Kitabı oku: «Calea Eroilor», sayfa 11

CAPITOLUL ŞAISPREZECE

Când soarele începuse să pălească pe cer—de un stacojiu închis, amestecat cu albastru, care părea că învăluie universul—Thor mergea împreună cu Reece, O’Connor şi Elden de-a lungul potecii care ducea în pădurea din Sălbăticie. Thor nu fusese atât de încordat în viaţa lui. Erec rămăsese în tabără , acum erau doar ei patru şi, în ciuda neînţelegerilor, Thor simţea că acum aveau nevoie unul de celălalt mai mult ca niciodată. Trebuiau să se descurce pe cont propriu, fără Erec. Înainte de a pleca, Erec le spusese să nu se îngrijoreze, căci el va rămâne în tabără şi le va auzi strigătele şi va fi acolo dacă vor avea nevoie de el.

Asta îl liniştea pe Thor în acest moment.

În timp ce pădurea se strângea în jurul lor, Thor privea cu luare aminte acest loc exotic, cu solul pădurii acoperit de spini şi fructe ciudate. Crengile multor copaci erau noduroase şi bătrâne, aproape atingându-se unele de celelalte, atât de aproape încât Thor era adesea nevoit să se aplece. Aveau spini în loc de frunze, care ieşeau de pretutindeni. Viţa de vie galbenă atârna peste tot, iar Thor făcu greşeala de a întinde mâna pentru a împinge o viţă din faţa sa, ca să-şi dea seama imediat că era un şarpe. Strigă şi sări la o parte tocmai la timp.

Se aşteptase ca ceilalţi să râdă de el, dar şi ei fuseseră copleşiţi de teamă. Peste tot în jurul lor se auzeau zgomotele străine ale animalelor exotice. Unele erau joase şi guturale, altele, ascuţite şi pătrunzătoare. Unele răsunau de departe; altele păreau incredibil de aproape. Amurgul să lăsa mult prea repede, în timp ce ei intrau tot mai adânc în pădure. Thor era convins că în orice moment ar putea fi prinşi într-o ambuscadă. Cum cerul devenea tot mai întunecat, îi venea tot mai greu să vadă chiar şi chipurile compatrioţilor săi.

Cuprinse mânerul sabiei atât de strâns, încât degetele i se albiră, în timp ce cu cealaltă mână apucă praştia. Ceilalţi îşi apucară şi ei armele.

Thor îşi dorea să fie puternic, încrezător şi curajos, aşa cum trebuia să fie un bun cavaler. Aşa cum îl învăţase Erec. Era mai bine pentru el să înfrunte moartea acum, decât să trăiască întotdeauna cu teamă de ea. Încercă să-şi ridice bărbia şi să meargă curajos înainte, chiar grăbindu-se şi mergând cu câţiva paşi înaintea celorlalţi. Inima îi bătea puternic, dar simţea că îşi poate înfrunta temerile.

„Mai exact, ce căutăm noi în timpul patrulei?” întrebă Thor.

Imediat ce întrebă, înţelese că pusese o întrebare stupidă şi se aşteptă ca Elden să facă haz pe seama lui.

Dar spre surprinderea sa, nu auzi nimic altceva decât tăcere. Thor aruncă o privire asupra lui Elden şi-i văzu albul ochilor, înţelegând că acesta era şi mai înspăimântat. Această constatare, cel puţin, îi dădu lui Thor ceva încredere. Thor era mai tânăr şi mai mic decât el şi nu se lăsa copleşit de frică.

„Duşmanul, cred”, spuse în cele din urmă Reece.

„Şi cine-i acesta? întrebă Thor. „Cum arată el?”

„Sunt tot felul de duşmani pe-aici”, zise Reece. „Suntem în Sălbăticie acum. Sunt naţiuni de barbari şi toate soiurile şi rasele de creaturi malefice.”

„Dar care-i rostul patrulei noastre? întrebă O’Connor. „Cu ce putem noi să schimbăm lucrurile, patrulând? Chiar dacă omorâm unul sau doi duşmani, va opri asta milioanele care le vor urma?”

„Nu suntem aici să-i împuţinăm”, răspunse Reece. „Suntem aici în numele Regelui nostru, să ne facem cunoscută prezenţa. Să le transmitem că nu se pot apropia prea mult de Canion.”

„Cred că ar avea mai multă noimă dacă am aştepta până vor încerca să-l treacă şi să ne răfuim cu ei atunci”, zise O’Connor.

„Nu”, zise Reece. „E mai bine să-i descurajăm fie şi să se apropie. Acesta este motivul pentru care există patrulele. Cel puţin asta spune fratele meu mai mare.”

Inima lui Thor bătea puternic, în timp ce continuau să se afunde în pădure.

„Cât de departe ar trebui să mergem?” întrebă Elden, vorbind pentru prima oară, cu glasul tremurător.

„Nu-ţi aminteşti ce-a spus Kolk? Trebuie să recuperăm steagul roşu şi să-l aducem înapoi”, zise Reece. Asta e dovada noastră că am mers destul de departe în patrulă.”

„N-am văzut niciun steag nicăieri”, zise O’Connor. De fapt, nu prea văd nimic. Cum vom reuşi să ne întoarcem?”

Nimeni nu răspunse. Thor se întreba acelaşi lucru. Cum ar putea vreodată găsi steagul în întunericul nopţii? Începuse să se întrebe dacă nu cumva era vreun şiretlic, un exerciţiu, o altă probă pusă la cale de Legiune pentru a-i încerca pe băieţi. Se gândi din nou la ce spusese Erec despre numeroşii săi duşmani de la curte. Avea o presimţire rea în legătură cu această patrulă. Oare li se înscenase ceva?

Deodată se auzi un ţiuit înfiorător, urmat de o mişcare printre crengi, şi ceva mare le tăie calea. Thor îşi scoase sabia, iar ceilalţi făcură şi ei la fel. Sunetul săbiilor scoase din teci, de metal pe metal, umplu aerul, în timp se opriră ce ei toţi pe loc, cu săbiile întinse în faţa lor, uitându-se neliniştiţi în toate direcţiile.

„Ce-a fost asta?” strigă Elden, cu vocea spartă de frică.

Animalul le tăie încă o dată calea, alergând dintr-o parte în alta a pădurii şi, de data aceasta, se uitară cu atenţie la el.

Thor se destinse când îl recunoscu.

„E doar o căprioară”, zise el foarte uşurat. „Cea mai ciudată căprioară pe care am văzut-o—dar, cu toate acestea, doar o căprioară.”

Reece râse, zgomotul era liniştitor, dar râsul era prea matur pentru vârsta sa. Aşa cum îl auzi Thor, înţelese că era râsul unui viitor rege. Se simţea mai bine cu prietenul său alături. Şi atunci râse şi el. Atâta frică pentru nimic.

„N-am ştiut că ai vocea spartă atunci când eşti cuprins de frică”, îl zeflemisi Reece pe Elden, râzând din nou.

„Dacă te-aş putea vedea, te-aş snopi în bătaie”, zise Elden.

„Eu te văd foarte bine”, răspunse Reece. „Vino să încerci.”

Elden se uită urât la el, dar nu îndrăzni să facă vreo mişcare. În schimb, îşi puse sabia înapoi în teacă, aşa cum făcuseră şi ceilalţi. Thor îl admiră pe Reece pentru că-i făcea zile fripte lui Elden; Elden îi lua în râs pe toţi ceilalţi, merita să fie tratat în acelaşi fel. Admira curajul lui Reece de a face asta căci, în definitiv, Elden era de două ori mai mare decât el.

Thor simţi că o parte din încordare se duse. Avuseseră prima întâlnire neprevăzută, se spărsese gheaţa şi erau încă în viaţă. Se lăsă pe spate, râzând şi el, fericit că trăieşte.

„Continuă să râzi, străine”, zise Elden.  „Vom vedea cine râde la urmă.”

Nu râd de tine, cum face Reece, gândi Thor. Sunt doar bucuros că sunt în viaţă.

Dar nu se obosi să spună nimic;  ştia că n-ar putea spune nimic care să schimbe ura pe care Elden i-o purta.

„Priviţi!” strigă O’Connor. „Acolo!”

Thor aruncă o privire, dar abia putu să vadă ce le arăta el în noaptea densă. Apoi îl văzu: steagul Legiunii, agăţat de una dintre crengi.

Toţi începură să alerge spre el.

Elden îi întrecu pe toţi, împingându-i brutal la o parte.

„Steagul acela e al meu!” strigă el.

„Eu l-am văzut primul!” strigă O’Connor.

„Dar eu voi fi primul care pune mâna pe el şi cel care-l va duce înapoi!” strigă Elden.

Thor se înfurie; nu-i venea să creadă ce făcea Elden. Îşi aminti ce spusese Kolk—că cel care va duce steagul va fi răsplătit—şi pricepu de ce alerga Elden. Dar asta nu-l scuza. Ar fi trebuit să fie o echipă, un grup—nu fiecare pentru sine. Elden îşi dădea arama pe faţă—niciunul dintre ei nu alerga încercând să-i întreacă pe ceilalţi. Asta îl făcu pe Thor să-l urască şi mai mult.

Elden îi depăşi în goană, după ce-l împinse cu cotul pe O’Connor şi, înainte ca ceilalţi să poată reacţiona, câştigă un avans de câţiva paşi şi puse mâna pe steag.

Cum făcu asta, o plasă imensă apăru de nicăieri, răsărind din pământ, răsucindu-se în sus prin aer, prinzându-l pe Elden şi ridicându-l în aer. Se legăna înainte şi înapoi, sub ochii lor, la numai câţiva paşi, ca un animal prins în capcană.

„Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă!” ţipă el, îngrozit.

Toţi încetiniră în timp ce se apropiau de el; Reece începu să râdă.

„Ei bine, cine e laşul acum?” strigă Reece, amuzat.

„Cum, ticălosule!” strigă el. „Te omor când cobor de-aici!”

„Serios?” răspunse Reece. „Şi când se va întâmpla asta?”

„Daţi-mă jos!” strigă Elden, răsucindu-se şi învârtindu-se în plasă. „Vă poruncesc!”

„Ah, ne porunceşti, nu-i aşa?” zise Reece, izbucnind iar în râs.

Reece se întoarse şi se uită la Thor.

„Voi ce părere-aveţi?” întrebă Reece.

„Cred că ne datorează scuze tuturor”, zise O’Connor. „Mai ales lui Thor.”

„Sunt de acord”, zise Reece. „Iată ce ai de făcut”, îi spuse el lui Elden. „Cere-ţi scuze—şi fă-o sincer—iar eu mă voi gândi dacă te eliberez.”

„Să-mi cer scuze?” repetă Elden, îngrozit. „Niciodată.”

Reece se întoarse spre Thor.

„Poate chiar ar trebui să-l lăsăm pe prostul ăsta aici peste noapte. Ar fi o hrană minunată pentru animale. Tu ce crezi?”

Thor zâmbi larg.

„Cred că-i o idee bună”, zise O’Connor.

„Aşteptaţi!”strigă Elden.

O’Connor se întinse şi smulse steagul din mâinile atârnând ale lui Elden.

„Cred că nu ne-ai întrecut, până la urmă”, zise O’Connor.

Cei trei se întoarseră şi începură să se îndepărteze.

„Nu, aşteptaţi!” ţipă Elden. „Nu mă puteţi lăsa aici! Nu puteţi face asta!”

Cei trei continuară să se îndepărteze.

„Îmi pare rău!” începu Elden să se smiorcăie. „Vă rog! Îmi pare rău!”

Thor se opri, dar Reece şi O’Connor îşi văzură de drum. În cele din urmă, Reece se întoarse.

„Ce faci?” îl întrebă Reece pe Thor.

„Nu-l putem lăsa aici”, zise Thor. Oricât de mult l-ar fi antipatizat pe Elden, nu credea că e bine să-l lase acolo.

„De ce nu?” întrebă Reece. „Şi-a făcut-o cu mâna lui.”

„Dacă ai fi fost în locul lui”, spuse O’Connor, „ştii că te-ar fi lăsat aici bucuros. De ce ţi-ar păsa?”

„Înţeleg”, zise Thor. „Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne purtăm ca el.”

Reece îşi puse mâinile în şold şi oftă adânc, în timp ce se aplecă spre Thor şi-i şopti:

„Nu voiam să-l las aici toată noaptea. Poate doar jumătate din ea. Dar ai dreptate. Nu e făcut pentru asta. Ar face probabil pe el şi ar suferi un atac de inimă. Eşti prea bun. Asta-i o problemă”, zise Reece şi puse o mână pe umărul lui Thor. „Dar pentru asta te-am ales să-mi fii prieten.”

„Şi eu la fel”, zise O’Connor, punându-şi mâna pe celălalt umăr al lui Thor.

Thor se întoarse, se îndreptă spre plasă, o prinse şi o tăie.

Elden ateriză cu o bufnitură. Se ridică în picioare, aruncă plasa de pe el şi cercetă febril solul.

„Sabia mea!” strigă el. „Unde e?”

Thor se uită în jos, dar era prea întuneric pentru a putea vedea.

„Probabil a zburat printre copaci când ai fost ridicat”, răspunse Thor.

„Oriunde ar fi, acum e pierdută”, spuse Reece. „N-ai s-o mai găseşti niciodată.”

„Dar nu înţelegi”, insistă Elden. „Legiunea. Există o singură regulă. Să nu-ţi pierzi niciodată arma. Nu mă pot întoarce fără ea. Aş fi eliminat!”

Thor se întoarse şi cercetă terenul, copacii, căutând peste tot. Dar sabia lui Elden dispăruse fără urmă. Reece şi O’Connor stăteau acolo, neobosindu-se să caute.

Elden scotoci peste tot, apoi renunţă.

„E vina ta”, zise el, arătând spre Thor. „Tu ne-ai băgat în încurcătura asta!”

„Nu, n-am făcut-o eu”, răspunse Thor. „Tu ai făcut-o! Tu ai alergat după steag. Dându-ne pe toţi la o parte. Tu eşti singurul vinovat!”

„Te urăsc!” ţipă Elden.

Îl atacă pe Thor, apucându-l de cămaşă şi trântindu-l la pământ. Forţa lui îl luă pe Thor pe nepregătite. Reuşi să se rotească rapid, dar Elden îl prinse din nou şi-l ţintui la pământ. Elden era pur şi simplu prea mare şi prea puternic şi era prea greu să-l ţină la distanţă.

Pe neaşteptate însă, Elden îi dădu drumul şi se rostogoli de pe el. Thor auzi sunetul unei săbii scoase din teacă şi, ridicându-şi privirea, îl văzu pe Reece stând deasupra lui Elden, ţinându-şi vârful sabiei la gâtul acestuia.

O’Connor se aplecă, îi întinse mâna lui Thor şi îl ajută să se ridice în picioare. Thor stătea lângă cei doi prieteni ai săi, privind către Elden, care rămăsese întins, cu sabia lui Reece la gât.

„Atinge-mi încă o dată prietenul”, îi spuse el încet, grav, lui Elden, „şi te asigur că te voi ucide.”

CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE

Thor, Reece, O’Connor, Elden şi Erec erau aşezaţi toţi în jurul unui foc straşnic. Toţi cinci stăteau posomorâţi şi tăcuţi, iar Thor era surprins că putea fi atât de frig într-o noapte de vară. Era ceva neobişnuit cu acest canion, cu vântul lui rece, misterios, care forma vârtejuri în jur şi se amesteca cu ceaţa, ce părea a nu se risipi niciodată, pătrunzând-l până la os.

Thor muşcă din bucata de carne uscată, pe care o treceau din mână în mână; era tare şi sărată, dar hrănitoare. Erec se întinse şi-i puse în mână ceva, iar Thor simţi apăsarea burdufului moale în palmă, cu lichidul clipocind în el. Îl ridică la gură, descoperind că era surprinzător de greu, şi-l stoarse îndelung. Se simţi încălzit pentru prima oară în acea noapte.

Toată lumea tăcea, uitându-se fix la flăcări. Thor era încă încordat. Pentru că se afla de partea aceasta a canionului, pe teritoriul inamic, i se părea că trebuia să facă de pază clipă de clipă şi se minuna cât de calm părea a fi Erec, ca şi cum ar fi stat, lipsit de griji, în propria curte. Cel puţin, Thor era uşurat că ieşiseră din Sălbăticie, că-l regăsiseră pe Erec şi că stăteau în jurul unui foc liniştitor. Erec privea linia pădurii, atent la cel mai mic zgomot şi, cu toate acestea, încrezător şi destins. Thor ştia că dacă s-ar ivi vreun pericol, Erec i-ar apăra pe toţi.

Thor se simţea mulţumit lângă foc; privi în jur şi văzu că şi ceilalţi păreau mulţumiţi—cu excepţia lui Elden, desigur, care era posomorât de când se întorseseră din pădure. Îşi pierduse fudulia încrezătoare de mai devreme şi stătea acolo amărât şi lipsit de sabie. Comandanţii nu-i vor ierta niciodată o asemenea greşeală—Elden va fi alungat din Legiune la întoarcere. Se întrebă ce va face Elden. Avea sentimentul că nu va renunţa atât de uşor, că avea un şiretlic, un as în mânecă. Însă Thor credea că orice ar fi făcut, nu putea fi de bine.

Thor se întoarse şi urmări privirea lui Erec până în orizontul îndepărtat, pe direcţia sudică. O strălucire slabă, o linie fără sfârşit, cât putea cuprinde cu privirea, lumina noaptea. Thor se miră.

„Ce-i asta?” îl întrebă pe Erec, în cele din urmă. „Strălucirea aceea? Aceea la care vă tot uitaţi?”

Erec rămase tăcut pentru o vreme, singurul sunet care se auzea fiind cel al vântului. Într-un târziu, fără să se întoarcă, răspunse:

„Goralii.”

Thor privi spre ceilalţi, care îl priviră şi ei, cuprinşi de teamă. Thor se înfioră gândindu-se la asta. Goralii. Atât de aproape. Nu era nimic între aceştia şi el, cu excepţia unei păduri obişnuite şi a unei întinse câmpii. Nu mai erau separaţi de marele Canion, care-i proteja. Toată viaţa auzise poveşti despre barbarii aceştia plini de cruzime din Sălbăticie, care nu aveau alt ţel decât acela de a ataca Inelul. Şi acum nu se afla nimic între ei. Nu-i venea să creadă câţi de mulţi erau. Era acolo o imensă armată aşteptând.

„Nu vă e teamă?” îl întrebă Thor pe Erec.

Erec clătină din cap.

„Goralii acţionează ca unul. Armata lor îşi aşază tabăra acolo în fiecare noapte. Fac asta de mulţi ani. Ar lua cu asalt Canionul doar dacă şi-ar mobiliza întreaga armată şi ar acţiona ca unul. Dar nu ar îndrăzni să o facă. Puterea Sabiei acţionează ca un scut. Ei ştiu că nu-l pot străpunge.”

„Atunci de ce şi-au instalat tabăra acolo?” întrebă Thor.

„Este felul lor de a intimida. Şi de a se pregăti. S-a întâmplat de multe ori de-a lungul istoriei, pe vremea părinţilor noştri, ca ei să atace, încercând să forţeze Canionul. Dar nu s-a întâmplat în vremurile noastre.”

Thor privea spre cerul negru, cu stele galbene şi albastre şi portocalii sclipind sus, deasupra capului, şi se gândea. Această parte a Canionului era un loc de coşmar şi fusese astfel de când se ştia. Gândul acesta îl speria, dar se strădui să-şi alunge teama din minte. Era membru al Legiunii şi acum trebuia să se poarte ca atare.

„Nu fi îngrijorat”, zise Erec, ca şi cum i-ar fi citit gândurile. „Nu vor ataca atâta vreme cât avem Sabia Destinului.”

„Aţi ţinut-o vreodată în mână?” îl întrebă Thor, brusc curios, pe Erec. „Sabia?”

„Desigur, nu”, replică tăios Erec. „Nimănui nu-i este permis să o atingă, cu excepţia descendenţilor regelui.”

Thor îl privi, confuz.

„Nu înţeleg. De ce?”

Reece îşi drese glasul.

„Pot continua eu?” interveni el.

Erec dădu aprobator din cap.

„Există o legendă în jurul Sabiei. În realitate, nu a fost ridicată de nimeni. Legenda spune că un singur om, cel ales, va fi capabil să o ridice. Numai regele are voie să încerce sau unul dintre descendenţii săi, dacă e numit rege. Aşa că stă acolo, neatinsă.”

„Dar regele nostru actual? Tatăl tău?” întrebă Thor. „Poate să încerce?”

Reece îşi plecă privirea.

„A încercat o dată. Când a fost încoronat. Aşa spune. N-a putut-o ridica. Aşa că stă acolo, ca un continuu reproş pentru el. O urăşte. Îl împovărează ca o fiinţă vie. Când alesul va sosi”, adăugă Reece, „va elibera Inelul de toţi duşmanii din jur şi ne va conduce spre un destin mai măreţ  decât am cunoscut vreodată. Toate războaiele se vor sfârşi.”

„Basme şi prostii”, interveni Elden. „Sabia aceea nu va fi ridicată de nimeni. E prea grea. Nu e posibil. Şi nu există niciun ales. Sunt numai tâmpenii. Acea legendă a fost inventată doar pentru a-l supune pe omul de rând, pentru a ne face pe toţi să-l aşteptăm pe pretinsul ales. Pentru a întări neamul MacGil. E o legendă foarte convenabilă pentru ei.”

„Ţine-ţi gura, băiete”, îl repezi Erec. „Vei vorbi întotdeauna cu respect despre Regele nostru.”

Elden îşi plecă privirea, umil.

Thor se gândea la toate acestea, încercând să le înţeleagă. Erau atât de multe de desluşit deodată. Toată viaţa visase să vadă Sabia Destinului. Auzise poveşti despre forma ei perfectă. Se zvonea că e făcută dintr-un material pe care nu-l cunoştea nimeni şi se presupunea că e o armă magică. Acest lucru îl făcea pe Thor să se întrebe ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi avut sabia să-i protejeze. Ar fi fost atunci armata regelui învinsă de Imperiu? Thor privi focurile strălucitoare de la orizont. Păreau a fi nesfârşite.

„Aţi fost vreodată acolo?” îl întrebă Thor pe Erec. „Acolo, departe? Dincolo de pădure? În Sălbăticie?”

Ceilalţi se întoarseră şi-l priviră pe Erec, în timp ce Thor îi aştepta nerăbdător răspunsul. În tăcerea adâncă, Erec privi flăcările timp îndelungat—atât de îndelungat, încât Thor începu să se îndoiască că va răspunde vreodată. Thor spera că nu fusese prea insistent; îi era atât de recunoscător şi atât de îndatorat lui Erec, încât, desigur, nu voia să-l supere. Thor nici nu era sigur că voia să afle răspunsul.

Chiar atunci, când Thor îşi dori să-şi poată retrage întrebarea, Erec răspunse, solemn:

„Da.”

Acel singur cuvânt pluti în aer prea multă vreme, iar din el, din gravitatea cu care fusese rostit, Thor înţelese tot ce dorise să afle.

„Cum e acolo?” întrebă O’Connor.

Thor se simţi uşurat că nu era singurul care punea întrebări.

„Totul e controlat de un singur imperiu nemilos”, zise Erec. „Dar ţinuturile sunt vaste şi variate. Există ţinutul barbarilor. Ţinutul sclavilor. Şi ţinutul monştrilor. Monştri diferiţi de tot ce vă puteţi imagina voi. Şi există deşerturi şi munţi şi dealuri, cât cuprinzi cu ochii. Mai sunt mlaştini şi smârcuri şi întinsul ocean. Există ţinutul druizilor. Şi cel al dragonilor.”

Ochii lui Thor se deschiseră larg.

„Dragoni?” întrebă el, surprins. „Nici nu credeam că există.”

Erec îl privi, extrem de serios.

„Te asigur că există. Şi e un loc în care nu-ţi doreşti să mergi vreodată. Un loc de care până şi goralii se tem.

La gândul acesta, Thor înghiţi în sec. Îi era greu să-şi imagineze că s-ar aventura atât departe în lume. Se întrebă cum de Erec reuşise să scape cu viaţă. Îşi puse în minte să-l întrebe altă dată.

Erau atât de multe întrebări pe care Thor ar fi vrut să i le pună—despre natura imperiului malefic şi cine îl conducea; de ce voiau să atace; când se aventurase Erec afară; când se întorsese. Dar în timp ce Thor privea flăcările, se făcu tot mai frig şi mai întuneric, iar cum toate aceste întrebări i se învălmăşeau în minte, îşi simţi pleoapele tot mai grele. Nu era timpul potrivit să întrebe.

În schimb, se lăsă cuprinse de somn. Îşi puse capul jos pe pământ. Înainte ca ochii să i se închidă de-a binelea, cercetă solul străin şi se întrebă când sau dacă se va mai întoarce vreodată acasă.

*

Thor deschise ochii, confuz, întrebându-se unde era şi cum ajunsese acolo. Privi în jos şi văzu o ceaţă deasă urcându-i până la brâu, atât de groasă încât nu-şi vedea picioarele. Se întoarse şi văzu cum se iveau zorii deasupra canionului, în faţa sa. În depărtare, de cealaltă parte, era ţinutul său natal. Era încă pe partea aceasta, partea greşită a liniei de demarcaţie. Inima îi bătu mai repede.

Thor privi podul dar, ciudat, toţi oştenii plecaseră. Întregul loc, de fapt, părea pustiu. Nu putea înţelege ce se întâmplase. În timp ce privea podul, scândurile sale de lemn se prăbuşiră, una după alta, ca piesele de domino. În câteva clipe, întregul podul se prăbuşi în prăpastie. Fundul acesteia era atât de adânc, încât nu auzi deloc scândurile lovindu-l.

Thor înghiţi în sec şi se întoarse, căutându-i pe ceilalţi—dar nu erau nicăieri. Nu ştia ce să facă. Acum era blocat aici. Aici, singur, de partea cealaltă a Canionului, fără să aibă cum să se întoarcă. Şi nu putea să înţeleagă unde dispăruseră toţi.

Auzind ceva, se întoarse şi privi în pădure. Simţise o mişcare. Se ridică în picioare, porni în direcţia zgomotului şi, în timp ce mergea, paşii i se înfundau în pământul moale. Când ajunse mai aproape, observă o plasă atârnând de o creangă joasă. În ea se afla Elden, rotindu-se continuu şi crengile trosneau în timp ce se rotea.

Un şoim stătea cocoţat pe capul său, o creatură cu aspect deosebit, cu un trup care strălucea ca argintul şi cu o singură dungă neagră, care-i cobora pe frunte, între ochi. Se aplecă, smulse ochiul lui Elden şi rămase cu el aşa. Se întoarse spre Thor, ţinând ochiul în cioc.

Thor voia să se uite în altă parte, dar nu putea. Tocmai când începuse să înţeleagă că Elden e mort, întreaga pădure se însufleţi. Din toate direcţiile, năvăli din ea o armată de gorali. Uriaşi, purtând o singură bucată de pânză care le înfăşura şoldurile, cu piepturi imense, musculoase, cu trei nasuri plasate în triunghi pe faţă şi cu doi colţi lungi, ascuţiţi şi curbaţi, aceştia alergau drept spre el, şuierând şi mârâind. Sunetul îţi făcea părul măciucă, iar Thor nu avea unde să se ducă. Se aplecă să-şi ia sabia dar, privind în jos, descoperi că nu mai era.

Thor ţipă.

Se trezi stând în capul oaselor, respirând greu, privind febril în toate direcţiile. Pretutindeni în jur era linişte−o linişte adevărată, vie, nu ca cea din visul lui.

Lângă el, sub primele raze ale răsăritului, Reece, O’Connor şi Erec dormeau întinşi pe pământ, lângă cenuşa fierbinte a focului. Pe pământ, ţopăia un şoim. Se întoarse şi înclină capul înspre Thor. Era mare şi auriu şi mândru, cu o singură dungă neagră coborându-i pe frunte, şi îl privea drept în ochi şi ţipa. Sunetul îl făcu să se cutremure: era acelaşi şoim din visul său.

Abia atunci înţelese că pasărea era un avertisment−că visul său era mai mult decât un vis. Că ceva nu era bine. Putea să simtă asta, ca un fel de vibraţie uşoară pe spate, ce-i urca prin braţe.

Se ridică repede în picioare şi privi în jur, întrebându-se ce ar putea fi. Nu auzi nimic neobişnuit şi toate se aflau la locul lor; podul era încă acolo, iar oştenii erau toţi pe pod.

Ce era? se întrebă.

Şi atunci înţelese ce era în neregulă. Cineva lipsea. Elden.

La început, Thor se întrebă dacă nu cumva îi părăsise şi se întorsese peste pod, de cealaltă parte a Canionului. Poate că-i era ruşine că pierduse sabia şi părăsise regiunea de tot.

Apoi Thor se uită spre pădure şi văzu în roua dimineţii, pe stratul de muşchi, urme proaspete de paşi, ce duceau spre potecă. Nu încăpea îndoială că acelea erau urmele lui Elden. Elden nu plecase; se întorsese în pădure. Singur. Poate pentru a se linişti. Sau poate, îşi dădu seama Thor cu o tresărire, pentru a încerca să-şi recupereze sabia.

Era un gest absurd, să plece astfel singur, şi dovedea cât de disperat era Elden. Thor simţi imediat un mare pericol. Viaţa lui Elden era în joc.

În acea clipă, şoimul ţipă, ca pentru a-i confirma gândurile. Apoi se ridică şi îşi luă zborul, planând direct spre faţa sa. Thor coborî brusc capul−ghearele îşi ratară ţinta, iar şoimul se ridică în aer, luându-şi zborul.

Thor acţionă. Fără să se gândească, fără să se gândească măcar la ceea ce făcea, o rupse la fugă în pădure, ţinându-se după urme.

Thor nu se mai gândi că îi era teamă şi alergă singur în adâncul Sălbăticiei. Dacă s-ar fi oprit să se gândească ce nebunie făcea, probabil ar fi îngheţat, s-ar fi simţit copleşit de panică. Aşa, el doar reacţiona, simţind nevoia presantă de a-l ajuta pe Elden. Continua să alerge─singur─tot mai adânc în pădure, în lumina abia ivită a zorilor.

„Elden!” strigă el.

Nu putea explica în ce fel, dar simţea cumva că Elden era pe punctul de a muri. Poate că nu ar fi trebuit, ţinând cont de cum se purtase Elden, dar nu se putea împiedica să se îngrijoreze pentru el. Dacă ar fi fost el însuşi în această situaţie, cu siguranţă Elden nu ar fi venit să-l salveze. Era absurd să-şi pună viaţa la bătaie pentru cineva care îl ura şi care, de fapt, ar fi fost bucuros să-l vadă murind. Dar nu se putea abţine. Nu avusese niciodată senzaţia asta, că simţurile îi strigau să reacţioneze─mai ales în legătură cu ceva ce nu putea, în niciun chip, cunoaşte. Trecea cumva printr-o schimbare şi nu ştia cum. Se simţea de parcă trupul i-ar fi fost controlat de o forţă nouă, misterioasă, iar asta îl tulbură şi-l făcu să creadă că îşi pierduse stăpânirea de sine. Oare îşi pierdea minţile? Exagera oare? Venea oare totul doar din visul său? Poate trebuia să se întoarcă.

Dar nu o făcu. Lăsă picioarele să-l conducă şi nu se lăsă cuprins de teamă sau îndoieli. Alergă mereu, până plămânii îi erau pe punctul de a plesni.

Thor luă o cotitură şi ceea ce zări îl făcu să se oprească brusc. Stătea acolo, încercând să-şi recapete suflul, încercând să priceapă imaginea din faţa sa, care nu avea niciun sens. Era de ajuns pentru a stârni groaza oricărui luptător călit.

Elden stătea acolo, ţinându-şi sabia scurtă, şi privind în sus spre o creatură diferită de orice văzuse Thor vreodată. Era îngrozitoare. Se înălţa peste amândoi, înaltă de cel puţin doi metri şi mare cât patru bărbaţi. Îşi ridicase braţele musculoase, roşii, cu trei degete lungi, ca nişte cuie, la capătul fiecărei mâini, şi un cap ca de demon, cu patru coarne, cu o falcă prelungă şi o frunte largă. Avea doi ochi mari, galbeni şi dinţi curbaţi ca nişte colţi. Se lăsase pe spate şi urla.

Lângă el, un copac gros, de sute de ani, se crăpă în două din cauza sunetului.

Elden stătea, îngheţat de frică. Îşi scăpase sabia şi udase pământul de sub el. Creatura, salivând şi mârâind, făcu un pas către Elden.

Thor era şi el cuprins de frică, dar spre deosebire de Elden, frica nu-l paralizase. Cumva, frica îi ascuţea simţurile, îl făcea să se simtă mai viu. Îi îngustase câmpul vizual, permiţându-i să se concentreze exclusiv asupra creaturii din faţa sa, asupra poziţiei acesteia faţă de Elden, asupra lăţimii, grosimii, forţei şi vitezei acesteia. Asupra fiecărei mişcări a creaturii. Îi permitea, de asemenea, să se concentreze asupra propriei posturi şi asupra propriilor arme.

Thor se aruncă în luptă. Se repezi înainte, între Elden şi fiară. Bestia mârâi, iar răsuflarea îi era atât de fierbinte, încât Thor o putea simţi chiar de la distanţă. Sunetul îi ridică lui Thor fiecare fir de păr de pe ceafă şi-l făcu să dorească să se întoarcă. Dar auzea vocea lui Erec în mintea sa, spunându-i să fie puternic. Să fie neînfricat. Să-şi păstreze stăpânirea de sine. Şi se forţă să rămână pe poziţie.

Îşi ridică sabia şi atacă, înfigând-o în coastele fiarei, ţintindu-i inima. Creatura urlă, în agonie, cu sângele scurgându-i-se pe mâna lui Thor, în jos, în timp ce Thor înfipse sabia în ea, până la plăsele. Dar, spre mirarea lui Thor, nu muri. Fiara părea invincibilă.

Fără a pierde o clipă, fiara se roti şi-l lovi pe Thor atât de tare, încât acesta simţi că-i trosnesc coastele. Acesta zbură peste luminiş, izbindu-se de un copac, înainte de a se prăbuşi la pământ. În timp ce zăcea acolo, simţi o cumplită durere de cap.

Thor privi în sus, ameţit şi confuz, cu senzaţia că lumea se învârte în jurul său. Fiara se aplecă şi îşi smulse sabia lui Thor din pântece. Sabia părea minusculă în mâinile sale, ca o scobitoare, iar bestia se întinse înapoi şi o aruncă; zbură printre copaci, doborându-le crengile şi dispăru în pădure. Fiara îşi mută atenţia asupra lui Thor şi începu să se îndrepte, ameninţătoare, spre el.

Elden rămăsese pe loc, paralizat de frică. Dar când fiara îl atacă pe Thor, Elden se aruncă brusc în luptă. Atacă fiara din spate, sărindu-i în spinare. Asta încetini fiara atât cât să-i permită lui Thor să se ridice; fiara, furioasă, îşi ridică braţele şi-l azvârli pe Elden din spinare. Zbură peste luminiş, se izbi de un copac şi se prăbuşi la pământ.

Fiara, încă sângerând, gâfâind puternic, îşi îndreptă din nou atenţia asupra lui Thor. Mârâia şi îşi dezvelea colţii, în timp ce se apropia de el.

Thor nu mai putea face nimic. Rămăsese fără sabie, iar între el şi monstru nu se mai afla nimic. Monstrul se aplecă spre el dar, în ultima clipă, Thor se rostogoli din calea lui. Monstrul lovi copacul lângă care stătuse Thor cu atâta forţă, încât îl dezrădăcină.

Fiara ridică piciorul şi-l îndreptă în jos, către capul lui Thor. Încă  o dată, Thor se rostogoli din cale ei; piciorul fiarei lăsă o urmă adâncă acolo unde fusese capul lui Thor.

Thor sări în picioare, puse o piatră în praştie şi o aruncă.

Lovi monstrul drept între ochi, o aruncare mai cumplită ca niciodată, şi creatura dădu înapoi, împleticindu-se. Thor era sigur că o omorâse. Dar, spre uimirea sa, fiara nu se opri.

Thor se strădui să-şi adune puterile, toate puterile pe care le avea. Atacă fiara, sărind înainte, izbindu-se de ea, urmărind s-o împingă şi s-o culce la pământ cu o putere supraomenească.

Dar spre groaza lui Thor, de data aceasta puterea nu se făcu simţită. Era doar un băiat. Un băiat fragil, alături de această fiară enormă.