Kitabı oku: «Dispărută fără urme», sayfa 7

Capitolul 17

Riley înjură pe sub nas în timp ce trăgea mașina în parcarea de lângă o clădire lungă cu acoperișul plat. Trei oameni purtând sacouri FBI stăteau afară, socializând cu câțiva polițiști.

“Asta nu e de bine,” spuse Riley. “Aș fi vrut să ajungem aici înainte să ajungă hoardele.”

“Nu zău,” aprobă Bill.

Li se spusese că o femeie fusese răpită din interiorul unei clinici medicale dintr-un oraș mic, luată în zorii acelei dimineți.

“Măcar de data asta ne apucăm mai repede de treabă,” spuse Bill. “Poate avem o șansă să o recuperăm în viață.”

Riley aprobă în tăcere. La primele cazuri, nimeni nu știuse exact când și unde fusese răpită victima. Femeile dispăruseră pur și simplu și apăruseră mai târziu moarte împreună cu semnele criptice ale mentalității criminalului.

Poate va fi diferit de data asta, se gândi ea.

Se simțea ușurată că cineva văzuse suficient din crimă cât să sune la 911. Poliția locală era la curent cu alerta răpitorului și criminalului în serie, și chemaseră FBI-ul. Toți presupuneau că era opera aceluiași scelerat.

“Tot e cu mult înaintea noastră,” spuse Riley. “Dacă e cu adevărat el. Ăsta nu e genul de loc din care mă așteptam ca infractorul nostru să sustragă pe cineva.”

Se gândise că asasinul ar fi urmărit vreun garaj sau o pistă de jogging izolată. Poate chiar și un cartier slab iluminat.

“De ce o clinică publică?” întrebă ea. “Și de ce la lumina zilei? De ce s-ar risca să intre în clădire?”

“E clar că nu e o alegere la întâmplare,” fu de acord Bill. “Hai să mergem.”

Riley parcă pe cât de aproape putu de zona delimitată. Cum ea și Bill ieșeau din mașină, îl recunoscu pe agentul special responsabil, Carl Walder.

“Treaba e foarte gravă,” mormăi Riley către Bill în timp ce mergeau spre clădire.

Riley nu știa prea multe despre Walder – un bărbat cu un chip infantil, pistruiat, cu păr creț de culoarea cuprului. Nici Riley nici Bill nu mai lucraseră personal un caz sub el, dar avea o reputație proastă. Alți agenți spuneau că era cel mai prost fel de șef – cineva care habar nu avea ce făceau, și în consecință era cu atât mai determinat să-și dea importanță și să-și exercite autoritatea.

Ca lucrurile să fie și mai rele pentru Riley și Bill, Walder era mai mare în grad decât șeful lor, Brent Meredith. Riley nu știa ce vârstă avea Walder, dar era sigură că se ridicase pe lanțul trofic al FBI-ul prea repede pentru binele lui, sau al oricui altcuiva.

În ceea ce o privea pe Riley, era un exemplu clasic a Principiului lui Peter pus în practică. Walder se ridicase cu succes la nivelul incompetenței sale.

Walder înaintă pentru a-i întâmpina pe Riley și Bill.

“Agenți Paige și Jeffreys, mă bucur că ați putut ajunge,” spuse el.

Fără politeți, Riley îi puse direct lui Walder întrebarea care o bătea la cap.

“De unde știm că e același infractor care le-a luat pe celelalte trei femei?”

“Din cauza asta,” spuse Walder, arătându-le o pungă pentru colectat probe cu un trandafir ieftin din material. “Era pe jos chiar înăuntru.”

“O, căcat,” spuse Riley.

Biroul avusese grijă să nu divulge presei acest detaliu din modul său de operare – cum lăsase trandafiri în locurile unde așezase corpurile. Aceasta nu era opera unui imitator sau a unui asasin nou nouț.

“Cine a fost de data asta?” întrebă Bill.

“Numele ei este Cindy MacKinnon,” zise Walder. “Este infirmieră. A fost răpită când a venit de dimineață să pregătească clinica.”

Apoi Walder îi indică alți doi agenți, o tânără femeie și un și mai tânăr bărbat. “Poate că i-ați cunoscut pe agenții Craig Huang și Emily Creighton. Vi se vor alătura la acest caz.”

Bill murmură clar, “Ce nai-”

Riley îl împunse pe Bill în coaste pentru a-l face să tacă.

“Huang și Creighton au fost deja puși la curent,” adăugă Walder. “Știu tot atât de mult ca și voi despre aceste crime.”

Riley spumegă în tăcere. Voia să-i spună lui Walder că nu, Huang și Creighton nu știau tot atât cât ea. Nici măcar cât Bill. Nu aveau cum să știe atât de mult fără să fi petrecut la fel de mult timp la locul crimelor, sau fără să petreacă nenumărate ore studiind probele. Nu aveau nimic asemănător implicării profesionale pe care ea și Bill o dedicaseră acestui caz. Și era sigură că niciunul dintre puștanii aceștia nu convocaseră vreodată mintea unui criminal pentru a-și face o idee despre experiența lui.

Riley inspiră adânc pentru a-și înăbuși furia.

“Cu tot respectul, domnule,” spuse ea, “Agentul Jeffreys și cu mine stăpânim destul de bine cazul și va trebui să lucrăm rapid. Mai mult ajutor…nu va fi de ajutor.” Aproape îi venise să spună că mai mult ajutor i-ar încetini, dar se oprise la timp. Niciun rost să insulte copiii.

Riley depistă o urmă de rânjet pe chipul infantil al lui Walder.

“Cu tot respectul, agent Paige,” răspunse el. “Senatorul Newbrough nu e de acord.”

Inima îi stătu în loc. Riley își aminti interviul neplăcut cu senatorul și ceva ce spusese acesta. “Poate nu știați, dar am prieteni buni în funcții superioare în agenție.”

Desigur că Walder trebuia să fie unui din acei “prieteni buni.”

Walter își înălță bărbia și vorbi cu o autoritate împrumutată. “Senatorul spune că aveți probleme în a înțelege importanța acestui caz.”

“Mă tem că senatorul se lasă în voia emoțiilor,” spuse Riley. “E de înțeles, și îl compătimesc. E îndurerat. Crede că omorul fiicei sale a fost din motive politice sau personale sau amândouă. E evident că nu e așa.”

Walder privi sceptic printre gene.

“De unde e evident?” spuse el. “Mie mi se pare evident că el are dreptate.”

Riley nu-și putea crede urechilor.

“Domnule, fiica senatorului a fost a treia femeie răpită din ce sunt acum patru femei,” spuse ea. “Cadrul său temporal se extinde la mai mult de doi ani. Este pură coincidență că fiica sa s-a întâmplat să fie una din victime.”

“Țin să vă contrazic,” spuse Walder. “La fel și agenții Huang și Creighton.”

Ca la comandă, agentul Emily Creighton se introduse în discuție.

“Nu se întâmplă genul ăsta de lucruri din când în când?” spuse ea. “Adică, uneori un infractor va înscena o altă crimă înainte de a ucide victima vizată? Doar ca să pară un omor în serie și nu personal?”

“Această ultimă răpire ar putea servi aceluiași scop,” adăugă agentul Craig Huang. “O momeală finală.”

Riley reuși să nu-și dea ochii peste cap la naivitatea copiiilor.

“Asta e o poveste veche, veche,” spuse ea. “O operă de ficțiune. Nu se întâmplă în viața reală.”

“Ei bine,” spuse Walder pe un ton autoritar, “s-a întâmplat de data asta.”

“Nu avem timp de asta,” sări Riley. Răbdarea ei se epuizase. “Avem vreun martor?”

“Unul,” spuse Walder. “Greta Tedrow a sunat la 911 dar de fapt nu a văzut mare lucru. E înăuntru. Recepționera e și ea înăuntru, dar nu a văzut răpirea. Până când a ajuns ea la ora opt, polițiștii erau deja aici.”

Prin ușile de sticlă ale clinicii, Riley putu vedea două femei așezate în camera de așteptare. Una era o femeie subțire în haine de alergat, cu un cocker spaniel în lesă lângă ea. Cealaltă, de vârstă mijlocie, și trăsături hispanice.

“Ați interogat-o pe doamna Tedrow?” îl întrebă Riley pe Walder.

“A fost prea emoționată ca să vorbească,” spuse Walder. “O să o ducem înapoi la SAC.”

De data aceasta, Riley chiar își dădu ochii peste cap. De ce să faci un martor inocent să se simtă ca un suspect? De ce să joci pe tiranul, ca și când asta nu ar agita-o și mai mult?

Ignorând gestul de protest al lui Walder, balansă ușa și păși hotărât prin intrare.

Bill o urmă înăuntru, dar lăsă interogatoriul în sarcina lui Riley în timp ce el verifică două birouri adiacente, apoi scotoci prin camera de așteptare.

Femeia cu cățelul o privi agitată pe Riley.

“Ce se întâmplă?” întrebă Greta Tedrow. “Sunt gata să răspund la întrebări. Dar nimeni nu mă întreabă nimic. De ce nu pot să plec acasă?”

Riley se așeză pe un scaun lângă ea și îi mângâie mâna.

“O să plecați acasă, doamna Tedrow, și curând,” spuse ea. “Sunt agent Paige, și vă voi pune câteva întrebări chiar acum.”

Greta Tedrow dădu din cap tremurând. Cockerul spaniel stătea pur și simplu pe podea uitându-se în sus prietenos la Riley.

“Drăguț câine,” spuse Riley. “Foarte bine educat – sau educată. Câți ani are?”

“E un el. Toby îl cheamă. Are cinci ani.”

Riley întinse încet mâna spre câine. Cu permisiunea tacită a animalului, Riley îi mângâie capul ușor.

Femeia mulțumi tăcut din cap. Riley își scoase creionul și carnetul.

“Acum luați-o încet, nu vă grăbiți,” spuse Riley. “Spuneți-mi cu cuvintele dumneavoastră cum s-a întâmplat. Încercați să vă amintiți tot ce puteți.”

Femeia vorbi încet și șovăitor.

“Îl plimbam pe Toby.” Arătă cu degetul afară. “Tocmai treceam de colțul dincolo de gardul viu, acolo. Clinica abia apăruse în vedere. Am crezut că am auzit ceva. M-am uitat. Era o femeie în ușa de la clinică. Bătea în geam. Cred că avea căluș la gură. Apoi cineva a tras-o înapoi de la vedere.”

Riley îi mângâie din nou mâna femeii.

“E foarte bine, doamna Tedrow,” spuse ea. “L-ați văzut vreun pic pe agresor?”

Femeia se luptă cu memoria sa.

“Nu i-am văzut fața,” spuse ea. “Nu puteam să-i văd fața. Lumina era aprinsă în clinică, dar…”

Riley văzu o sclipire de amintire trecând peste chipul femeii.

“O,” spuse femeia. “Purta o mască de schi închisă la culoare.”

“Foarte bine. Ce s-a întâmplat apoi?”

Femeia deveni ceva mai agitată.

“Nu m-am oprit să gândesc. Mi-am scos mobilul și am sunat la 911. Mi se pare că a durat mult până mi-a răspuns cineva. Eram la telefon vorbind cu operatorul când o camionetă a apărut ca o furtună din spatele clădirii. Cauciucurile au scârțâit ieșind din parcare, și a virat la stânga.”

Riley lua notițe rapid. Era conștientă că Walder și cei doi tineri favoriți ai săi intraseră în cameră și stăteau pur și simplu acolo, dar îi ignoră.

“Ce fel de camionetă?” întrebă ea.

Femeia își încruntă fruntea. “Un Dodge Ram, cred. Da, așa e. Destul de veche – poate de la sfârșitul anilor nouăzeci. Era foarte murdară, dar cred că era de un bleumarin închis la culoare. Și avea ceva pe platformă. Ca un fel de rulotă, numai că nu era o rulotă. Un fel de acoperiș de aluminiu cu geamuri.”

“O capotă?” sugeră Riley.

Femeia dădu din cap, “Cred că așa le cheamă.”

Riley era mulțumită și impresionată de memoria femeii.

“Dar numărul de înmatriculare?” întrebă Riley.

Femeia păru să fie dată puțin înapoi.

“Nu – nu l-am văzut,” spuse ea, părând dezamăgită de ea însăși.

“Nici măcar o literă sau un număr?” întrebă Riley.

“Îmi pare rău, dar nu l-am reținut. Nu înțeleg cum l-am ratat.”

Walder se aplecă și șopti intens în urechea lui Riley.

“Trebuie să o ducem la SAC,” spuse el.

Se retrase puțin când Riley se ridică în picioare.

“Mulțumesc, doamna Tedrow,” spuse Riley. “Asta e tot pentru acum. V-a luat poliția datele de contact?”

Femeia dădu din cap.

“Atunci duceți-vă acasă și odihniți-vă,” spuse Riley. “Vă vom recontacta curând.”

Femeia își scoase câinele afară din clinică și se îndreptă spre casă. Walder părea gata să explodeze de furie și exasperare.

“Ce naiba a fost asta?” întrebă el. “Am spus că trebuie să o ducem la SAC.”

Riley ridică din umeri. “Nu pot să-mi imaginez de ce am fi făcut asta,” spuse ea. “Trebuie să mergem mai departe cu cazul ăsta și femeia ne-a spus tot ce a putut.”

“Vreau ca unul dintre hipnotizatorii noștri să lucreze cu ea. Să o ajute să-și amintească numărul de înmatriculare. E pe undeva în creierul ei.”

“Agent Walder,” spuse Riley, încercând să nu pară pe cât era de impacientată. “Greta Tedrow e unul dintre cei mai atenți martori pe care i-am interogat de ceva vreme încoace. A spus că nu a văzut numărul de înmatriculare, că nu l-a “reținut”. Nici măcar un număr. Asta a deranjat-o. Nu știa cum a putut să-l rateze. Venind de la cineva cu o memorie așa de ascuțită ca a ei, asta nu poate însemna decât un lucru.”

Făcu o pauză, provocându-l pe Walder să ghicească ce ar fi putut fi acel “un lucru”. Își putu da seama după privirea sa absentă că habar nu avea.

“Nu era nicio placă de înmatriculare de văzut,” spuse ea în cele din urmă. “Ori agresorul le-a dat jos ori erau murdărite și ilizibile. Tot ce a văzut a fost un spațiu gol acolo unde plăcile de înmatriculare ar fi trebuit să fie. Dacă o placă de înmatriculare lizibilă ar fi fost acolo, această femeie ar fi putut să rețină măcar o parte din ea.”

Bill lăsă să-i scape un grohăit de admirație tacită. Riley voia să-l facă să tacă din gură, dar își dădu seama că asta nu avea decât să înrăutățească lucrurile. Decise să schimbe subiectul.

“A fost contactată ruda cea mai apropiată a victimei?” îl întrebă pe Walder.

Walder dădu din cap. “Soțul ei. A venit aici pentru câteva minute. Dar nu putea suporta. L-am trimis acasă. Locuiește la doar câteva cvartale distanță. Îi voi trimite pe agenții Huang și Creighton să-l interogheze.”

Cei doi agenți mai tineri stătuseră deoparte discutând ceva entuziasmați. În acel moment, se întoarseră spre Riley, Bill și Walder. Păreau foarte încântați de ei înșiși.

“Emily – ă, Agent Creighton și cu mine i-am dat de cap,” spuse Huang. “Nu a fost niciun semn de intrare forțată, nimic care să semene cu o intrare prin efracție. Asta înseamnă că infractorul are legături locale. Ba chiar, cunoaște pe cineva care lucrează în această clinică. Ar putea lucra chiar el aici.”

“A pus cumva mâna pe o cheie,” contribui Creighton. “Poate a furat-o, sau poate a împrumutat-o și i-a făcut o copie, ceva de genul. Și cunoștea codul de la alarmă. A intrat și a ieșit fără să o declanșeze. Vom interoga personalul având asta în vedere.”

“Și știm exact pe cine căutăm,” spuse Huang. “Pe cineva cu o ranchiună împotriva senatorului Newbrough.”

Riley își înghiți furia. Cei doi trăgeau concluzii nefondate. Desigur, puteau să aibă dreptate. Dar ce le scăpase din vedere? Se uită în jurul camerei de așteptare a clinicii și a holului adiacent și o posibilitate diferită prinse formă în mintea ei. Se întoarse spre recepționera hispanică.

“Perdóneme, señora,” îi spuse ea femeii. “Dónde está el cuarto de provisiones?”

“Allá,” zise femeia, indicând o ușă de pe hol.

Riley se îndreptă spre ușă și o deschise. Se uită înăuntru, apoi se întoarse spre Walder și spuse, “Pot să vă spun exact cum a intrat în clădire. A intrat pe aici.”

Walder arăta enervat. În schimb, Bill nu arăta nici pe departe enervat – de-a dreptul încântat, de fapt. Riley știa că Bill îl displăcea pe Walder la fel de mult ca și ea. Fără îndoială că abia aștepta să-l vadă pe Walder primind o lecție bună de munca de detectiv.

Cei doi agenți tineri se holbară prin ușa deschisă, apoi se întoarseră spre Riley.

“Nu înțeleg,” se plânse Emily Creighton.

“E doar un dulap,” reluă Craig Huang.

“Uitați-vă la cutiile acelea din spate,” spuse Riley. “Nu atingeți nimic.”

Bill și Walder se alăturară adunăturii de oameni care se uitau în debaraua mare de provizii. Consumabile de hârtie și bandaje erau depozitate pe etajere late. Îmbrăcămintea clinicienilor era pusă teanc într-o parte. Dar câteva cutii mari de pe podea păreau nelalocul lor. Deși în rest totul era ordonat în debara, acele cutii erau așezate în unghiuri bizare și se vedea spațiu în spatele lor.

“Cutii împinse de la perete,” comentă Bill. “Cineva s-ar fi putut ascunde acolo prea ușor.”

“Aduceți echipa de criminaliști încoace,” se răsti Walder la agenții mai tineri. Apoi o întrebă pe Riley, “Care e teoria ta?”

Creierul îi mergea iute în timp ce scenariul prindea formă repede pentru ea. Începu să-l expună.

“A ajuns la clinică ieri,” spuse ea. “Probabil târziu în timpul zilei, la o oră deosebit de aglomerată. În miezul agitației de pacienți, a cerut recepționistei ceva simplu. Să i se ia tensiunea, poate. Și ea ar fi putut fi foarte bine infirmiera care i-a făcut testul – Cindy MacKinnon, femeia pe care o urmărea, femeia pe care a venit aici să o răpească. I-ar fi plăcut asta.”

“Nu poți ști sigur,” spuse Walder.

“Nu,” aprobă Riley. “Și, desigur, nu și-ar fi dat numele adevărat, dar puneți pe cineva să verifice evidențele clinicii privind serviciile oferite oricui, necunoscut de membrii personalului. De fapt, ar trebui să-i verificăm pe toți cei care au fost pacienți aici ieri.”

Asta ar fi durat, știa. Dar trebuiau să urmărească orice posibilitate cât mai repede posibil. Acest bărbat trebuia oprit.

“A fost aici,” spuse Riley, “printre toți pacienții. Poate cineva își va aminti ceva ciudat. Și când nimeni nu se uita, a reușit să intre în debaraua de provizii.”

“Nu e un depozit de medicamente și nu văd ce altceva ar putea fi suficient de valoros ca să fie furat,” adăugă Bill. “Așa că probabil că nu era supravegheată prea atent.”

“S-a înghesuit într-un spațiu îngust sub ultima etajeră și în spatele acelor cutii,” spuse Riley. “Personalul habar nu a avut că era aici. Clinica a închis la ora obișnuită, și toată lumea s-a dus acasă fără să bage de seamă. Când a fost sigur că toată lumea a plecat, infractorul a împins cutiile la o parte, s-a târât afară, și s-a simțit ca la el acasă. A așteptat toată noaptea. Bănuiala mea e că a dormit numai bine.”

Echipa de criminaliști intră și agenții se dădură într-o parte pentru a-i lăsa să-și facă cercetarea de fire de păr, amprente sau orice altceva ce ar fi putut purta ADN sau să furnizeze un alt indiciu.

“S-ar putea să ai dreptate,” bombăni Walder. “Va trebui de asemenea să verificăm oriunde ar mai fi putut fi în timpul nopții. Asta înseamnă peste tot.”

“E cea mai simplă soluție,” spuse Riley. “De obicei e cel mai bine.”

Își puse mănușile de plastic și porni pe coridor, uitându-se în fiecare cameră. Una era un salon pentru personal, cu o canapea aparent confortabilă.

“Aici și-a petrecut noaptea,” spuse ea cu un sentiment de certitudine.

Walder să uită înăuntru. “Nimeni să nu intre în camera asta până nu e verificată de echipă,” spuse el, făcând tot posibilul să sune eficient.

Riley se întoarse în camera de așteptare. “Era deja aici când Cindy MacKinnon a apărut de dimineață, la fix. A înșfăcat-o.”

Riley arătă cu degetul spre capătul holului.

“Apoi a șters-o cu ea pe intrarea din spate. Avea camioneta așteptând chiar acolo.”

Riley închise ochii o clipă. Aproape că îl vedea în minte, o imagine neclară pe care nu o putea aduce în prim-plan. Dacă ieșea în evidență, cineva ar fi observat. Deci nu avea o înfățișare extremă. Nu obez, nici neobișnuit de înalt sau scund, nu tunsoare ciudată, nu marcat cu tatuaje bizare sau pigmenți. S-ar îmbrăca în haine bine uzate, dar nimic specific unui anumit job. Haine vechi de zi cu zi. Asta ar fi normal pentru el, se gândi ea. Așa obișnuia să se îmbrace.

“Care e legătura lui cu aceste femei,” mormăi ea. “De unde îi vine furia?”

“O să aflăm,” spuse hotărât Bill.

Walder era acum complet tăcut. Riley știa de ce. Teoria elaborată a protejaților săi cum că răpitorul ar fi avut un contact în interior părea acum caraghioasă total. Când Riley vorbi din nou, o făcu pe un ton la limită condescendent.

“Agent Walder, apreciez spiritul tineresc al celor doi agenți ai dumneavoastră,” zise ea. “Învață. Se vor pricepe într-o zi. Chiar cred asta. Dar cred că ați face mai bine să ne lăsați pe mine și pe agent Jeffreys să-l interogăm pe soț.”

Walder oftă și îi făcu un semn ușor, abia vizibil, cu capul.

Fără niciun alt cuvânt, Riley și Bill părăsiră locul răpirii. Riley avea niște întrebări importante de pus soțului victimei.

Capitolul 18

În vreme ce conducea spre adresa pe care recepționera de la clinică i-o dăduse, Riley simți teama-i obișnuită de a interoga familiile sau soții victimelor. Cumva, simți că de data aceasta avea să fie și mai rău decât de obicei. Dar răpirea era recentă.

“Poate de data asta o vom găsi înainte să o omoare,” spuse ea.

“Dacă echipa de criminaliști poate găsi vreun indiciu despre tipul ăsta,” răspunse Bill.

“Cumva mă îndoiesc că va apărea în vreo bază de date.” Imaginea pe care Riley și-o construia în minte nu era cea a unui agresor obișnuit. Lucrul ăsta era profund personal pentru criminal într-un fel pe care nu putea să-l identifice. Avea să-i dea de cap, era sigură. Dar trebuia să-i dea de cap suficient de repede pentru a opri teroarea și agonia prin care Cindy trecea chiar acum. Nimeni nu ar fi trebuit să îndure durerea acelui cuțit… sau a acelui întuneric… a acelei flăcări usturătoare…

“Riley,” spuse brusc Bill, “e asta de acolo.”

Riley se smuci înapoi în prezent. Trase mașina aproape de trotuar și se uită în jur prin cartier. Era puțin dărăpănat dar cu atât mai călduros și primitor tocmai din această cauză. Era un fel de zonă cu chirii scăzute în care oamenii tineri fără prea mulți bani puteau să-și urmeze visele.

Desigur, Riley știa că acel cartier nu avea să rămână așa. Îmburghezirea era fără îndoială planificată să își facă efectul cât de curând. Dar poate că asta ar fi fost benefic pentru o galerie de artă. Dacă victima se întorcea vie acasă.

Riley și Bill ieșiră din mașină și se apropiară de vitrina mică a galeriei. O frumoasă sculptură de metal era expusă în vitrină în spatele unui semn care anunța “ÎNCHIS.”

Apartamentul cuplului era la etaj. Riley sună la sonerie și ea și Bill așteptară câteva clipe. Se întrebă cine avea să vină la ușă.

Când ușa se deschise, se simți ușurată să fie întâmpinată de chipul binevoitor al specialistului FBI în victimologie Beverly Chaddick. Riley mai lucrase cu Beverly. Specialistul lucrase în acest domeniu de cel puțin douăzeci de ani, și avea un mod minunat de a lucra cu victimele îndurerate și membrii familiei.

“Trebuie să-i punem câteva întrebări domnului MacKinnon,” spuse Riley. “Sper că e în stare să răspundă.”

“Da,” spuse Beverly. “Dar luați-l ușor.”

Beverly îi conduse pe Bill și Riley la etaj într-un apartament mic. Îi dădu imediat impresia lui Riley ca fiind sfâșietor de vesel, decorat cu o dezordine fantastică de picturi și sculpturi. Oamenii care locuiau aici iubeau să sărbătorească viața și toate posibilitățile sale. Se terminase asta acum? O durea inima pentru tânărul cuplu.

Nathaniel MacKinnon, un bărbat la sfârșitul celei de-a doua decade de viață, stătea în sufrageria combinată cu livingul. Silueta deșirată îl făcea să pară și mai răvășit.

Beverly anunță cu o voce blândă, “Nathaniel, agenții Paige și Jeffreys sunt aici.”

Tânărul se uită la Bill și Riley cu nerăbdare. Avea vocea răgușită de disperare.

“Ați găsit-o pe Cindy? E bine? E în viață?”

Riley își dădu seama că nu putea să spună nimic de folos. Era cu atât mai recunoscătoare că Beverly era acolo, și că stabilise deja un raport cu soțul tulburat.

Beverly se așeză lângă Nathaniel MacKinnon.

“Nimeni nu știe nimic deocamdată, Nathaniel,” spuse ea. “Sunt aici ca să ajute.”

Bill și Riley se așezară în apropiere.

Riley întrebă, “Domnule MacKinnon, v-a spus soția dumneavoastră recent cum că s-ar fi simțit temătoare sau amenințată?”

Nathaniel MacKinnon dădu din cap mutește.

Bill continuă, “E o întrebare dificilă, dar trebuie să o punem. Aveți dumneavoastră sau soția dumneavoastră vreun dușman, cineva care v-ar putea dori răul?”

Soțul părea să aibă probleme în a înțelege întrebarea.

“Nu, nu,” se bâlbâi el. “Uite ce, uneori există mici conflicte în domeniul meu de activitate. Dar sunt numai chestii stupide, certuri între artiști, nu oameni care ar face așa ceva…”

Se opri la mijlocul frazei.

“Și toată lumea…o iubește pe Cindy,” spuse el.

Riley îi detectă teama și incertitudinea de a folosi timpul trecut. Simți că interogarea acestui bărbat era probabil zadarnică și eventual grosolană. Ea și Bill aveau probabil să o scurteze și să lase situația pe mâinile capabile ale lui Beverly.

Între timp, totuși, Riley aruncă o privire prin apartament, încercând să identifice cea mai mică urmă a vreunui indiciu.

Nu avea nevoie să i se spună că Cindy și Nathaniel MacKinnon nu aveau copii. Apartamentul nu era suficient de mare, și în plus, operele de artă din preajmă erau periculoase pentru un copil.

Suspectă, totuși, că situația nu era la fel pentru Margaret și Roy Geraty. Instinctul lui Riley îi spuse că Cindy și Nathaniel aleseseră să nu aibă copii, și asta doar temporar. Așteptau momentul oportun, mai mulți bani, o casă mai mare, un stil de viață mai stabil.

Au crezut că au tot timpul, se gândi Riley.

Se gândi la ipoteza ei anterioară cum că asasinul viza mamele. Se întrebă din nou cum de putuse să se înșele atât de amarnic.

Altceva în legătură cu apartamentul începu să-i atragă atenția. Nu văzu nicăieri nicio fotografie cu Nathaniel sau Cindy. Asta nu era surprinzător în mod special. În cuplu, erau mult mai interesați de creativitatea altora decât de pozele cu ei. Erau orice numai narcisiști nu.

Chiar și așa, Riley simți nevoia să își facă imagine mai clară despre Cindy.

“Domnule MacKinnon,” întrebă ea cu grijă, “aveți vreo fotografie recentă a soției dumneavoastră?”

Se uită o clipă absent la ea. Apoi expresia feței i se lumină.

“Desigur,” spuse el. “Am una nouă chiar pe telefonul mobil.”

Deschise fotografia pe telefon și i-l dădu lui Riley.

Când Riley văzu poza, inima îi sări din piept. Cindy MacKinnon stătea cu o fetiță de trei ani în brațe. Atât ea cât și fetița străluceau de bucurie ținând o păpușă frumos îmbrăcată între ele.

Îi trebui un moment lui Riley pentru a respira din nou. Femeia răpită, un copil și o păpușă. Nu se înșelase. Cel puțin nu în totalitate. Trebuia să existe o legătură între acest criminal și păpuși.

“Domnule MacKinnon, cine este copilul din poză?” întrebă Riley, cât putu de calm.

“Este nepoata lui Cindy, Gale,” răspunse Nathaniel MacKinnon. “Mama ei este sora lui Cindy, Becky.”

“Când a fost făcută această fotografie?” întrebă Riley.

Bărbatul se opri ca să se gândească. “Cred că Cindy mi-a trimis-o vineri,” spuse el. “Da, sunt sigur că atunci mi-a trimis-o. Era la aniversarea lui Gale. Cindy a ajutat-o pe sora ei cu petrecerea. A plecat mai devreme de la serviciu ca să dea o mână de ajutor.”

Riley se luptă cu gândurile sale, nesigură pentru o clipă ce să întrebe mai departe.

“Păpușa a fost un cadou pentru nepoata lui Cindy?” întrebă ea.

Nathaniel încuviință din cap. “Gale a fost încântată peste măsură. Asta a bucurat-o mult pe Cindy. Adoră să o vadă pe Gale fericită. Fata e aproape ca o fiică pentru ea. M-a sunat direct să-mi spună. Atunci mi-a trimis fotografia.”

Riley se chinui să-și păstreze vocea stabilă. “E o păpușă minunată. Înțeleg de ce Gale a fost atât de încântată de ea.”

Ezită din nou, privind fix imaginea păpușii ca și cum i-ar fi putut spune ceea ce avea nevoie să știe. În mod cert acel zâmbet vopsit, acei ochi albaștri inexpresivi, dețineau cheia către întrebările sale. Dar nici măcar nu știa ce să întrebe.

Cu colțul ochiului putu să vadă că Bill o urmărea intens.

De ce un criminal brutal și-ar așeza victimele ca să arate ca niște păpuși?

În cele din urmă, Riley întrebă, “Știți de unde a cumpărat Cindy păpușa?”

Nathaniel păru cu adevărat nedumerit. Până și Bill părea surprins. Cu siguranță se întreba unde voia să ajungă Riley cu asta. Adevărul era că Riley nu era pe deplin sigură ea însăși.

“Nu am nicio idee,” spuse Nathaniel. “Nu mi-a spus. E important?”

“Nu sunt sigură,” recunoscu Riley. “Dar cred că ar putea fi.”

Nathaniel devenea din ce în ce mai agitat acum. “Nu înțeleg. Despre ce e vorba aici? Vreți să spuneți că soția mea a fost răpită din cauza păpușii unei fetițe?”

“Nu, nu asta spun.” Riley încercă să pară calmă și convingătoare. Desigur, își dădu seama, că spunea asta. Credea că probabil soția lui fusese răpită din cauza unei păpuși a unei fetițe, chiar dacă asta nu avea niciun sens.

Nathaniel era vizibil perturbat. Riley văzu că Beverly Chaddick, specialistul în victimologie care stătea jos în apropiere, o privea fix cu încordare. Scuturând ușor din cap, Beverly părea că încearcă să comunice că Riley trebuia să o lase mai ușor cu soțul tulburat. Riley își reaminti singură că interogarea victimelor și familiilor lor nu era punctul ei forte.

Trebuie să am grijă, își spuse ea. Dar simți de asemenea o nevoie urgentă să se grăbească. Femeia era în captivitate. Închisă într-o cușcă sau legată, nu conta. Nu avea mult de trăit. Era acum momentul să renunțe la orice sursă de informație?

“Există vreo cale să aflăm de unde a cumpărat-o Cindy?” întrebă Riley, încercând să vorbească pe un ton mai blând. “În cazul în care avem nevoie de această informație.”

“Eu și Cindy păstrăm unele chitanțe,” spuse Nathaniel. “Doar pentru cheltuielile deductibile fiscal. Nu cred că ar fi păstrat chitanța pentru un cadou pentru familie. Dar mă uit.”

Nathaniel se duse într-o debara și coborî o cutie de pantofi. Se așeză din nou și deschise cutia, care era plină de chitanțe de hârtie. Începu să caute prin ele, dar mâinile îi tremurau necontrolat.

“Nu cred că pot să fac asta,” spuse el.

Beverly îi luă delicat cutia.

“E în regulă, domnule MacKinnon,” spuse ea. “O caut eu.”

Beverly începu să scotocească prin cutie. Nathaniel era aproape înlăcrimat.

“Nu înțeleg,” spuse el cu o voce spartă. “Doar a cumpărat un cadou. Ar fi putut fi orice. De oriunde. Cred că luase în considerare mai multe variante, dar în final s-a decis pentru păpușă.”

Riley era foarte supărată. Cumva, alegerea păpușii o conduse pe Cindy MacKinnon într-un coșmar. Dacă ar fi decis să cumpere un animal de pluș, ar fi fost azi acasă, vie și fericită?

“Puteți să-mi explicați vă rog care-i toată treaba cu păpușa?” insistă Nathaniel.

Riley știa că bărbatul merita o explicație. Nu se putu gândi la un alt mod mai blând de a o spune.

“Cred – ” începu ea șovăitoare. “Cred că răpitorul soției dumneavoastră – ar putea fi obsedat de păpuși.”

Era conștientă de reacțiile imediate ale celorlalți din cameră. Bill scutură din cap și își plecă privirea. Capul lui Beverly sări în sus de șoc. Nathaniel o privi îndelungat cu o expresie de disperare fără speranță.

“Ce vă face să credeți asta?” întrebă el cu glasul tăiat. “Ce știți despre el? Ce nu-mi spuneți?”

Riley căută un răspuns util, dar văzu o realizare revelatoare în ochii lui.

“A mai făcut asta, nu-i așa?” spuse el. “Au mai fost alte victime. Are asta ceva de-a face cu —?”

Nathaniel se chinui să-și amintească ceva.

“O, Dumnezeule,” spuse el. “Am citit despre asta în presă. Un criminal în serie. A omorât alte femei. Corpurile lor au fost găsite în Mosby Park și în parcul ăla național aproape de Daggett și undeva pe lângă Belding.”

Se chirci și începu să suspine necontrolat.

“Credeți că Cindy e următoarea victimă,” strigă el. “Credeți că e deja moartă.”