Kitabı oku: «Dispărută fără urme», sayfa 6

Riley întrebă, “Îți place și să mergi la vânătoare?”

“Sigur, tot timpul,” spuse el cu entuziasm. “Am multe trofee acasă. Știți, capete de elani și căprioară. Le asamblez pe toate singur. Am un talent adevărat pentru taxidermie.”

Riley mijii ochii la Blackwell.

“Ai vreun loc preferat? Păduri și altele, vreau să zic. Parcuri de stat sau naționale.”

Blackwell își mângâie bărbia gânditor.

“Mă duc des la Yellowstone,” spuse el. “Aș zice că acesta e preferatul meu. Desigur, e greu de întrecut munții Great Smoky. Yosemite, de asemenea. Nu e ușor de ales.”

Bill adăugă, “Dar Mosby State Park? Sau poate parcul național de lângă Daggett?”

Blackwell păru dintr-o dată circumspect.

“De ce vreți să știți?” întrebă el tensionat.

Riley știa că momentul adevărului – sau contrariul – sosise în sfârșit. Deschise geanta și scoase fotografiile victimelor crimelor, făcute când erau în viață.

“Poți identifica vreuna din aceste femei?” întrebă Riley.

Ochii lui Blackwell se măriră alarmați.

“Nu,” spuse el cu vocea tremurândă. “Nu le-am văzut niciodată în viața mea.”

“Ești sigur?” insistă Riley. “Poate numele lor îți vor împrospăta memoria. Reba Frye, Eileen Rogers, Margaret Geraty.”

Blackwell părea să fie la limita unei panici pure.

“Nu,” zise el. “Nu le-am văzut niciodată. Nu am auzit niciodată numele lor.”

Riley îi studie fața îndeaproape preț de un moment. Într-un sfârșit, înțelese pe deplin situația. Știa tot ce-i trebuia să știe despre Ross Blackwell.

“Mulțumesc pentru timpul acordat, Ross,” spuse ea. “Te vom contacta dacă avem nevoie de alte informații.”

Bill părea stupefiat în timp ce o urmă în exteriorul zonei de food-court.

“Ce s-a întâmplat acolo?” sări el. “Ce-ți trece prin cap? E vinovat și știe că l-am mirosit. Nu-l putem scăpa din ochi până nu putem pune mâna pe el.”

Riley lăsă să-i scape un ușor oftat de nerăbdare.

“Gândește-te, Bill,” spuse ea. “Te-ai uitat la pielea aia palidă a lui? Nici măcar un singur pistrui. Tipul ăla abia dacă a petrecut o zi întreagă afară în viața lui.”

“Deci nu e cu adevărat un cercetaș Eagle Scout?”

Riley chicoti ușor. “Nu,” spuse ea. “Și pot să-ți promit că nu a fost niciodată la Yellowstone sau Yosemite sau pe munții Great Smoky. Și habar nu are cu ce se mănâncă taxidermia.”

Bill părea complet rușinat acum.

“Mă făcuse deja să-l cred,” spuse Bill.

Riley dădu din cap aprobator.

“Bineînțeles,” spuse ea. “E un mincinos iscusit. Te poate face să crezi că-ți spune adevărul despre orice. Și adoră pur și simplu să mintă. O face cu fiecare ocazie – și cu cât sunt mai mari minciunile, cu atât mai bine.”

Se opri o clipă.

“Problema este,” adăugă Riley, “nu se pricepe să spună adevărul. Nu e obișnuit. Își pierde calmul când încearcă.”

Bill merse în tăcere alături de ea pentru o clipă, încercând să proceseze totul.

“Deci vrei să spui că —?” începu el.

“Spunea adevărul despre femei, Bill. D-asta părea vinovat. Adevărul sună mereu a minciună când încearcă să-l exprime. Cu adevărat nu a văzut-o niciodată pe niciuna din aceste femei în viața lui. Nu spun că nu e capabil de crimă. Probabil că e. Dar nu a comis aceste crime.”

Bill mârâi pe sub respirație.

“Fir-ar să fie,” spuse el.

Riley nu mai spuse nimic până la mașină. Acesta era un pas înapoi serios. Cu cât se gândea mai mult, cu atât devenea mai alarmată. Adevăratul criminal se afla în continuare pe undeva, și ei tot nu aveau nicio idee cine și unde era. Și știa, știa pur și simplu, că în curând avea să ucidă din nou.

Riley devenea frustrată din cauza incapacității sale de a da de cap cazului, dar cum își storcea creierii, își dădu dintr-o dată seama cu cine trebuia să vorbească. Chiar acum.

Capitolul 14

Se aflau la doar o scurtă distanță de Sanfield când Riley tăie brusc două benzi și viră pe o rampă de ieșire.

Bill fu surprins. “Unde mergem?” întrebă el.

“Belding,” spuse Riley.

Bill o privi fix de pe scaunul pasagerului, așteptând mai multe explicații.

“Soțul Margaretei Geraty încă mai locuiește acolo,” spuse ea. “Roy îl cheamă, nu? Roy Geraty. Și nu cumva are o benzinărie sau ceva de genul?”

“De fapt este un service auto și magazin de aprovizionare,” spuse Bill.

Riley dădu din cap, “O să-i facem o vizită,” spuse ea.

Bill ridică din umeri plin de îndoială.

“Bine, dar nu sunt sigur de ce,” spuse el. “Poliția locală a făcut o treabă destul de riguroasă când l-au interogat despre uciderea soției sale. Nu au obținut nicio pistă.”

Riley nu spuse nimic o vreme. Știa deja toate astea. Totuși, simțea ca și cum ar mai fi fost ceva de aflat. Un oarecare detaliu trebuie să fi fost uitat în Belding, la o scurtă distanță cu mașina prin zona rurală a Virginiei. Trebuia doar să descopere ce era – dacă putea. Începea să se îndoiască de ea însăși.

“Mi-am ieșit din mână, Bill,” mormăi ea în timp ce conducea. “Pentru o clipă mai devreme eram sigură că Ross Blackwell e criminalul nostru. Ar fi trebuit să știu mai bine de la prima privire. Instinctele îmi sunt slăbite.”

“Nu fi așa dură cu tine,” răspunse Bill. “Părea să corespundă profilului tău.”

Riley mârâi. “Da, dar profilul meu era greșit. Tipul nostru nu ar fi așezat păpuși așa – și nu într-un loc public.”

“De ce nu?” întrebă Bill.

Riley se gîndi pentru o clipă.

“Pentru că ia prea în serios păpușile,” spuse ea. “Au vreo semnificație profundă pentru el. E ceva personal. Cred că l-ar fi jignit trucurile astea ale lui Blackwell, felul în care le așează. Ar considera asta vulgar. Păpușile nu sunt jucării pentru el. Sunt… Nu știu. Nu pot încă să-mi dau seama.”

“Știu cum îți merge mintea,” spuse Bill. “Și orice ar fi, o să vină la tine în cele din urmă.”

Riley se cufundă în tăcere, în timp ce rederula în minte câteva din evenimentele petrecute în ultimele zile. Asta făcu doar să-i intensifice sentimentul de nesiguranță.

“M-am mai înșelat și în alte privințe,” îi spuse lui Bill. “Am crezut despre criminal că viza mamele. Eram sigură de asta. Dar Margaret Geraty nu era mamă. Cum am putut să înțeleg asta greșit?”

“O să-ți reintri în ritm în curând,” spuse Bill.

Ajunseră la periferia Belding-ului. Era un orășel obosit care trebuie că fusese acolo de multe generații. Dar fermele din apropiere fuseseră cumpărate de familii înstărite care voiau să fie “domni fermieri” și să facă naveta în continuare la slujbe importante în D.C. Orașul se estompa și l-ai fi putut traversa fără să-l bagi de seamă.

Service-ul auto și magazinul de aprovizionare al lui Roy Geraty erau imposibil de ratat.

Riley și Bill ieșiră din mașină și intrară în recepția oarecum sordidă. Nu era nimeni acolo. Riley sună clopoțelul de pe contoar. Așteptară, dar nimeni nu veni. După câteva minute, se aventurară în garaj. O pereche de picioare se ițea de sub un vehicul.

“Sunteți Roy Geraty?” întrebă Riley.

“Da,” se auzi o voce de sub mașină.

Riley se uită în jur. Nu mai era niciun alt angajat în zare. Oare lucrurile se înrăutățiseră într-atât încât proprietarul trebuia să facă totul singur?

Geraty glisă de sub mașină și miji ochii spre ei cu suspiciune. Era un bărbat vânjos între treizeci și cinci și patruzeci de ani, și purta o salopetă murdară de pete de ulei. Își șterse mâinile pe o cârpă murdară și se ridică în picioare.

“Nu sunteți de-ai locului,” spuse el. Apoi adăugă, “Ei bine, cu ce vă pot ajuta?”

“Suntem de la FBI,” spuse Bill. “Am dori să vă punem câteva întrebări.”

“A, Dumnezeule,” mârâi bărbatul. “N-am nevoie de asta.”

“Nu o să dureze mult,” spuse Riley.

“Bine, hai,” mormăi bărbatul. “Dacă trebuie să vorbim, trebuie să vorbim.”

Îi conduse pe Riley și Bill într-un spațiu mic de recreație al angajaților în care se găseau câteva automate bușite. Se așezară cu toții pe scaune de plastic. Aproape ca și cum nimeni altcineva nu ar fi fost acolo, Roy luă o telecomandă și aprinse un televizor vechi. Bâjbâi schimbând canalele până ce găsi un vechi serial de comedie. Apoi fixă ecranul.

“Întrebați ce aveți de întrebat și să încheiem odată,” spuse el. “Ultimele câteva zile au fost un iad.”

Riley ghici cu ușurință la ce se referea.

“Îmi pare rău că asasinarea soției dumneavoastră apare din nou la știri,” spuse ea.

“Ziarele spun că au mai fost încă două la fel,” spuse Geraty. “Nu-mi vine să cred. Telefonul meu s-a încins cu apeluri de la reporteri și tot felul de nesimțiți. Căsuța de email e și ea inundată. Nu mai e niciun respect pentru intimitate. Și săraca Evelyn – soția mea – e foarte tulburată din cauza asta.”

“V-ați recăsătorit?” întrebă Bill.

Geraty aprobă din cap, holbându-se în continuare la televizor. “Ne-am căsătorit la șapte luni după ce Margaret…”

Nu se putu forța să termine fraza.

“Oamenii din zonă au crezut că e prea repede,” spuse el. “Pentru mine nu părea prea repede. Nu mai fusesem niciodată în viața mea atât de singur. Evelyn e un dar ceresc. Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine fără ea. Presupun că aș fi murit.”

Vocea i se încărcă de emoție.

“Avem o fetiță acum. Are șase luni. O cheamă Lucy. Bucuria vieții mele.”

Râsul publicului din serialul de comedie de la televizor explodă într-o hlizeală nepotrivită. Geraty își trase nasul și își drese gâtul și se lăsă pe spate în scaun.

“Oricum, chiar nu pot să-mi dau seama ce vreți să mă întrebați,” spuse el. “Mi se pare că am răspuns la toate felurile de întrebări imaginabile acum doi ani. Nu a ajutat la nimic. Nu ați putut prinde tipul atunci, și nu îl veți prinde nici acum.”

“Încercăm în continuare,” spuse Riley. “Îl vom aduce în fața justiției.”

Dar putea să simtă goliciunea propriilor cuvinte.

Făcu o pauză o clipă, apoi întrebă, “Locuiți în apropiere? Mă întrebam dacă am putea să vă vizităm casa, să aruncăm o privire în jur.”

Geraty își încruntă sprâncenele gânditor.

“E obligatoriu? Sau am de ales?” întrebă el.

Întrebarea sa o dădu puțin înapoi pe Riley.

“E doar o rugăminte,” spuse ea. “Dar ar putea fi de ajutor.”

Geraty scutură hotărât din cap.

“Nu,” spuse el. “Trebuie să trag o linie. Polițiștii aproape că se mutaseră la mine în vremurile alea. Unii dintre ei erau siguri că eu o omorâsem. Poate vreunul dintre voi crede același lucru acum. Că am omorât pe cineva.”

“Nu,” îl asigură Riley. “Nu de asta suntem aici.”

Observă că Bill îl privea foarte atent pe mecanic.

Geraty nu ridică privirea. Doar continuă. “Și biata Evelyn – e acasă cu Lucy, și e deja o ruină din cauza tuturor telefoanelor. Nu pot să o mai supun la nimic din toate astea. Îmi pare rău. Nu vreau să fiu necooperant. Doar că destul e destul.”

Riley simți că Bill avea să insiste. Vorbi înaintea lui.

“Înțeleg,” spuse ea. “E în regulă.”

Riley era sigură că ea și Bill nu aveau probabil să afle nimic important dintr-o vizită acasă la familia Geraty. Dar poate le mai putea răspunde la o întrebare sau două.

“Îi plăceau soției dumneavoastră – Margaret, prima soție – păpușile?” întrebă Riley cu precauție. “Le colecționa, poate?”

Geraty se întoarse spre ea, luându-și privirea de la televizor pentru prima dată.

“Nu,” spuse el, părând surprins de întrebare.

Riley își dădu seama că nimeni nu ar fi pus exact acea întrebare înainte. Dintre toate teoriile pe care poliția le-ar fi putut avea acum doi ani, păpușile nu ar fi făcut parte din ele. Și chiar și în timpul hărțuirii prin care trecea acum, nimeni altcineva nu ar fi făcut o conexiune cu păpușile.

“Nu îi plăceau,” continuă Geraty. “Nu e ca și cum le ura. Doar că o întristau. Nu putea – nu puteam – să facem copii, și păpușile o făceau mereu să se gândească la asta. Îi reaminteau. Uneori chiar plângea când era în preajma păpușilor.”

Cu un oftat prelung, se întoarse înapoi spre televizor.

“Era nefericită din cauza asta în ultimii ani,” spuse cu o voce stinsă, îndepărtată. “Să nu aibă copii, vreau să zic. Atâția prieteni și rude care făceau copii. Părea că toată lumea în afară de noi făcea copii tot timpul, sau avea copii care creșteau. Erau mereu petreceri ale copilului la care să te duci, mame care cereau mereu ajutorul cu pregătirea petrecerilor de aniversare. O deprima foarte tare.”

Riley simți un nod de compasiune formându-i-se în gât. Inima i se îndreptă către acest om care încă încerca să-și pună viața în ordine după o tragedie de neînțeles.

“Cred că asta e totul, domnule Geraty,” spuse ea. “Vă mulțumesc mult pentru timpul dumneavoastră. Și știu că e îngrozitor de târziu să o spun, dar îmi pare foarte rău pentru pierderea dumneavoastră.”

Câteva momente mai târziu, Riley și Bill plecau cu mașina.

“Un drum pierdut,” îi spuse Riley lui Bill.

Riley se uită în oglinda retrovizoare și văzu orășelul Belding dispărând în spatele lor. Criminalul nu era acolo, știa. Dar era undeva în zona pe care le-o arătase Flores pe hartă. Undeva aproape. Poate conduceau pe lângă rulota lui chiar acum și habar nu aveau. Gândul o tortură pe Riley. Aproape că-i putea simți prezența, înflăcărarea, imboldul de a tortura și de a ucide care deveneau o nevoie și mai pătrunzătoare.

Și ea trebuia să-i pună capăt.

Capitolul 15

Bărbatul fu trezit de alarma de la telefonul mobil. La început nu știa unde era. Dar știu imediat că ziua de azi avea să fie importantă. Era genul de zi pentru care trăia.

Știa că se trezise în acest loc ciudat dintr-un foarte bun motiv – pentru că urma să fie una din acele zile. Avea să fie o zi de o satisfacție delicioasă pentru el, și de teroare pură și durere de nedescris pentru altcineva.

Dar unde era? Încă pe jumătate adormit, nu-și putea aminti. Stătea întins pe o canapea într-o cameră mică mochetată, uitându-se la un frigider și un cuptor cu microunde. Lumina dimineții se revărsa pe o fereastră.

Se ridică, deschise ușa de la cameră și se uită pe un coridor întunecat. Aprinse lumina din cameră de lângă tocul ușii. Lumina bătu pe coridor și pe o ușă deschisă pe partea cealaltă a holului. Putea distinge un pat de examinare medical cu tapițerie neagră și un cearceaf de hârtie întins pe el.

Desigur, se gândi el. Clinica medicală de stat.

Acum își amintea unde era și cum ajunsese acolo. Se felicită pentru viclenia și istețimea sa. Ieri ajunsese la clinică ziua târziu, când era în mod special aglomerat. În mijlocul îmbulzelii de pacienți, ceruse să i se ia pur și simplu tensiunea. Și ea fusese infirmiera care îi făcu analiza.

Precis femeia pe care venise să o vadă. Femeia pe care o urmărea de zile întregi, acasă, când făcea cumpărături, când venea aici la serviciu.

După ce i s-a măsurat tensiunea arterială, se înghesui într-un spațiu strâns într-o debara. Ce inocent fusese tot personalul. Clinica își încheiase programul și toată lumea plecase acasă fără să verifice dulapurile. Apoi se târî afară și se făcu comod chiar aici, în salonașul personalului. Dormise bine.

Iar azi urma să fie o zi remarcabilă.

Stinse imediat lumina din tavan. Nimeni de afară nu trebuia să știe că era cineva în clădire. Se uită la ceas pe telefon. Era șapte dimineața fără câteva minute.

Urma să ajungă în orice clipă. Știa asta din zilele lui de supraveghere. Era sarcina ei să pregătească clinica atât pentru medici cât și pentru pacienți în fiecare dimineață. Clinica se deschidea abia la opt. Între șapte și opt era singură acolo.

Dar azi avea să fie diferit. Azi nu avea să fie singură.

Auzi o mașină intrând în parcarea de afară. Ajustă jaluzelele atât cât să poată vedea afară. Era ea, clar, ieșind din mașină.

Nu avea nicio greutate în a-și stăpâni nervii. Acum nu mai era ca acele prime două dăți, când se simțise atât de temător și agitat. De la a treia încercare, când totul mersese atât de lin, știa că își intrase în mână. Acum era experimentat și abil.

Dar era ceva ce voia să facă puțin altfel, doar ca să-și schimbe rutina, ca data asta să fie puțin diferită de celelalte.

Urma să o surprindă cu un mic cadou – propria lui carte de vizită.

* * *

În timp ce mergea prin parcarea pustie, Cindy MacKinnon își repetă mental rutina zilnică. După ce aranja consumabilele medicale, primul lucru pe ordinea zilei era să semneze cererile de reaprovizionare de la farmacii și să se asigure că agenda era actualizată.

Pacienții avea să aștepte deja afară până la opt când deschideau. Restul zilei avea să fie dedicat sarcinilor de tot felul, inclusiv notarea semnalmentelor vitale, recoltarea de sânge, injecții, făcut programări, și îndeplinirea cerințelor deseori nerezonabile ale asistentelor medicale și a medicilor.

Slujba ei de infirmieră nu era nici pe departe fabuloasă. Chiar și așa, iubea ceea ce făcea. Era profund satisfăcător să ajuți oameni care altfel nu și-ar fi permis îngrijire medicală. Știa că salvau vieți aici, chiar și cu serviciile de bază pe care le ofereau.

Cindy scoase cheile de la clinică din geantă și descuie ușa de sticlă de la intrare. Intră repede și încuie ușa după ea. Altcineva avea să o descuie din nou la ora opt. Apoi formă imediat codul pentru a dezactiva alarma din clădire.

Intrând în zona de așteptare, ceva îi atrase atenția. Era un obiect mic pe podea. Nu-și putut da seama ce era în lumina difuză.

Aprinse luminile din tavan. Obiectul de pe podea era un trandafir.

Se apropie de el și îl ridică. Trandafirul nu era adevărat. Era artificial, fabricat dintr-un material ieftin. Dar ce căuta acolo?

Probabil că un pacient îl scăpase ieri. Dar de ce nu îl ridicase nimeni după închiderea clinicii la cinci?

De ce ea nu îl văzuse ieri? Așteptase până ce femeia de serviciu terminase. Fusese ultima care plecase și era sigură că trandafirul nu fusese acolo.

Apoi veni un val de adrenalină și o explozie de teamă pură. Știa ce însemna trandafirul. Nu era singură. Știa că trebuia să iasă. Nu avea nicio secundă de pierdut.

Dar cum se întoarse să fugă spre ușă, o mână puternică îi apucă brațul pe la spate, oprind-o pe loc. Nu era timp de gândit. Trebuia să-și lase corpul să acționeze de capul lui.

Înălță cotul și se învârti, aruncându-și toată greutatea dintr-o parte în alta. Simți cum cotul lovi o suprafață tare dar pliabilă. Auzi un geamăt tare și fioros și simți greutatea corpului agresorului aplecându-se spre ea.

Avusese noroc să-l lovească în plexul solar? Nu se putea întoarce să vadă. Nu era timp – câteva secunde, dacă și atât.

Fugi spre ușă. Dar timpul încetini și nu simțea că fuge deloc. Se simțea de parcă s-ar fi mișcat printr-o gelatină groasă, transparentă.

Ajunse în sfârșit la ușă și încercă să tragă de ea. Dar desigur, o încuiase la loc după ce intrase înăuntru.

Bâjbâi panicată prin geantă până găsi cheile. Apoi mâinile îi tremurau atât de tare că abia le putea ține. Căzură zornăind pe jos. Timpul se dilată și mai mult în timp ce se aplecă și le ridică. Scotoci printre chei până ce o găsi pe cea potrivită. Apoi înfipse cheia în broască.

Degeaba. Mâna îi era inutilă din cauza tremuratului. Simțea cum corpul o trădează.

Într-un final, întrezări o urmă de mișcare afară. Pe trotuarul dincolo de parcare o femeie își plimba câinele. Ținând în continuare cheile strâns în mână, își ridică pumnii și lovi puternic în geamul imposibil de gros. Deschise gura să țipe.

Dar vocea îi fu înăbușită de ceva strâns peste gură, trăgând dureros pe la colțuri. Era o pânză – o cârpă sau o batistă sau o eșarfă. Agresorul îi puse căluș cu forța sa nemiloasă și implacabilă. Ochii i se umflară, dar în loc să țipe, tot ce putu să emită fu un geamăt oribil.

Își zbătu brațele și cheile îi căzură din nou din mână. Era trasă fără speranță înapoi, din lumina dimineții într-o lume întunecată și tulbure de teroare subită și inimaginabilă.

Capitolul 16

“Te simți oarecum nelalocul tău?” întrebă Bill.

“Mda,” spuse Riley. “Și sunt sigură că și arătăm nelalocul nostru amândoi.”

Un amestec aparent aleatoriu de păpuși și oameni erau așezați pe mobila tapițată cu piele din holul hotelului extravagant. Oamenii – majoritatea femei, dar și câțiva bărbați – beau ceai și cafea și discutau unii cu alții. Păpuși de felurite tipuri, masculine și feminine, stăteau printre ei ca niște copii foarte bine crescuți. Riley se gândi că arăta ca un fel reuniune ciudată de familie în care niciunul dintre copii nu era adevărat.

Riley nu se putea obține din a se holba la scena stranie. Fără nicio altă pistă de urmărit, ea și Bill hotărâseră să vină aici, la această convenție de păpuși, sperând că vor da peste vreo pistă, oricât de vagă.

“Voi doi v-ați înregistrat?” întrebă el.

Riley se întoarse și văzu un agent de securitate care fixa cu privirea sacoul lui Bill, fără îndoială fiindcă îi depistase arma ascunsă. Agentul de pază își ținea mâna pe propria-i armă în toc.

Se gândi că, dat fiind numărul mare al persoanelor prezente, agentul de pază avea dreptate să-și facă griji. Un țintaș nebun chiar ar fi putut să facă ravagii într-un astfel de loc.

Bill îi arătă rapid insigna. “FBI,” spuse el.

Paznicul râse pe înfundate.

“Nu pot să spun că sunt uimit,” spuse el.

“De ce nu?” întrebă Riley.

Paznicul scutură din cap.

“Pentru că aceasta este cea mai ciudată adunătură de oameni care am văzut-o vreodată în același loc.”

“Mda,” aprobă Bill. “Și nici măcar nu sunt toți oameni.”

Paznicul ridică din umeri și răspunse, “Poți fi sigur că cineva de aici a făcut ceva ce nu trebuia.”

Bărbatul își smuci capul dintr-o parte în alta, scanând încăperea.

“Voi fi bucuros când se va termina.” Apoi plecă pășind precaut și alert.

Hoinărind cu Bill pe un culoar adiacent, Riley nu era sigură de ce anume își făcea atâtea griji agentul de pază. Vorbind în general, participanții arătau mai degrabă excentrici decât amenințători. Femeile cu pricina variau de la tinere la bătrâne. Unele arătau austere și severe, în timp ce altele păreau deschise și prietenoase.

“Mai spune-mi o dată ce speri să găsești aici,” mormăi Bill.

“Nu sunt sigură,” recunoscu Riley.

“Poate faci prea mult caz din treaba asta cu păpușile,” spuse el, vădit neîncântat să se afle acolo. “Blackwell era ciudat cu păpușile, dar nu era infractorul. Și ieri am aflat că primei victime nici măcar nu-i plăceau păpușile.”

Riley nu răspunse. Bill putea foarte bine să aibă dreptate. Dar când îi arătă broșura care anunța această convenție și expoziție, cumva nu se putu reține să nu meargă până la capăt. Voia să mai încerce o dată.

Bărbații pe care îi văzu Riley tindeau să pară tocilari și profesorali, majoritatea purtând ochelari și mai mult de câțiva purtând cioc. Niciunul nu părea tocmai capabil de crimă. Trecu de o femeie așezată care legăna cu drag în brațe o păpușă bebeluș și cânta un cântecel. Ceva mai departe, o femeie în vârstă purta o conversație captivantă cu o maimuță de jucărie în mărime naturală.

Bine, se gândi Riley, deci e ceva ciudățenie pe aici.

Bill scoase broșura din sacou și o frunzări în timp ce mergeau.

“Are loc ceva interesant?” îl întrebă Riley.

“Doar conferințe, seminare, ateliere – chestii de genul. Niște mari producători sunt aici pentru a-i aduce la zi pe proprietarii magazinelor privind ce e la modă și de ultimul răcnet. Sunt niște oameni care par să fi devenit faimoși în toată treaba asta cu păpușile. Țin conferințe de tot felul.”

Apoi Bill râse.

“Ia uite aici un seminar cu un titlu bestial.”

“Care e?”

“’Construcția Socială a Genului Victorian în Perioada Păpușilor de Porțelan.’ Începe în câteva minute. Vrei să aruncăm o privire?”

Râse și Riley. “Sunt sigură că nu vom înțelege niciun cuvânt din el. Altceva?”

Bill scutură din cap. “Nu prea. Nimic care să ajute la a înțelege motivele unui criminal sadic, în orice caz.”

Riley și Bill continuară spre a doua mare cameră deschisă. Era un labirint uriaș de standuri și mese, pe care erau expuse toate felurile de păpuși sau marionete imaginabile. Variau de la minuscule cât un deget până la mărime naturală, de la antichități la proaspăt ieșite din fabrică. Unele mergeau și unele vorbeau, dar majoritatea atârnau sau stăteau acolo, holbându-se la privitorii care se îngrămădeau în fața fiecăreia.

Pentru prima dată Riley văzu că erau prezenți și copii adevărați – nu băieți, doar fetițe. Majoritatea se aflau sub imediata supraveghere a părinților, dar câțiva hoinăreau liberi în grupușoare gălăgioase, întinzând nervii expozanților la maxim.

Riley ridică o cameră foto în miniatură de pe o masă. Eticheta atașată pretindea că funcționează. Pe același contoar se aflau ziare minuscule, jucării împăiate, poșete, portofele și ghiozdane. Pe masa următoare erau căzi pentru păpuși și alte instalații de baie.

Standul de tricouri imprima bluze pentru păpuși și pentru oameni în mărime naturală, dar coaforul era numai pentru păpuși. Priveliștea a câtorva peruci mici coafate minuțios îi dădu fiori lui Riley. FBI-ul găsise deja producătorii perucilor de la locul crimelor și știau că erau vândute în nenumărate magazine de pretutindeni. Văzându-le aliniate așa îi reaminti lui Riley imagini pe care știa că alți oameni de aici nu le împărtășeau. Imaginile femeilor moarte, goale, stând crăcănate ca niște păpuși, purtând peruci care nu stăteau bine făcute din păr de păpușă.

Riley era sigură că acele imagini nu vor păli niciodată din mintea ei. Femeile tratate fără milă, și totuși așezate cu atâta grijă pentru a reprezenta…ceva pe care încă nu putea pune mâna. Dar desigur, pentru asta ea și Bill se aflau acolo.

Înaintă și vorbi cu tânăra sprintenă care părea să se ocupe de coaforul pentru păpuși.

“Vindeți aceste peruci aici?” întrebă Riley.

“Desigur,” răspunse femeia. “Acelea sunt doar de prezentare, dar am altele noi-nouțe în cutii. Care v-ar plăcea?”

Riley nu era sigură ce să spună mai departe, “Coafați perucile astea mici?” întrebă ea într-un sfârșit.

“Le putem schimba coafura pentru dumneavoastră. E doar un cost mic suplimentar.”

“Ce fel de oameni le cumpără?” întrebă Riley. Voia să întrebe dacă nu cumva tipi ciudați veniseră să cumpere perucile de păpuși.

Femeia se uită la ea, ochii bulbucați. “Nu sunt sigură că înțeleg ce vreți să spuneți,” zise ea. “Tot felul de oameni le cumpără. Uneori aduc o păpușă pe care o au deja ca să-i schimbe părul.”

“Vreau să zic, bărbații le cumpără des?” întrebă Riley.

Tânăra femeie arăta în mod vădit incomodată. “Nu din ce-mi amintesc,” spuse ea. Apoi se întoarse brusc pentru a se ocupa de un alt client.

Riley stătu pur și simplu pe loc o clipă. Se simțea ca o proastă, acostând o persoană cu asemenea întrebări. Era ca și cum și-ar fi impus propria lume întunecată într-una care ar fi trebuit să fie dulce și simplă.

Simți o atingere pe braț. Bill spuse, “Nu cred că o să găsim infractorul aici.”

Riley simți cum se îmbujora. Dar cum întoarse spatele coaforului pentru păpuși, realiză că nu era singura doamnă ciudată cu care aveau de-a face expozanții. Aproape că intră într-o femeie care strângea cu disperare de o păpușă proaspăt cumpărată, plângând pasional, aparent de bucurie. La o altă masă, un bărbat și o femeie intraseră într-un meci de țipete pentru cine avea să cumpere un obiect de colecție deosebit de rar. Erau prinși într-o luptă fizică cu odgonul care risca să rupă în bucăți marfa.

“Acum încep să înțeleg de ce era paznicul acela îngrijorat,” îi spuse ea lui Bill.

Văzu că Bill urmărea intenționat pe cineva în apropiere.

“Ce?” îl întrebă ea.

“Ia uită-te la tipul ăla,” spuse Bill, înclinând capul spre un bărbat care stătea lângă o expoziție din apropiere de păpuși mari în rochii dantelate. Avea în jur de treizeci și cinci de ani și era destul de arătos. Spre deosebire de ceilalți bărbați de aici, nu arăta ca un tocilar sau profesoral. În schimb, avea înfățișarea unui om de afaceri prosper și încrezător, îmbrăcat cum se cuvine într-un costum scump.

“Arată la fel de scos din peisaj ca noi,” mormăi Bill. “De ce se joacă un tip ca ăsta cu păpuși?”

“Nu știu,” răspunse Riley. “Dar arată și ca și cum ar putea angaja o fată adevărată dacă ar vrea.” Îl privi un timp pe omul de afaceri. Se oprise să se uite la o expoziție de păpuși fetițe în rochii dantelate. Aruncă o privire în jur, ca și cum s-ar fi asigurat că nimeni nu se uită.

Bill îi întoarse spatele și se aplecă înainte ca și cum ar fi vorbit însuflețit cu Riley. “Ce face acum?”

“Se uită la marfă,” spuse ea. “Într-un fel care nu-mi place deloc.”

Bărbatul se înclină spre o păpușă și o studie de aproape – poate prea de aproape – și buzele-i subțiri se curbară într-un zâmbet. Apoi îi scană din nou pe ceilalți din cameră.

“Sau se uită după potențiale victime,” adăugă ea.

Riley era sigură că detectase ceva îndoielnic în maniera bărbatului de a atinge rochia păpușii, examinând materialul într-o manieră senzuală.

Bill aruncă din o privire bărbatului. “Dumnezeule,” murmură el. “E ciudat tipul ăsta sau nu?”

Un fior puse stăpânire pe Riley. Din punct de vedere rațional, știa foarte bine că acesta nu putea fi asasinul. Până la urmă, care erau șansele să dea peste el așa în public? Totuși, în acel moment, Riley era convinsă că se afla în prezența răului.

“Nu-l scăpa din ochi,” spuse Riley. “Dacă devine destul de ciudat, îi vom pune niște întrebări.”

Dar atunci, realitatea îi alungă acele gânduri negre. A fetiță în jur de cinci ani veni alergând spre bărbat.

“Tati,” îl strigă ea.

Zâmbetul bărbatului se lărgi, și fața îi radie inocent cu dragoste. Îi arătă fiicei sale păpușa pe care o găsise, iar ea bătu din palme și râse cu bucurie. I-o înmână și fetița o strânse tare în brațe. Tatăl își scoase portofelul și se pregăti să plătească vânzătorului.

Riley își înăbuși un geamăt.

Instinctele mele ratează din nou, se gândi ea.

Văzu că Bill asculta pe cineva la telefon. Chipul îi părea abătut când se întoarse spre ea.

“A răpit o altă femeie.”