si pentru a realiza acest lucru Clorias a cerut ca fiecare dintre zei sa-i daruiasca cate ceva din atributele lor. Astfel, Afrodita i-a dat frumusetea, Dionissis i-a daruit trandafirului parfumul sau ametitor, cele 3 gratii i-au oferit stralucirea, farmecul si veselia, vantul de primavera, Zephur a dat la o parte norii pentru ca Appolon sa-i lumineze si sa-l infloreasca. In final, Ares i-a dat spinii, pentru ca trandafirul sa-si poata apara frumusetea neasemuita. Floarea ca simbolul dragostei a aparut impreuna cu zeita frumusetii, din spuma marii, alba ca laptele, care invelea corpul Afroditei. Se mai povesteste ca trandafirul rosu s-ar fi nascut din sangele lui Adonis, drept pedeapsa ca indraznise sa se indragosteasca de Afrodita, sau ca trandafirul rosu ca sangele ar fi aparut din lacrimile Afroditei amestecate cu sangele lui Adonis, ranit mortal de un mistret salbatic.

Astazi profesorul de li†eratura rusa Korcinschii a facut un comentarau la compunerile pe tema libera. El a accentuat partile pozitive si negative a unor compuneri. Mai amanunt s-a oprit la compunerea lui Dorin.

– Dorin, compunerea ta este o intreaga opera, e o poveste frumoasa de dragoste. De ce ti-ai ales aceasta tema?

– Cred ca tema este actuala la virsta noastra.

– Tu ai scris ca compunerea ta se va prelungi. Dar cu ce totusi se termana aceea poveste de dragoste.

– Povestea mea de dragoste deabia se incepe, nu se va termana nicicand, ea se va prelungi toata viata mea.

– Interesant!

Dorina se rosi, ascunzindu-si ochii cu palmele sale, i se parea ca toti studentii din sala s-au atintit privirea spre ea. Lectia se prelungi. Dorina ii sopti:

– Dorin, ma supar pe tine!

– De ce? El isi ascunse surisul.

Dupa lectii ramasese singuri in sala.

– Iti pun o intrebare, incepe Dorin. Vad ca rosesti, dar de ce? Ce ai face tu, daca eu, acum la lectia de literatura rusa, ti-as darui un cos cu 99 flori de trandafir?

– Imi plac mult trandafirii, insa as intra in pamant de rusine.

– Ca sa primesti un cadou frumos e rusine?

– In asa caz cu ce ocazie?

– Ai citit atent legenda trandafirului!?

– Doamne, de unde mai poti procura macar un trandafir in acest timp anevoios, cand fiecare om se gandea la bucatica de paine, si nimanui nu-i trecea prin gand sa sadeasca in gradina sa trandafiri.

– De unde ai luat tu petala aceasta de trandafir, ce mi-ai asezat-o in caiet, si cand ai dovedit sa faci lucrul acesta chibzuit?

– Cine cauta-gaseste, raspunse el, aruncandu-si privirea pe fereastra.

Ma gandeam, cum el, Dorin, ar fi procurat trandafirii cu a sa bursa de 12 ruble pe luna.

– Si ce inseamna petala de trandafir care mi-ai aseazat-o in caietul meu?

– Aceasta inseamna dragoste, simbol al iubirii, leac de sanatate si izvor de frumusete. Trandafirul este cea mai cunoscuta floare, cea mai iubita floare care a inflacarat intotdeauna imaginatia oamenilor. Mama imi povestea ca in gradina Raiului toti trandafirii erau de culoare alba, ce insemna simbolul puritatii. Cand Adam si Eva au facut pacatul stramosesc si Dumnezeu i-a izgonit din Paradis, trandafirul de rusine s-a inrosit. De atunci trandafirii rosii semnifica dragostea pasionata, ei sunt cea mai gingasa modalitate dea spune:

– Te iubesc.

– Si prin aceasta petala de trandafir tu mi-ai spus ca ma iubesti?

– Da, da, da te iubesc, te iubesc!

– Iti multumesc frumos pentru petala de trandafir, ea va ramanea ca o relicva in viata mea, dar ma gandesc de ce la asa splendita floare i-a facut Dumnezeu si spini.

– Dumnezeu a creat trandafirul, iar diavolul pentru a distruge creatia lui Dumnezeu i-a facut spinii. Datorita spinilor sai trandafirul a devenit un simbol al Patimilor lui Iesus.

– Si daca ma intep cu spainii?

– Petala de trandafir n-are spini.

– Pentru ce ai zis, ca o sa prelungesti compunerea?

Dorin o privi cu ochii sai patrunzatori.

– Pentru ca te iubesc.

– Dar ce este iubirea?

– Iubirea e un sentiment ce sta in adancul sufletului tau. A spune cuiva “Te iubesc” inseamna o invitatie la vesnicie.

Un gand istovitor imi apasa sufletul, mi-a intrat in inima acel “Te iubesc”, dar nu vroiam sa stie cineva, ca el ma iubeste, inca nu rasarise acel sentiment care deabia se forma. Ne-am inteles ca cuvintele “Te iubesc” sa-l inlocuim numai prin 4 litere: “Teiu”. Dorin ma cuprinde usor, ca sa nu ma supar. Simteam cum doua inimi vibreaza in unison. Si iarasi el imi explica ce este amorul cu cuvintele lui Eminescu.

– Ce e amorul? E un lung prilej pentru durere, caci mii de lacrimi nu-i ajung, si tot mai multe cere.

O petala de trandafir le-a fost deviza a celor doi indragostiti, ea le-a fost calauza unei vieti intregi. Dorin si Dorina, trecand prin cele mai grele obstacole a vietii, pastrand cu puritate si curatenie dragostea si iubirea, care s-a desfasurat in curs de 3 ani, stand pe o banca. Acei 2 indragostiti au pastrat sentimentele pana la adanci batranete. Patrunzimea sentimentelor si a trairilor, amintirea amorului bintuia din ce in ce mai tare.

De aici incolo fiecare lectie era ca o intalnire cu dragostea. Acel rod al imaginatiei zi de zi devine un vis, din care mi-e frica sa nu ma trezesc.

Cineva spunea, ca dragostea adevarata vine ca un vartej, care te suie in ceruri, te invirteste, te ameteste, dar daca nu inveti sa mergi, calcand pe nori-te prabusesti inapoi pe pamant.

Rapai primii stropi de ploaie. Noi stam lipiti unul de alatul ca intr-o lada verticala, sorbind unul altuia respiratiile, inimile bateau atat de aproape, el se cufunda in ochii ei mari si rusinosi.

Inima ei batea de parea sa-i sparga pieptul.

– Nu e nimic mai important decat dragostea noastra, ii sopti el la ureche.

Noaptea se inalta din ascunzis, sugrumand cele din urma zvarcoliri de lumina. Peste oras albastreau valuri de fum, iar hotarul respira intr-o boare usoara. Zgomotele se desluseau din ce in ce mai limpede. Luna tocmai se ivea mandra si rece de dupa un deal, intinzand o panza alba de lumina peste oras. Stelele licareau sfioase pe cerul vinat inchis.

E tarziu…