Kitabı oku: «Dispărută fără urme», sayfa 15

Capitolul 34

Când ferma apăru în zare, Riley se simți zdruncinată într-un fel la care nu se așteptase. Era ca și cum condusese într-un tablou în ulei al Americii rurale ideale. Casa cu fațada de lemn alb era adăpostită confortabil într-o vale micuță. Casa era veche, dar în mod evident păstrată într-o stare decentă.

Câteva anexe erau împrăștiate pe terenul din apropiere. Nu erau la fel de îngrijite cum era casa. La fel era și un hambar mare care părea gata să se prăbușească. Dar acele construcții păreau cu atât mai fermecătoare datorită degradării lor.

Riley parcă la o distanță scurtă de casă. Pipăi arma în toc și ieși din mașină. Inspiră aerul de țară curat și proaspăt.

Nu ar trebui să fie așa de frumos aici, se gândi Riley. Și totuși știa că avea pe deplin sens. De când vorbise cu tatăl ei, își dăduse vag seama că ascunzătoarea ucigașului ar putea bine fi un loc al frumosului.

Totuși, exista aici un fel de pericol pentru care nu se pregătise. Era pericolul de a fi indusă în eroare de farmecul pur al împrejurimilor, pericolul de a-și lăsa garda jos. Trebuia să-și amintească faptul că un rău hidos coexista cu această frumusețe. Știa că urma să se trezească față în față cu adevărata oroare a locului. Dar habar nu avea unde exact avea să o găsească.

Se întoarse și se uită în jur. Nu văzu nicio camionetă pe teren. Fie Dirk era plecat pe undeva, fie camioneta era într-una din anexe sau în hambar. Bărbatul însuși putea fi oriunde, desigur – în una din anexe, probabil. Dar hotărî să verifice casa mai întâi.

Un zgomot o făcu să tresară, și vederea periferică prinse o rafală de mișcare rapidă. Dar nu erau decât câțiva pui liberi. Câteva găini ciuguleau pământul din apropiere. Nimic altceva nu se mai mișca în afara firelor de iarbă și a frunzelor din copaci când o adiere ușoară de vânt sufla prin ele. Riley se simți absolut singură.

Se apropie de casă. Când ajunse pe trepte, își scoase arma, apoi urcă pe verandă. Bătu la ușă. Nu primi niciun răspuns. Bătu din nou.

“Am un colet pentru Dirk Monroe,” strigă ea. “Am nevoie de o semnătură ca să-l las.”

În continuare niciun răspuns.

Riley coborî de pe verandă și începu să dea roată casei. Ferestrele erau prea înalte pentru a vedea înăuntru și găsi și ușa din spate încuiată.

Se întoarse la ușa de la intrare și bătu din nou. În continuare nu era decât liniște. Yala ușii era simplă, una de modă veche pentru o cheie universală. Purta în geantă un mic set de spargere a încuietorilor exact pentru astfel de ocazii. Știa că ar rezolva problema cu cârligul unui șperaclu.

Glisă arma înapoi în toc și găsi șperaclul. Îl inseră în încuietoare, apoi bâjbâi și învârti până ce yala se răsuci. Când apăsă pe clanță ușa se deschise. Scoțându-și din nou arma, intră înăuntru.

Interiorul avea în mare parte același farmec pitoresc ca peisajul de afară. Era casa micuță de țară perfectă, uluitor de curată și ordonată. În camera de zi se aflau două fotolii mari și pufoase cu milieuri albe pe cotiere și pe spătar.

Încăperea o făcea să se simtă ca și cum membrii prietenoși ai familiei ar fi apărut în orice moment să o întâmpine, să o invite să se simtă ca acasă. Dar studiind de jur împrejur, acel sentiment se stinse. De fapt această casă nu arăta deloc ca și cum ar fi fost locuită. Totul era pur și simplu prea ordonat.

Își aminti cuvintele tatălui ei.

Vrea să o ia de la capăt. Vrea să se întoarcă înapoi la început.

Exact asta încerca Dirk să facă aici. Dar eșua, pentru că viața lui fusese cumva extrem de viciată de la început. Cu siguranță știa și asta îl frământa.

În loc să-și găsească drumul înapoi la o copilărie mai fericită, se blocase într-o lume ireală – o expoziție care ar fi putut fi în vreun muzeu istoric. Chiar și o broderie cusută în cruciulițe atârna pe peretele din camera de zi. Riley se apropie să se uite la ea.

Minusculele x-uri cusute alcătuiau imaginea unei femei într-o rochie lungă și ținând un parasol. Sub ea erau brodate cuvintele…

O Frumoasă din Sud este întotdeauna

grațioasă

politicoasă

rafinată…

Lista continua, dar Riley nu se obosi să citească restul. Primise răspunsul care conta pentru ea. Broderia nu era nimic altceva decât o utopie. În mod evident, această fermă nu fusese niciodată o plantație. Nicio așa zisă Frumoasă din sud nu trăise aici, sorbind ceai dulce și dând ordine servitorilor.

Totuși, această fantezie trebuia să fie dragă cuiva care locuia aici – sau locuise aici în trecut. Poate acel cineva cumpărase cândva o păpușă – o păpușă care reprezenta o Frumoasă din sud într-o carte de povești.

Ascultând după orice sunet, Riley se duse repede în hol. Pe o parte, o arcadă dădea într-o sufragerie. Senzația de a fi în trecut devenea mai puternică. Lumina soarelui curgea printre perdelele de dantelă care atârnau la ferestre. O masă și scaune erau așezate perfect, ca și când ar fi așteptat o familie la masă. Dar ca tot restul, sufrageria arăta ca și cum nu fusese folosită de multă vreme.

O bucătărie mare de modă veche se afla de partea cealaltă a holului. Și acolo, totul era într-o poziție perfectă, și nu era nicio urmă de folosire recentă.

În fața ei, la capătul holului, se afla o ușă închisă. Cum Riley se îndrepta în acea direcție, o grămadă de fotografii înrămate pe perete îi atraseră atenția. Le examină în timp ce trecea pe lângă ele. Păreau să fie fotografii de familie obișnuite, unele alb-negru, altele color. Se duceau departe în timp – poate chiar cu un secol în urmă.

Era pur și simplu genul de poze pe care cineva le-ar găsi în orice casă – părinți, bunici în vârstă, copii și masa din sufragerie încărcată cu ospețe de sărbătoare. O mare parte din imagini erau decolorate.

O poză care nu arăta mai veche de două decade părea să fie cea a unui băiat la școală – un elev primenit cu o tunsoare nouă și un zâmbet rigid, nesincer. Poza din dreapta sa era a unei femei care îmbrățișa o fată într-o rochie dantelată.

Apoi, simțind un șoc ușor, Riley observă că fata și băiatul aveau exact aceeași față. Erau de fapt același copil. Fata din poza cu femeia nu era deloc o fată, ci școlarul purtând o rochie și o perucă. Riley se cutremură. Expresia de pe fața băiatului costumat îi spunea că acesta nu era o deghizare inofensivă sau travestire confortabilă. În această fotografie, zâmbetul copilului era chinuit, mizerabil – chiar nervos și plin de ură.

Ultimul instantaneu înfățișa băiatul în jurul vârstei de zece ani. Ținea o păpușă. Femeia stătea în picioare în spatele băiatului, zâmbind un zâmbet care radia cu o bucurie total deplasată și de neînțeles. Riley se înclină mai aproape să privească păpușa și exclamă.

Iată – o păpușă care se potrivea cu poza de pe cartea din magazin. Era exact la fel, cu păr lung blond, ochi albaștri strălucitori, trandafiri și panglici roz. Ani în urmă, femeia oferise această păpușă băiatului. Probabil că îl forțase, așteptându-se ca el să prețuiască și să o iubească.

Expresia torturată de pe fața băiatului spunea povestea adevărată. Nu-și mai putea preface zâmbetul de data aceasta. Fața îi era torsionată de dezgust și repulsie față de sine. Această imagine captura momentul când ceva s-a rupt în el, nemaiputând fi pus la loc niciodată. Chiar atunci și acolo, imaginea păpușii se impregnă în tânăra lui imaginație nefericită. Nu se putea descotorosi de ea, nicicând. Era o imagine pe care o recrea cu femei moarte.

Riley își luă ochii de la poze. Se apropie de ușa închisă de la capătul culoarului. Înghiți cu greu.

Asta e, se gândi ea.

Era sigură de asta. Acea ușă era bariera dintre frumusețea moartă, artificială, ireală a acestei case de țară și realitatea hidos de urâtă care se strecura după ea. În acea cameră era locul unde masca falsă a normalității binecuvântate cădea odată pentru totdeauna.

Ținând arma în mâna dreaptă, deschise ușa cu mâna stângă. Camera era întunecată, dar chiar și în lumina slabă care venea de pe hol putea să vadă că era complet diferită de restul casei. Podeaua era plină de rămășițe.

Găsi un întrerupător lângă ușă și îl aprinse. Un singur bec suspendat scotea la iveală un coșmar întins în fața ei. Primul lucru pe care mintea ei îl înregistră fu o țeavă de metal care se afla în mijlocul spațiului, fixată cu bolțuri în podea și în tavan. Petele de sânge de pe podea semnalau ce se întâmplase acolo. Țipetele ignorate ale femeilor îi răsunară prin minte, aproape copleșind-o.

Nu era nimeni în cameră. Riley se calmă și păși înainte. Ferestrele erau baricadate și lumina soarelui nu intra niciun pic. Pereții erau roz, cu imagini din basme pictați pe ei. Dar erau desfigurate cu mânjeli urâte.

Bucăți de mobilier de copii – scaune dantelate și taburete de fapt destinate unei fetițe – erau răsturnate și distruse. Resturi de păpuși fuseseră aruncate peste tot – membre amputate și capete și smocuri de păr smulse. Peruci mici de păpușă erau prinse în cuie pe pereți.

Cu inima bubuindu-i de teamă, de furie, amintindu-și propria captivitate prea bine, Riley intră mai departe în cameră, hipnotizată de scenă, de furia, de agonia pe care le simțea acolo.

Deodată auzi un foșnet în spatele ei, și brusc luminile se stinseră.

Riley, panicată, se întoarse să tragă cu arma, dar rată ocazia. Ceva greu și dur îi trosni brațul cu o lovitură sfâșietoare. Arma sa zbură în întuneric.

Riley încercă să se ferească de a doua lovitură, dar un obiect rigid, grosolan o izbi în cap, trosnind zgomotos de craniul ei. Căzu și se târî pe genunchi și coate într-un colț întunecat al camerei.

Lovitura îi răsuna în continuu în urechi. Scânteile din urma contuziei licăreau în întunericul minții sale. Fusese rănită și o știa. Se chinui să rămână conștientă, dar era ca nisipul alunecând printre degete.

Iat-o din nou – acea flacără șuierătoare săgetând prin întuneric. Încetul cu încetul, lumina strălucitoare îl trădă pe cel care o purta.

De data aceasta era mama lui Riley. Stătea chiar în fața ei, cu rana mortală provocată de glonț sângerând în mijlocul pieptului, cu fața palidă și morbidă. Dar când mama lui Riley vorbi, era cu vocea tatălui ei.

“Fato, nu faci bine.”

Riley fu cuprinsă de o amețeală grețoasă. Totul se învârtea în continuu. Lumea ei nu mai avea sens deloc. Ce făcea mama ei, ținând în mână acest instrument groaznic de tortură? De ce vorbea cu vocea tatălui ei?

Riley strigă, “De ce nu ești Peterson?”

Brusc, flacăra se stinse, lăsând după ea doar urme ale unei lumini fantomatice.

Din nou, auzi vocea tatălui său mârâind în întunericul total.

“Asta e problema ta. Vrei să te pui cu tot răul din lume – tot în același timp. Trebuie să alegi. Câte un monstru pe rând.”

Cu capul în continuare amețit, Riley încercă priceapă acel mesaj.

“Câte un monstru pe rând,” murmură ea.

Conștiința venea și pleca, tachinând-o cu izbucniri de luciditate. Văzu că ușa era ușor întredeschisă și că un bărbat se contura în lumina slabă de pe hol. Nu-i putea distinge fața.

Ținea ceva în mână – o rangă, își dădu seama acum. Părea să fie în șosete. Trebuie că fusese undeva prin casă în tot acest timp, așteptând momentul potrivit să vină și să o ia prin surprindere.

Brațul și capul o dureau teribil. Simți un lichid lipicios și cald pe o parte a craniului. Sângera, și sângera grav. Se luptă contra pierderii cunoștinței.

Îl auzi pe bărbat râzând, și râsul nu era o voce familiară. Gândurile sale deveniră deznădăjduit de confuze. Nu era vocea lui Peterson, atât de nemiloasă și batjocoritoare în acel întuneric. Și unde îi era torța? De ce era totul atât de diferit?

Se chinui să găsească în minte realitatea situației sale.

Nu e Peterson, își spuse ea. E Dick Monroe.

Își șopti sie însăși, “Câte un monstru pe rând.”

Acest monstru era decis să o omoare.

Pipăi în jur pe podea. Unde îi era arma?

Bărbatul se apropie de ea, legănând ranga cu un mână, tăind aerul cu ea. Riley se ridică pe jumătate în picioare când îi plană o nouă lovitură peste umăr și o doborî din nou. Se pregăti pentru o nouă lovitură, dar atunci auzi sunetul răngii căzând pe podea.

Ceva era înnodat în jurul piciorului ei stâng, trăgând-o. Îi legase o frânghie în jurul acelui picior și o trăgea încet de-a lungul podelei printre rămășițe spre țeava din mijlocul camerei. Era locul unde deja patru femei suferiseră și muriseră.

Riley încercă să-i cerceteze gândurile. Nu o vânase și nu o alesese. Nu o văzuse niciodată cumpărând una din acele păpuși pe care le detesta atât de profund. Chiar și așa, intenționa să profite din plin de sosirea ei. Avea să o facă următoarea sa victimă. Era hotărât să o facă să sufere. Avea să moară în chinuri.

Chiar și așa, Riley întrezări sclipirea unei dreptăți iminente. Bill și o echipă avea să ajungă acolo curând. Ce va face Dirk când FBI-ul va lua cu asalt casa? O va omorî, desigur, și imediat. Nu ar permite ca ea să fie salvată. Dar el era condamnat oricum.

Dar de ce trebuia să fie Riley ultima sa victimă? Văzu fețele oamenilor pe care îi iubea – April, Bill – chiar și pe tatăl său. Acum Riley știa că împărtășea cu el o legătură încăpățânată de înțelepciune sumbră, o înțelegere a răului infinit din lume. Se gândi la munca pentru care trăia în fiecare zi, și încet o nouă hotărâre se ridică în ea. Nu avea să-l lase să o revendice așa de ușor. Avea să moară după limba ei, nu după a lui.

Pipăi podea cu mâna. Găsi ceva solid – nu o bucată dintr-o păpușă, dar ceva tare și ascuțit. Apucă mânerul cuțitului. Era cu siguranță cuțitul pe care îl folosise pe cele patru femei.

Timpul încetini într-o amorțeală a minții. Realiză că Dirk tocmai trecuse frânghia în jurul țevii centrale. Acum îi trăgea piciorul aproape de ea.

Era cu spatele la ea, prea sigur că era deja învinsă. Mintea sa era ocupată cu legarea ei de stâlp – și cu ce avea să-i facă apoi.

Credulitatea sa îi dădu lui Riley o clipă, și doar o clipă, înainte să se întoarcă înapoi spre ea. În continuare întinsă pe jos, se răsuci în poziție șezut. El observă asta și începu să se întoarcă, dar ea se mișcă mai rapid. Își îndoi piciorul drept liber sub ea, apoi se ridică să-l înfrunte.

Îi înfipse cuțitul în stomac, apoi în scoase și în înjunghie iar și iar. Îl auzi țipând și gemând. Continuă să îl înjunghie cu disperare până leșină.

Capitolul 35

Riley deschise ochii. Întregul său corp era în durere, în special umărul și capul. Îl avea pe Bill în fața ochilor. Oare visa?

“Bill?” întrebă ea.

Bill zâmbi, părând ușurat. Îi ținea ceva moale la cap, oprind fluxul de sânge.

“Bine ai revenit,” spuse el.

Riley își dădu seama că se afla în continuare în cameră, cu stâlpul în apropiere. Fu cuprinsă de un moment de panică.

“Unde e Dirk?” întrebă ea.

“Mort,” zise Bill. “I-ai dat ce merita.”

Riley încă se întreba dacă visa.

“Trebuie să văd,” exclamă ea. Reuși să-și întoarcă capul. Îl văzu pe Dirk întins de-a lungul podelei cu fața în jos într-o baltă de sânge propriu. Ochii deschiși. Neclipind.

Bill îi întoarse capul înapoi spre el.

“Nu încerca să te miști,” spuse el. “Ești rănită destul de rău. O să fii bine. Dar ai pierdut mult sânge.”

Un spasm de amețeală grețoasă îi spuse că Bill avea dreptate. Reuși să șoptească cinci cuvinte înainte să leșine din nou.

“Câte un monstru pe rând.”

Capitolul 36

Agentul special Brent Meredith închise dosarul de culoare galben închis înțesat cu fotografii și rapoarte scrise cu o notă de finalitate satisfăcătoare. Riley simți aceeași satisfacție, și era sigură că la fel simțeau și Bill și Flores. Erau toți așezați la masă în sala de conferințe din Serviciul de Analiză Comportamentală. Dacă Riley nu ar fi fost toată bandajată și îndurerată, momentul ar fi fost perfect.

“Deci mama lui Dirk își dorea o fiică în locul unui fiu,” spuse Meredith. “A încercat să-l transforme într-o Frumoasă din sud. Asta a fost probabil doar vârful icebergului. Dumnezeu știe prin ce a mai trecut copil fiind.”

Bill se lăsă pe spate pe scaun.

“Haideți să nu-i dăm prea multă compasiune,” spuse el. “Nu toți cei care au avut o copilărie rea s-au transformat în criminali sadici. Și-a făcut propriile alegeri.”

Meredith și Flores încuviințară din cap.

“Dar știe cineva ce s-a întâmplat cu mama lui Dirk?” întrebă Riley.

“Rapoartele spun că a murit acum cinci ani,” spuse Flores. “Tatăl a dispărut cu mult înainte de asta, când Dirk era încă bebeluș.”

O liniște sobră se așternu pentru grup. Riley înțelese exact ce însemna asta. Se afla în prezența a trei oameni a căror viață fusese devotată distrugerii răului. Chiar și în satisfacția lor, spectrul a mai mult rău, și mult mai multă treabă de făcut, atârna deasupra tuturor. Nu avea să se termine niciodată. Nu pentru ei.

Ușa se deschise și Carl Walder intră. Era tot un zâmbet.

“Bravo tuturor,” spuse el. Glisă de-a lungul mesei arma și insigna lui Riley. “Acestea îți aparțin.”

Riley zâmbi din colțul buzelor. Walder nu avea de gând să-și ceară scuze, cu atât mai puțin să-și asume orice vină. Dar asta era la fel de bine. Riley nu știa exact cum să răspundă dacă el chiar și-ar fi cerut scuze. Probabil nu cu tact.

“Apropo, Riley,” spuse Walder. “Senatorul m-a sunat azi de dimineață, și îți transmite însănătoșire grabnică și mulțumirile sale. Are o părere foarte bună despre tine.”

Riley trebui acum să-și ascundă amuzamentul. Acel apel, era sigură, era exact motivul pentru care Walder îi dădea înapoi arma și insigna. Își aminti unul din ultimele lucrurile pe care Newbrough i le spusese.

“Nu ești cățelușul nimănui.”

Același lucru nu putea fi spus despre Carl Walder.

“Treci pe la biroul meu curând,” spuse Walder. “Să vorbim de o promovare. O poziție administrativă poate. O meriți.”

Fără niciun alt cuvânt, Walder părăsi biroul. Riley își auzi tovarășii expirând un oftat comun de ușurare că plecase atât de repede.

“Ar trebui să iei în considerare, Riley,” zise Meredith.

Riley chicoti.

“Chiar mă vedeți pe un post administrativ?”

Meredith ridică din umeri.

“Ai dat mai mult decât trebuia. Ai făcut mai multă muncă dură de teren decât fac majoritatea agenților într-o viață întreagă. Poate ar trebui să devii instructor. Ai fi grozavă să formezi agenți, cu experiența și viziunea ta. Ce crezi?”

Riley evaluă posibilitatea. Ce putea ea să-i învețe pe tinerii agenți? Instinctele sale erau tot ce avea, și din câte știa ea, instinctele nu pot fi învățate. Nu exista nicio metodă de a-i intrui pe oameni să-și urmeze instinctul. Ori îl aveau ori nu.

În plus, dorea oare cuiva instinctele sale? Trăia în prea multă teamă de propriile-i gânduri, bântuită de capacitatea sa tulburătoare de a pricepe o minte diabolică. Era greu de trăit cu acest lucru.

“Mersi,” zise Riley, “dar îmi place aici unde sunt.”

Meredith înclină capul și se ridică de pe scaun. “Ei bine, e de ajuns pe ziua de azi. Odihniți-vă, oameni buni.”

Întâlnirea se termină și Riley și Bill se treziră mergând împreună în tăcere pe hol. Părăsiră clădirea și se așezară amândoi pe o bancă afară. Minute întregi trecură. Niciunul nu părea să știe ce să spună. Era prea mult de spus.

“Bill,” întrebă ea timid, “crezi că putem fi din nou parteneri?”

După o pauză, Bill spuse, “Tu ce crezi?”

Se întoarseră și se priviră în ochi. Riley putu să vadă că durerea dăinuia pe chipul lui Bill. Rana pe care o provocase cu apelul ei la beție nu se vindecase încă. Avea să dureze multă vreme.

Dar acum știa altceva – ceva ce fusese adevărat de mult, dar nu își dăduse voie să recunoască până atunci. Legătura ei cu Bill era intensă și puternică, și aproape sigur că și el simțea la fel. Nu mai era un secret pe care să-l poată ține pentru ei înșiși. Nu mai era nicio cale pentru ei să se întoarcă la ce fusese în trecut.

Parteneriatul lor se încheiase. Amândoi o știau. Niciunul dintre ei nu trebuia să o spună cu voce tare.

“Du-te acasă, Bill,” spuse blând Riley. “Încearcă să repari relația cu soția ta. Ai copii la care să te gândești.”

“Așa o să fac,” spuse Bill. “Dar sper că nu o să te pierd – prietenia ta, vreau să spun.”

Riley îl bătu pe mână și zâmbi.

“Nicio șansă ca asta să se întâmple,” spuse ea.

Se ridicară amândoi de pe bancă și plecară spre mașinile lor.

* * *

“La ce te gândești, mama?” întrebă April.

Riley și April rămaseră în camera de zi târziu în noapte uitându-se la televizor. Mai devreme în acea seară, Riley îi povestise lui April ce se întâmplase – sau cel puțin ce simți că-i putea spune.

Riley ezită înainte de a răspunde la întrebarea lui April. Dar știa că trebuia să o spună cu voce tare. În plus, April știa deja. Nu era un secret. Era doar ceva ce Riley nu putea să-și scoată din minte.

“Am omorât un om azi,” spuse Riley.

April o privi cu dragoste și îngrijorare.

“Știu,” spuse ea. “Cum e?”

“E greu de pus în cuvinte,” spuse Riley. “E teribil. E ceva ce nimeni nu are dreptul să facă – niciodată chiar. Dar uneori e singurul lucru.”

Riley se opri. “Mai simt și altceva,” zise ea. “Nu sunt sigură că ar trebui s-o spun.”

April râse încet. “Credeam că nu o să mai rămâi tăcută, mamă.”

Riley se calmă și spuse. “Mă simt vie. Doamne ajută, mă face să mă simt vie. Și cât de curând, știu că o femei va intra în magazinul lui Madeline și va cumpăra o păpușă și nu va fi în niciun pericol. Sunt… ei bine, sunt pur și simplu fericită pentru ea. Mă bucur că i-am putut da asta, chiar dacă ea nu va ști niciodată.”

Riley strânse mâna lui April.

“E târziu și ai școală mâine,” spuse ea.

April își sărută mama pe obraz.

“Noapte bună, mamă,” spuse ea, apoi se duse în dormitor.

Riley simți un nou val de durere și epuizare. Își dădu seama că ar face bine să se ducă în pat altfel ar adormi chiar acolo pe canapea.

Se adună și se îndreptă spre dormitor. Era deja în cămașa de noapte și nu se obosi să se oprească la baie să-și spele dinții. Voia doar să se ducă direct la somn.

Când intră în dormitor și aprinse lumina, ceva îi atrase atenția imediat. Inima îi tresări.

Acolo, pe patul ei, era ceva nelalocul lui.

Era o mână de pietricele.