Kitabı oku: «Dispărută fără urme», sayfa 14

Riley se uită în jur, studiind zona. Terenul nu era complet izolat. Nu departe, erau câteva case și rulote. Chiar și ala, părea probabil ca nimeni să nu locuiască suficient de aproape ca să audă o femeie țipând în unul din acele două șoproane.

Riley își scoase arma și se apropie de rulotă. Era fixată pe o fundație permanentă, și arăta de parcă fusese acolo de mulți ani. Cândva, cineva plantase un strat de flori pe lângă rulotă ca să o facă să semene mai mult cu o casă obișnuită. Dar acum stratul era năpădit de buruieni.

Deocamdată, locul se potrivea cu așteptările ei. Era convinsă că venise la locul potrivit.

“Totul s-a sfârșit pentru tine, nemernicule,” bolborosi ea pe sub nas. “Nu vei mai răpi niciodată nicio victimă.”

Când ajunse la rulotă, bătu în ușa metalică.

“Gerald Cosgrove!” strigă ea. “Aici FBI. Ești înăuntru?”

Nu veni niciun răspuns. Riley se apropie tiptil de treptele bolțarului și privi înăuntru prin fereastra mică de pe ușă. Ce văzu înăuntru o înfioră până în măduva oaselor.

Locul părea să fie plin de păpuși. Nu văzu un singur suflet, doar păpuși de toate formele și mărimile.

Riley apăsă pe clanța ușii. Era încuiat. Bătu din nou în ușă. De data aceasta auzi vocea unui bărbat.

“Pleacă. Lasă-mă în pace. N-am făcut nimic.”

Riley crezu că aude pe cineva scormonind înăuntru. Ușa rulotei fusese proiectată să se deschidă în exterior, așa că nu o putea dărâma. Trase un foc în clanța încuiată. Ușa se deschise.

Riley se năpusti în camera mică principală. Pentru o clipă fu uluită de numărul și diversitatea impresionante de păpuși. Trebuiau să fie cu sutele. Erau pur și simplu peste tot – pe rafturi, pe mese și chiar și pe jos. Îi luă un moment să observe un bărbat printre ele, ghemuindu-se pe podea lângă un perete despărțitor.

“Nu trage,” imploră Cosgrove, cu mâinile ridicate și tremurând. “Nu am făcut-o eu. Nu mă împușca.”

Riley sări la el și îl înhăță, ridicându-l în picioare. Îl învârti de colo colo și îi trase un braț la spate. Își puse arma în toc și scoase cătușele.

“Dă-mi mâna cealaltă,” spuse ea.

Tremurând din cap până-n picioare, se supuse fără ezitare. Riley îl încătușă rapid și îl așeză aiurea pe un scaun.

Era un bărbat firav în jur de șaizeci de ani cu păr subțire grizonat. Părea patetic, stând acolo cu lacrimi curgându-i pe față. Dar Riley nu irosi niciun pic de milă pe el. Spectacolul tuturor acestor păpuși era îndeajuns ca să-și dea seama că era un om sucit, bolnav.

Înainte să mai poată pune alte întrebări, auzi vocea lui Bill.

“Dumnezeule, Riley. Tu ai spart ușa asta?”

Riley se întoarse și îl văzu pe Bill intrând în rulotă.

“Nu voia să deschidă,” spuse Riley.

Bill mârâi pe sub nas. “Parcă ți-am spus să aștepți afară,” spuse el.

“Și eu am crezut că știi mai bine de atât că nu aveam să fac asta,” spuse Riley. “Oricum, mă bucur că ești aici. Pare a fi tipul nostru.”

Bărbatul bocea acum.

“Nu am făcut-o eu! Nu am fost eu! Mi-am ispășit pedeapsa! Am lăsat toate treburile alea în urma mea!”

Riley îl întrebă pe Bill, “Ce-ai aflat despre el?”

“A fost închis o vreme pentru pedofilie. Nimic de atunci – până acum.”

Asta avea suficient sens pentru Riley. Acest monstruos om mărunt trecuse fără îndoială la o pradă mai mare – și la o cruzime sporită.

“Asta a fost cu ani în urmă,” zise bărbatul. “Am fost bine de atunci. Îmi iau medicamentele. Nu mai am dorințele alea. Totul e în trecut. Ați făcut o greșeală.”

Bill întrebă pe un ton cinic, “Deci ești un om nevinovat, așa-i?”

“Așa e. Orice ați crede că am făcut, nu am fost eu.”

“Și care-i treaba cu toate păpușile?” întrebă Riley.

Printre lacrimi, Cosgrove zâmbi strâmb.

“Nu sunt frumoase?” spuse el. “Le-am colecționat puțin câte puțin. Am avut noroc cu câteva săptămâni în urmă, am găsit un magazin grozav în Shellysford. Atât de multe păpuși și atât de multe rochii diferite. Mi-am cheltuit tot ajutorul social pe loc, am cumpărat atât cât mi-au ajuns banii.”

Bill clătină din cap. “Sunt al naibii de sigur că nu vreau să știu ce faci cu ele,” spuse el.

“Nu e ceea ce crezi,” spuse Cosgrove. “Sunt ca familia mea. Singurii mei prieteni. Sunt tot ce am. Doar stau acasă cu ele. Nu e ca și cum îmi permit să mă duc undeva. Se poartă frumos cu mine. Nu mă judecă.”

Din nou, Riley se îngrijoră. Reținea chiar acum Cosgrove o victimă?

“Vreau să verific la șoproanele tale din spate,” îi spuse ea.

“Poftește,” spuse el. “Nu e nimic acolo. Nu am nimic de ascuns. Cheile sunt acolo.”

Indică din cap o adunătură de chei care atârnau lângă ușa deteriorată. Riley se apropie și le înșfăcă.

“Mă duc afară să arunc o privire,” spuse ea.

“Nu te duci fără mine,” spuse Bill.

Împreună, Bill și Riley folosiră cătușele lui Bill pentru a-l lega pe Cosgrove de ușa de la frigider. Apoi ieșiră afară și cotiră după rulotă. Deschiseră lacătul de la primul șopron și se uitară înăuntru. Nu era nimic acolo în afară de o greblă.

Bill intră în șopron și se uită în jur.

“Nimic,” zise el. “Nici măcar o urmă de sânge.”

Se îndreptară spre al doilea șopron, îl descuiară și se uitară înăuntru. În afară de o mașină manuală de tuns iarba ruginită, șopronul era gol.

“Trebuie să le fi ținut în altă parte,” spuse Bill.

Bill și Riley se întoarseră la rulotă. Cosgrove stătea în continuare acolo, uitându-se mizerabil la familia lui de păpuși. Riley îl găsi a fi o imagine tulburătoare – un bărbat fără nicio viață reală proprie, și cu siguranță fără viitor.

Totuși, i se păru enigmatic. Se hotărî să-i pună două întrebări.

“Gerald, unde ai fost miercurea trecută dimineața?”

“Ce?” răspunse Cosgrove. “Ce vrei să spui? Nu știu. Nu-mi amintesc de miercuri. Aici, presupun. Unde altundeva aș fi putut să fiu?”

Riley îl privi cu o curiozitate crescândă.

“Gerald,” spuse ea, “ce zi e azi?”

Ochii lui Cosgrove săgetară de jur împrejur într-o confuzie disperată.

“Nu – nu știu,” se bâlbâi el.

Riley se întreba – ar putea fi adevărat? Oare chiar nu știa ce zi era? Părea perfect sincer. În mod cert nu părea înverșunat sau nervos. Nu văzu absolut nicio luptă în el. Doar teamă și disperare.

Apoi își reaminti cu severitate să nu se lase dusă de nas. Un psihopat adevărat ar putea uneori păcăli chiar și un veteran experimentat cu o minciună sfruntată.

Bill îl dezlegă pe Cosgrove de frigider. Cosgrove avea în continuare mâinile încătușate la spate.

Bill lătră, “Gerald Cosgrove, ești arestat pentru uciderea a trei femei…”

Bill și Riley îl escortară brutal afară din rulotă în timp ce Bill continuă cu numele victimelor și drepturile lui Cosgrove. Apoi îl îmbrânciră în mașina cu care venise Bill – un vehicul bine echipat al Biroului cu separator de plasă între scaunele din față și cele din spate. Riley și Bill îl împinseră pe scaunul din spate. Îi puseră centura și îl încătușară ferm. Apoi rămaseră pur și simplu în picioare fără să spună un cuvânt.

“La naiba, Riley, ai reușit,” murmură Bill cu admirație. “L-ai prins pe nenorocit – chiar și fără insignă. Biroul o să te primească înapoi cu brațele deschise.”

“Vrei să merg cu tine?” întrebă Riley.

Bill ridică din umeri. “Nu, îl țin sub control. O să-l pun în custodie. Întoarce-te cu mașina ta.”

Riley hotărî să nu comenteze, întrebându-se dacă Bill încă mai purta resentimente față de ea pentru noaptea trecută.

În timp ce îl privea pe Bill îndepărtându-se, Riley dori să se felicite pentru propriul succes, și pentru ispășirea sa. Dar orice sentiment de satisfacție îi scăpa. Ceva o tot bătea la cap. Tot auzea cuvintele tatălui ei.

Tu continuă să-ți urmezi instinctul.

Încetul cu încetul, în timp ce conducea, Riley începu să realizeze ceva.

Instinctul ei îi spunea că prinseseră omul nepotrivit.

Capitolul 33

Dimineața următoare Riley o duse la școală pe April, și cum o lăsa acolo, acel presentiment o bătea în continuare la cap. O deranjase toată noaptea, nelăsând-o să doarmă.

E el tipul? se tot întrebă.

Înainte ca April să se dea jos din mașină, se întoarse spre ea cu o expresie de îngrijorare veritabilă.

“Mama, ce e?” întrebă ea.

Riley fu ușor surprinsă de întrebare. Ea și fiica ei păreau să fi intrat într-o fază cu totul nouă a relației dintre ele – una mult mai bună decât ce avuseseră înainte. Totuși, Riley nu era obișnuită ca April să fie îngrijorată de trăirile ei. Era plăcut, dar ciudat.

“Se vede, nu?” spuse Riley.

“Da, se vede,” zise April. Strânse cu blândețe mâna mamei sale. “Hai. Spune-mi.”

Riley se gândi o clipă. Acel sentiment al ei nu era încă ușor de pus în cuvinte.

“Nu…,” începu ea, apoi se opri, nesigură ce să spună. “Nu sunt sigură că am arestat omul potrivit.”

April făcu ochii mari.

“Nu… nu sunt sigură ce să fac,” adăugă Riley.

April inspiră adânc.

“Nu te îndoi de tine, mamă,” răspunse April. “O faci des. Și mereu îți dorești să nu o fi făcut. Nu asta îmi spui și mie mereu?”

April zâmbi, și Riley îi zâmbi înapoi.

“O să întârzii dacă nu mă duc la oră,” zise April. “Putem vorbi despre asta mai târziu.”

April o sărută pe Riley pe obraz, ieși din mașină și fugi spre școală.

Riley rămase acolo, gândindu-se. Nu plecă imediat. În schimb, îl sună pe Bill.

“Ai ceva?” întrebă ea când îl prinse la telefon.

Îl auzi pe Bill eliberând un oftat prelung.

“Cosgrove e un personaj ciudat,” zise el. “Acum e o epavă – epuizat și deprimat și plânge mult. Cred că în curând o să cedeze. Dar…”

Bill făcu o pauză. Riley simți că și el se lupta cu îndoiala.

“Dar ce?” întrebă Riley.

“Nu știu, Riley. Pare atât de dezorientat, și nu sunt sigur că știe măcar ce se întâmplă. Intră și iese din realitate. Uneori pare că nici nu înțelege că a fost arestat. Poate că toate medicamentele alea pe care le-a luat îl dau peste cap. Sau poate e pur și simplu psihoză ca la carte.”

Propriile îndoieli ale lui Riley se făcură simțite.

“Ce-ți zice?” întrebă ea.

“În mare parte, tot întreabă de păpușile lui,” spuse Bill. “E îngrijorat, ca și cum ar fi copii sau animale de companie pe care nu ar fi trebuit să le lase singure acasă. Tot spune că nu pot sta fără el. E complet docil, nicidecum agresiv. Dar nu ne dă nicio informație. Nu zice nimic despre femei, sau dacă reține vreuna chiar acum.”

Riley cântări cuvintele lui Bill în minte pentru o clipă.

“Și ce crezi?” întrebă ea în cele din urmă. “E vinovatul?”

Riley detectă o frustrare crescândă în vocea lui Bill.

“Cum ar putea să nu fie? Adică, totul indică spre el și nu spre altcineva. Păpușile, dosarul criminal, totul. A fost în magazin în același timp ca ea. Ce ai putea să ceri mai mult? Cum să ne fi înșelat?”

Riley nu spuse nimic. Nu putea să riposteze. Dar îi putea spune lui Bill că se lupta cu propriile-i instincte.

Apoi întrebă: “A verificat cineva foștii angajați ai Madelinei?”

“Mda,” spuse Bill. “Dar asta nu a dus nicăieri. Madeline angajează mereu fete de liceu ca să lucreze la casă. A făcut asta practic de când are afacerea.”

Riley gemu descurajată. Când aveau să aibă și ei noroc cu acest caz?

“Oricum,” spuse Bill, “un psihologist din Birou îl va interoga pe Cosgrove azi. Poate el va reuși să obțină ceva, să ne spună unde ne aflăm.”

“Bine,” spuse Riley. “Ține-mă la curent.”

Încheie apelul. Motorul mașinii era pornit, dar tot nu plecase de la școală. Unde să se ducă? Dacă Newbrough chiar voia să reinstituie, nu o făcuse până acum. Încă nu avea insignă – sau un job.

Aș putea foarte bine să mă duc acasă, se gândi ea.

Dar imediat ce începu să conducă, cuvintele tatălui ei năvăliră înapoi.

Tu continuă să-ți urmezi instinctul.

Chiar acum, instinctul ei îi spunea sus și tare că trebuia să se ducă înapoi la Shellysford. Nu știa exact de ce, dar pur și simplu trebuia.

* * *

Clopoțelul de deasupra ușii magazinului de modă sună când Riley intră înăuntru. Nu văzu niciun client. Madeline ridică ochii din lucrul de la contoar și se încruntă. Riley putea să vadă că proprietara magazinului nu era deloc încântată să o vadă din nou.

“Madeline, îmi pare rău pentru ieri,” spuse Riley, mergând spre contoar. “Am fost atât de neîndemânatică și îmi cer scuze. Sper că nu am stricat nimic.”

Madeline încrucișă brațele și o săgetă pe Riley cu privirea.

“Ce mai vreți acum?” întrebă ea.

“Mă chinui în continuare cu acest caz,” zise Riley. “Am nevoie de ajutorul dumneavoastră.”

Preț de câteva secunde, Madeline nu răspunse.

“Tot nu știu cine sunteți, sau dacă sunteți măcar de la FBI,” spuse ea.

“Știu, și nu vă condamn că nu aveți încredere în mine,” pretextă Riley. “Dar chiar am avut chitanța Rebei Frye, țineți minte? Nu o puteam avea decât de la tatăl ei. Chiar m-a trimis aici. Atâta lucru știți că e adevărat.”

Madeline clătină din cap cu precauție.

“Ei bine, presupun că asta trebuie să însemne ceva. Ce vreți?”

“Doar să mă mai uit o dată la colecția de păpuși,” zise Riley. “Promit să nu mai fac dezordine de data asta.”

“Bine,” spuse Madeline. “Dar nu vă las singură.”

“E corect,” spuse Riley.

Madeline se duse în spatele magazinului și deschise ușile pliante. În timp ce Riley se mișca printre păpuși și accesorii, Madeline rămase în ușă privind-o ca un vultur. Riley înțelegea reținerea femeii, dar această privire insistentă nu era bună pentru concentrarea ei – mai ales cum nu știa exact ce ar fi trebuit să caute.

Chiar atunci, clopoțelul de deasupra ușii sună. Trei clienți destul de gălăgioși năvăliră în magazin.

“O, fir-ar să fie,” zise Madeline. Fugi înapoi în magazinul de haine pentru a se ocupa de clienți. Riley avea păpușile în totalitate pentru ea, cel puțin o clipă.

Le studie îndeaproape. Unele stăteau în picioare, altele erau așezate. Toate păpușile erau dichisite în rochii și robe. Dar deși erau îmbrăcate, păpușile așezate era în exact aceeași poziție ca victimele goale ale criminalului, cu picioarele crăcănate țeapăn. Criminalul se inspirase în mod clar de la acest gen de păpușă.

Dar asta nu era suficient pentru ca Riley să meargă mai departe. Trebuia să mai fie vreun alt indiciu ascuns aici.

Ochii lui Riley căzură pe un rând de cărți cu poze pe un raft de jos. Se aplecă și începu să le scoată de pe etajeră una câte una. Cărțile erau frumos ilustrate cu povești de aventură despre fetițe care arătau exact ca păpușile. Păpușile și fetele de pe coperți purtau chiar aceleași rochii. Riley își dădu seama că în mod normal cărțile și păpușile fuseseră destinate să fie vândute împreună ca un set.

Riley îngheță văzând coperta uneia din cărți. Fata avea păr lung, blond și ochi strălucitori albaștri larg deschiși. Rochia ei de bal roz și alb avea fusta împodobită cu un aranjament de trandafiri. Avea o panglică roz în păr. Cartea se intitula Un Bal Grandios pentru o Frumoasă din Sud.

Lui Riley i se făcu pielea de găină când se uită mai atent la fața fetei. Ochii săi erau albastru strălucitor, deschiși extrem de larg, cu gene negre enorme. Buzele, în forma unui zâmbet exagerat, erau groase și de un roz puternic. Nu exista niciun dubiu. Riley știu sigur că ucigașul era obsedat de exact această imagine.

În acel moment, clopoțelul sună când cei trei clienți părăsiră magazinul. Madeline tropăi înapoi în camera din spate, vădit ușurată că Riley nu făcuse nicio stricăciune. Riley îi arătă cartea.

“Madeline, aveți păpușa care vine cu această carte?” întrebă ea.

Madeline se uită la copertă, apoi scană rafturile.

“Ei bine, trebuie să fi avut câteva la un moment sau altul,” spuse ea. “Nu văd niciuna acum.” Se gândi o clipă, apoi adăugă. “Acum că mă gândesc, am vândut ultimele păpuși acum multă vreme.”

Riley abia putu să-și controleze vocea să nu tremure.

“Madeline, știu că nu vreți să faceți asta. Dar trebuie să mă ajutați să caut numele oamenilor care ar fi putut cumpăra această păpușă. Nu știu de unde să încep să vă spun cât este de important.”

Madeline părea acum să compătimească agitația lui Riley.

“Îmi pare rău, dar nu pot,” zise ea. “Nu e că nu vreau, dar nu pot. Au trecut zece sau cincisprezece ani de atunci. Nici registrul meu nu datează de atunci.”

Moralul lui Riley căzu. Încă o fundătură. Se dusese cât de departe fusese posibil. Să vină aici fusese o pierdere de timp.

Riley se întoarse să plece. Traversă magazinul și deschise ușa, și cum aerul curat o lovi, ceva o fulgeră. Mirosul. Aerul proaspăt de afară o făcu să-și dea seama cât închis era aerul înăuntru. Nu închis, dar… pătrunzător. Părea nepotrivit într-un magazin înzorzonat, feminin ca acesta. Ce era?

Apoi Riley își dădu seama. Amoniac. Dar ce însemna asta?

Urmează-ți instinctul, Riley.

Pe jumătate ieșită din magazin, se opri și se întoarse, uitându-se înapoi la Madeline.

“Ați spălat podelele azi?” întrebă ea.

Madeline clătină din cap, nedumerită.

“Apelez la o agenție de recrutare temporară,” spuse ea. “Trimit un om de serviciu.”

Inima lui Riley bătea mai tare.

“Un om de serviciu?” întrebă ea, cu vocea abia deasupra unei șoapte.

Madeline încuviință din cap.

“Vine în timpul programului de dimineață. Nu în fiecare zi. Dirk îl cheamă.”

Dirk. Inima lui Riley îi bătea tare în piept și pielea i se răcea.

“Dirk și mai cum?” întrebă ea.

Madeline ridică din umeri.

“Mi-e teamă că nu-i cunosc numele de familie,” răspunse ea. “Nu îi scriu eu cecurile. Agenția de recrutare s-ar putea, dar e o treabă de mântuială, de fapt. Dirk nu prea e de încredere, dacă vreți să știți adevărul.”

Riley inspiră adânc și încet de câteva ori pentru a-și potoli nervii.

“A venit aici în dimineața asta?” întrebă ea.

Madeline încuviință din cap tăcută.

Riley se apropie de ea și își adună toată gravitatea.

“Madeline,” o îndemnă ea, “orice ai face, nu îl mai lăsați pe acel bărbat în magazinul dumneavoastră. Niciodată.”

Madeline se clătină șocată.

“Vreți să spuneți că e —?”

“E periculos. Extrem de periculos. Și trebuie să-l găsesc imediat. Aveți numărul lui de telefon? Aveți vreo idee unde locuiește?”

“Nu, va trebui să întrebați la agenția de recrutare,” spuse Madeline cu teamă în voce. “Ei au toate informațiile. Poftim, o să vă dau cartea lor de vizită.”

Madeline scotoci prin biroul ei și găsi cartea de vizită de la Miller Staffing Agency. I-o înmână lui Riley.

“Mulțumesc,” zise ea trăgând aer în piept. “Mulțumesc mult.”

Fără niciun alt cuvânt, Riley fugi din magazin și se urcă în mașină și încercă să sune agenția de recrutare. Telefonul sună și sună. Nu aveau căsuță vocală.

Memoră adresa și începu să conducă.

* * *

Miller Staffing Agency se afla la un kilometru și jumătate de partea cealaltă a Shellysford-ului. Localizată într-o clădire cu fațada de cărămidă, părea să fie în activitate de mulți ani.

Cum intră înăuntru, Riley văzu că era în mod decisiv o administrare învechită care nu ținuse pasul cu vremurile. Nu se vedea decât un singur calculator, aproape depășit, în zare. Locul era destul de aglomerat, cu câțiva viitori angajați completând formulare de cerere la o masă lungă.

Trei oameni – clienți, aparent – se adunaseră în jurul ghișeului. Se plângeau cu voce tare și toți în același timp de problemele pe care le aveau cu angajații agenției.

Doi bărbați cu părul lung lucrau la ghișeu, parând reclamanții și încercând să țină pasul cu apelurile telefonice. Arătau ca niște pierde-vară pe la douăzeci și ceva de ani, și nu păreau să se ocupe deloc bine de lucruri.

Riley reuși să-și facă loc până în față, unde îl prinse pe unul dintre tinerii bărbați între două telefoane. Pe ecusonul lui scria “Melvin”.

“Sunt agent Riley Paige, FBI,” anunță ea, sperând că în acel haos, Melvin nu va cere să-i vadă insigna. “Sunt aici în cadrul investigării unei crime. Sunteți managerul?”

Melvin ridică din umeri. “Presupun.”

După expresia sa absentă, Riley presupuse că era fie drogat fie nu prea isteț, ori posibil amândouă. Măcar nu părea să-i pese să vadă vreun act de identitate.

“Caut bărbatul pe care îl trimiteți să lucreze la Madeline’s,” spuse ea. “Un om de serviciu. Prenumele său e Dirk. Madeline nu-i cunoaște numele de familie.”

Melvin mormăi pentru el însuși, “Dirk, Dirk, Dirk… A, da. Îmi amintesc de el. ‚Diliul Dirk’ obișnuiam să-i zicem.” Strigând către celălalt tânăr, întrebă, “Hei, Randy, oare ce s-a întâmplat cu Diliul Dirk?”

“L-am dat afară,” răspunse Randy. “Tot întârzia la muncă, atunci când se obosea să se ducă. O adevărată pacoste.”

“Nu are cum,” spuse Riley. “Madeline zice că încă mai lucrează pentru ea. A fost acolo chiar în dimineața asta.”

Melvin părea nedumerit acum.

“Sunt sigur că l-am dat afară,” spuse el. Se așeză la computerul vechi și declanșă un fel de căutare. “Mda, chiar l-am dat afară, aproximativ acum trei săptămâni.”

Melvin mijii ochii la ecran, și mai nedumerit ca înainte.

“Hei, asta e ciudat,” spuse el. “Madeline continuă să ne trimită cecuri, deși el nu mai lucrează. Cineva ar trebui să-i spună să nu mai facă asta. Aruncă o grămadă de bani pe fereastră.”

“Care e numele lui de familie?” întrebă Riley.

Ochii lui Melvin rătăciră pe ecranul computerului. Aparent se uita la istoricul defunct de angajări al lui Dirk.

“E Monroe,” spuse Melvin. “Ce altceva mai doriți să știți?”

Riley era ușurată că Melvin nu era prea scrupulos în a divulga informații care ar fi trebuit să fie confidențiale.

“Am nevoie de adresa și numărul lui de telefon,” spuse Riley.

“Nu a lăsat niciun număr de telefon,” spuse Melvin, uitându-se în continuare la ecran. “Am adresa în schimb. Cincisprezece-douăzeci strada Lynn.”

Pe acum, Randy începuse să fie interesat de conversație. Se uita peste umărul lui Melvin la ecranul computerului.

“Stai așa,” spuse Randy. “Adresa asta e total aiurea. Numerele caselor de pe strada Lynn nu ajung nicidecum așa departe.”

Riley nu era surprinsă. În mod evident, Dirk Monroe nu voia ca cineva să știe unde locuiește.

“Dar un număr de securitate socială?”

“Îl am,” zise Melvin. Scrise numărul pe o bucată de hârtie și i-o înmână lui Riley.

“Mersi,” zise Riley. Luă hârtia și plecă. Imediat ce păși afară, îl sună pe Bill.

“Bună, Riley,” spuse Bill când răspunse. “Aș fi vrut să-ți pot da niște vești bune. Dar psihologul nostru l-a interogat pe Cosgrove și e convins că omul nu e capabil să ucidă pe nimeni, nu mai vorbim de patru femei. A zis că – ”

“Bill,” îl întrerupse Riley. “Am un nume – Dirk Monroe. El e tipul nostru. Sunt sigură de asta. Nu știu unde locuiește. Poți să-i verifici socialul? Acum?”

Bill notă numărul și o puse pe Riley în așteptare. Riley bătu trotuarul la pas nerăbdătoare în timp ce aștepta. În cele din urmă, Bill reveni la telefon.

“Am găsit adresa. E o fermă la aproximativ cincizeci de kilometri la vest de Shellysford. Un drum rural.”

Bill îi citi adresa.

“Mă duc,” zise Riley.

Bill bolborosi.

“Riley, despre ce vorbești? Lasă-mă să chem niște întăriri. Tipul ăsta e periculos.”

Riley simți cum un flux de adrenalină îi dădu frisoane prin tot corpul.

“Nu te contrazice cu mine, Bill,” spuse ea. “Ar fi trebuit să știi mai bine de atât până acum.”

Riley încheie apelul fără să spună la revedere. Conducea deja.