Kitabı oku: «Calea Eroilor», sayfa 10

CAPITOLUL CINCISPREZECE

Thor mergea de-a lungul drumului murdar, bine bătătorit, flancat de Reece, O’Connor şi Elden. Cei patru abia îşi spuseseră o vorbă unul altuia de când plecaseră, încă şocaţi. Thor trăgea cu ochiul la Reece şi la O’Connor cu un sentiment de recunoştinţă cum nu simţise niciodată. De-abia îi venea să creadă că se puneau în pericol pentru el în felul acesta. Simţea că-şi găsise prieteni adevăraţi, care-i erau aproape ca nişte fraţi. Nu ştia ce-i aştepta la Canion, dar, orice ar trebui să înfrunte, era fericit să-i aibă de partea sa.

Încerca să nu se uite la Elden. Putea să-l vadă lovind pietrele cu piciorul, mocnind de furie, putea să vadă cât de iritat şi supărat era că se afla acolo, patrulând cu ei. Dar Thor nu-l compătimea deloc. Aşa cum spusese Kolk, el începuse totul. Şi-o meritase.

Cei patru, un grup de indezirabili, îşi continuau drumul, respectând ordinele. Mergeau de ore întregi, era după-amiază târziu, iar Thor îşi simţea picioarele tot mai grele. Îi era şi foame.

I se dăduse numai un castron mic cu tocană de orz la prânz şi spera că, oriunde s-ar fi dus, îi va aştepta ceva de mâncare.

Dar avea griji mai mari decât asta. Îşi privi armura cea nouă şi ştiu că nu i-ar fi fost dată, dacă n-ar fi existat un motiv întemeiat. Înainte de a pleca, celor patru li se dăduseră armuri noi de scutier: piele îmbrăcată în zale. Primiseră, de asemenea, săbii scurte din metal obişnuit—nu tocmai din oţelul de bună calitate folosit pentru a crea o sabie de cavaler, dar cu siguranţă erau mai mult ca nimic. Se simţea bine să aibă o armă adevărată la brâu—pe lângă praştie, desigur, pe care o avea încă la el. Cu toate acestea, ştia că dacă ar fi să întâmpine probleme serioase în seara aceasta, armele şi armura pe care le primiseră s-ar putea să nu le fie de ajuns. Îşi dorea armura mai bună şi armele cohortelor din Legiune: săbii medii şi lungi, din cel mai bun metal, suliţe scurte, buzdugane, pumnale, halebarde. Dar acestea aparţineau băieţilor cu faimă şi onoare, din familii renumite, care îşi puteau permite asemenea lucruri. Iar Thor, fiul unui simplu păstor, nu se număra printre aceştia.

În timp ce mărşăluiau pe drumul interminabil spre cel al doilea apus, departe de porţile primitoare ale Curţii Regale, spre limita îndepărtată a Canionului, Thor nu se putu împiedica să simtă că totul se întâmpla din vina lui. Din anumite motive, unii dintre ceilalţi membri ai Legiunii păreau că nu-l simpatizează, ca şi cum i-ar fi purtat  duşmănie că se află acolo. Nu avea niciun sens. Şi îi dădea sentiment de amărăciune. Toată viaţa nu-şi  dorise nimic altceva decât să se alăture Legiunii. Acum, simţea că pătrunsese acolo trişând: oare va fi vreodată într-adevăr acceptat de colegii săi?

Acum, pe lângă toate acestea, fusese selectat pentru a fi trimis la datorie în Canion. Era nedrept. Nu începuse el lupta şi, când îşi folosise puterile, oricare ar fi fost acestea, nu o făcuse intenţionat. Încă nu le înţelegea, nu ştia de unde vin, cum să le activeze sau cum să le oprească. N-ar fi trebuit să fie pedepsit pentru asta.

Thor nu avea idee ce însemna serviciul la Canion, dar din expresia celorlalţi, nu era de dorit. Se întrebă dacă fusese trimis acolo pentru a fi omorât, dacă nu cumva acesta era modul lor de a-l scoate cu forţa din Legiune. Era hotărât să nu se dea bătut.

„Oare cât de departe poate fi Canionul?” întrebă O’Connor, rupând tăcerea.

„Nu îndeajuns de departe”, răspunse Elden. „N-am fi în încurcătura asta, dacă n-ar fi fost Thor.”

„Tu ai început lupta, mai ţii minte?” îl întrerupse Reece.

„Dar am luptat cinstit, iar el nu”, protestă Elden. „În plus, a meritat-o.”

„De ce?” întrebă Thor, dorind să afle răspunsul la întrebarea care-l chinuia de ceva vreme.

„De ce am meritat-o?”

„Pentru că locul tău nu e aici, cu noi. Ţi-ai furat locul în Legiune. Noi, ceilalţi, am fost aleşi. Tu ţi-ai deschis drum luptând.”

„Dar nu asta înseamnă Legiunea? Să lupţi?” răspunse Reece. „Eu aş spune că Thor îşi merită locul mai mult decât oricare dintre noi. Noi am fost pur şi simplu aleşi. El s-a zbătut şi s-a luptat pentru a câştiga ceea ce nu-i fusese dat.”

Elden ridică din umeri, neimpresionat.

„Regulile sunt reguli. Nu a fost selectat. Nu ar trebui să fie cu noi. De aceea m-am luptat cu el.”

„Ei bine, n-ai să mă faci să plec”, răspunse Thor, cu vocea tremurând, hotărât să fie acceptat.

„Mai vedem noi”, mormăi Elden, întunecat.

„Şi ce vrei să spui cu asta?” întrebă O’Connor.

Elden nu mai răspunse, ci continuă să meargă tăcut. Stomacul lui Thor se strânse. Nu se putea împiedica să simtă că-şi făcuse prea mulţi duşmani, deşi nu înţelegea de ce. Nu-i plăcea acest sentiment.

„Nu-i da atenţie”, îi spuse Reece lui Thor, destul de tare pentru a fi auzit şi de ceilalţi. „N-ai făcut nimic rău. Te-au trimis în misiune la Canion, pentru că ei ştiu de ce eşti capabil. Vor să te întărească, altfel nu s-ar deranja. Eşti, de asemenea, în atenţia lor, pentru că tatăl meu te-a evidenţiat. Asta-i tot.”

„Dar ce presupune misiunea la Canion?” întrebă el.

Reece îşi drese glasul, părând neliniştit.

„Eu însumi n-am participat niciodată la una. Dar am auzit poveşti. De la anumiţi băieţi mai mari şi de la fraţii mei. E o patrulă. Dar de cealaltă parte a Canionului.”

„De cealaltă parte?” întrebă O’Connor, cu teamă în voce.

„Ce vrei să spui cu cealaltă parte?” întrebă Thor, neînţelegând.

Reece îl studie.

„Ai fost vreodată la Canion?”

Thor simţi că ceilalţi îl priveau şi clătină din cap, jenat.

„Glumeşti”, îl repezi Elden.

„Adevărat?” insistă O’Connor. „Nici măcar o dată în viaţă?”

Thor clătină din cap, roşind. „Tatăl meu nu ne-a dus nicăieri. Am auzit de el.”

„Probabil n-ai ieşit niciodată din satul tău, băiete”, zise Elden. „E-adevărat?”

Thor ridică din umeri, tăcut. Era chiar atât de evident?

„N-a ieşit”, adăugă Elden, neîncrezător. „De necrezut.”

“Taci”, zise Reece. „Lasă-l în pace. Asta nu te face cu nimic mai bun decât el.”

Elden se uită batjocoritor la Reece şi ridică mâna pentru o clipă spre teacă, apoi o lăsă în jos. Se părea că, deşi era mai mare decât Reece, nu voia să-l provoace pe fiul regelui.

„Canionul este singurul lucru care ne protejează regatul din Inel”, explică Reece. „Nimic altceva nu stă între noi şi hoardele lumii. Dacă barbarii din Sălbăticie ar reuşi să-l treacă, am fi cu toţii terminaţi. Întregul Inel se aşteaptă ca noi, oamenii regelui, să-l apărăm. Avem patrule care-l păzesc tot timpul—cel mai adesea pe partea aceasta şi, uneori, pe cealaltă. Există un singur pod peste Canion, singura cale de intrare şi ieşire, iar elita Cavalerilor de Argint face de pază zi şi noapte.”

Thor auzise de Canion de când se născuse, auzise poveşti îngrozitoare despre relele care pândeau de cealaltă parte, despre imensul imperiu al răului care înconjura Inelul şi despre cât de aproape trăiau de teroare. Era unul dintre motivele pentru care dorise să se alăture Legiunii Regale: să ajute la protejarea familiei şi a regatului său. Detesta gândul că alţi bărbaţi erau întotdeauna acolo, protejându-l, în timp ce el trăia confortabil sub aripa împărăţiei. Voia să-şi facă datoria şi să contribuie la alungarea hoardelor. Nu-şi imagina bărbaţi mai curajoşi decât aceia care păzeau calea de trecere peste Canion.

„Canionul are o milă lărgime şi înconjoară întregul Inel”, explică Reece. „Nu e uşor de străpuns. Dar, desigur, oamenii noştri nu sunt singurii care ţin hoardele la distanţă. Sunt milioane de astfel de creaturi acolo şi, dacă ar dori să treacă de acest Canion, numai prin puterea voinţei, ar putea s-o facă într-o clipă. Trupele noastre completează numai scutul de energie al Canionului. Adevărata putere care îi ţine la respect este cea a Sabiei.”

Thor se întoarse. „Sabia?”

Reece se uită la el.

„Sabia Destinului. Cunoşti legenda?”

„Acest ţărănoi n-a auzit probabil niciodată de ea”, interveni în discuţie Elden.

„Bineînţeles că o cunosc”, ripostă Thor, defensiv. Nu numai că o ştia, dar îşi petrecuse multe zile din viaţă gândindu-se la această legendă. Întotdeauna îşi dorise să vadă Sabia. Fantastica Sabie a Destinului, sabia magică a cărei energie proteja Inelul, umplea Canionul cu forţa teribilă ce proteja Inelul de invadatori.

„Sabia se află la Curtea Regală?” întrebă Thor.

Reece dădu din cap aprobator.

„Se află în familia regală de generaţii. Fără ea, regatul n-ar exista. Inelul ar fi cucerit.”

„Dacă suntem protejaţi, atunci de ce ne mai deranjăm totuşi să mergem în patrulă la Canion?”

„Sabia blochează numai ameninţările majore”, explică Reece. „Dar o mică creatură diabolică se poate strecura şi înăuntru şi în afară. De aceea e nevoie de oamenii noştri. Ar putea traversa canionul una singură sau poate un mic grup, care să fie atât de curajos încât să încerce să  traverseze podul sau să acţioneze pe ascuns şi să coboare pe-o parte a Canionului şi să urce pe cealaltă. Este treaba noastră să-i ţinem la distanţă. Chiar şi o singură creatură poate provoca o mulţime de pierderi. Cu ani în urmă, una s-a strecurat înăuntru şi a ucis jumătate din copiii unui sat, înainte să fie prinsă. Sabia face cea mai mare parte din treabă, dar şi rolul nostru este indispensabil.”

Thor asculta totul, mirându-se. Canionul părea atât de mare, datoria lor atât de importantă, încât îi venea greu să creadă că ar fi putut contribui la acest atingerea acestui scop măreţ.

„Chiar şi aşa, n-am explicat totul foarte bine”, zise Reece. „Canionul înseamnă mai mult de-atât.” Tăcu.

Thor îl privi şi văzu în ochii săi ceva ce semăna a frică sau a mirare.

„Cum aş putea să vă explic?” spuse Reece, luptându-se să găsească cuvintele potrivite. Îşi drese glasul. „Canionul e mult mai important decât noi toţi. Canionul este…”

„Canionul este un loc pentru bărbaţi”, se auzi un glas răsunător.

Cu toţii se întoarseră la auzul acestei voci şi al tropotului unui cal.

Ochii lui Thor se deschiseră larg. Erec mergea la trap alături de ei, împodobit complet în zale, cu arme lungi, strălucitoare, atârnând pe-o parte a calului său nemaipomenit. Zâmbi în jos spre ei, fixându-l pe Thor cu privirea.

Thor privi în sus, uimit.

„E un loc care te va face bărbat”, adăuga Erec, „dacă nu eşti deja unul.”

Thor nu-l mai văzuse pe Erec de la turnir şi se simţi atât de uşurat să fie în preajma lui, să aibă un cavaler adevărat aici cu ei, în timp ce se îndreptau spre Canion—pe nimeni altul decât pe însuşi Erec. Thor se simţea invincibil alături de el şi se ruga să vină cu ei.

„Ce faceţi aici?” întrebă Thor. „Ne însoţiţi?” întrebă el, sperând că nu părea prea nerăbdător.

Eric se lăsă pe spate şi râse.

„Nu te nelinişti, tinere”, spuse el, „merg cu voi.”

„Adevărat?” întrebă Reece.

„Tradiţia cere ca un cavaler de argint să însoţească membrii Legiunii în prima lor patrulă. M-am oferit voluntar.”

Erec se întoarse şi se uită la Thor.

„La urma urmei, m-ai ajutat ieri.”

Thor simţi că i se încălzeşte inima, încurajat de prezenţa lui Erec. Se simţea, de asemenea, crescând în ochii prietenilor săi. Iată-l aici, însoţit de cel mai măreţ cavaler din regat, îndreptându-se spre Canion. O mare parte din temeri i se risipiră.

„Desigur, nu voi merge în patrulă cu voi”, adăugă Erec. „Dar vă voi conduce peste pod şi în tabăra voastră. Va fi datoria voastră să vă aventuraţi în patrulă, singuri, de acolo.”

„E o mare onoare, sire”, zise Reece.

„Mulţumim”, repetară O’Connor şi Elden.

Erec privi în jos la Thor şi zâmbi.

„La urma urmelor, dacă urmează să fii primul meu scutier, nu te pot lăsa încă să mori.”

„Primul?” întrebă Thor, iar inima i se opri pentru o clipă.

„Feithgold şi-a rupt piciorul în partida de turnir. Va fi liber cel puţin opt săptămâni. Tu eşti primul meu scutier acum. Iar instrucţia ta ar putea foarte bine să înceapă, nu-i aşa?”

„Desigur, sire”, răspunse Thor.

Mintea lui Thor rătăcea. Pentru prima oară după ceva vreme, simţi că norocul e din nou de partea sa. Acum era primul scutier al celui mai măreţ cavaler dintre toţi. Se simţea de parcă  şi-ar fi depăşit toţi prietenii.

Cei patru îşi continuară drumul, îndreptându-se spre soarele care apunea, cu Erec călărind la pas alături de ei.

„Presupun că aţi fost la Canion, sire?” întrebă Thor.

„De nenumărate ori”, răspunse Erec. „Prima patrulă am făcut-o, de fapt, când aveam vârsta ta.”

„Şi cum vi s-a părut?” întrebă Reece.

Toţi cei patru băieţi se întoarseră şi-l priveau fascinaţi. Erec continuă să călărească un timp în tăcere, privind drept înainte, cu fălcile încleştate.

„Prima oară e o experienţă pe care n-o vei uita niciodată. E greu de explicat. E un ţinut straniu şi necunoscut şi magic şi frumos. De partea cealaltă se află pericole de neînchipuit. Traversarea podului este îndelungată şi periculoasă. Acolo patrulează mulţi dintre noi, dar întotdeauna te simţi singur. E natura în toată splendoarea ei. Îl sileşte pe om să rămână în umbra sa. Oamenii noştri patrulează acolo de sute de ani. E un ritual de iniţiere. Nu vei înţelege pe deplin pericolul în absenţa lui; nu vei deveni cavaler fără el.”

Tăcu din nou. Cei patru băieţi se uitară unul la altul, neliniştiţi.

„Ar trebui atunci să ne aşteptăm la o încăierare, de cealaltă parte?” întrebă Thor.

Erec ridică din umeri.

„Totul e posibil, odată ce-ai ajuns în sălbăticie. Puţin probabil. Dar posibil.”

Erec se uită la Thor.

„Vrei să fii un mare scutier şi, într-o bună zi, un mare cavaler?” întrebă el, privindu-l fix pe Thor.

„Da, sire, mai mult ca orice.”

„Atunci sunt lucruri pe care trebuie să le înveţi”, spuse Erec. „Puterea nu e de ajuns; agilitatea nu e de ajuns; să fii un mare luptător nu e de ajuns. Mai este ceva, ceva mai important decât toate acestea.”

Erec tăcu din nou, dar Thor nu mai putea aştepta.

„Ce?” întrebă Thor. „Ce este cel mai important?”

„Trebuie să ai tărie de caracter”, răspunse Erec. „Să fii neînfricat. Trebuie să intri în cea mai întunecată pădure, în cea mai primejdioasă bătălie, cu desăvârşită stăpânire de sine. Trebuie să ai această stăpânire de sine întotdeauna, oricând şi oriunde vei merge. Niciodată temător, întotdeauna în gardă. Niciodată  liniştit, întotdeauna atent. Nu mai ai privilegiul de a aştepta să fii protejat de alţii. Nu mai eşti un simplu cetăţean. Eşti unul dintre oamenii regelui. Cele mai importante calităţi ale unui cavaler sunt curajul şi stăpânirea de sine. Să nu te temi de primejdie. S-o aştepţi. Dar să nu o cauţi.”

„Acest Inel în care trăim”, adăugă Erec, „ este regatul nostru. Poate părea că noi, cu toţi oamenii noştri, îl protejăm împotriva hoardelor lumii. Dar nu-i aşa. Suntem protejaţi doar de Canion şi de vrăjitoria din el. Trăim în inelul unui vrăjitor. Nu uitaţi asta. Trăim şi murim prin magie. Nu există siguranţă aici, băiete, de nicio parte a Canionului. Înlătură magia şi nu mai avem nimic.”

Mergeau în linişte de ceva vreme, iar Thor se tot gândea la spusele lui Erec. Simţea că Erec îi transmitea un mesaj ascuns, ca şi cum i-ar fi spus că, orice putere ar fi avut, orice magie ar fi putut invoca, nu trebuia să se ruşineze de asta. De fapt, magia era un motiv de mândrie şi sursa întregii energii din regat. Thor se simţi mai bine. Simţise că fusese trimis în Canion ca o pedeapsă pentru că-şi folosise magia şi se simţise vinovat pentru asta; dar acum simţea că puterile sale, oricare ar fi fost, ar putea deveni o sursă de mândrie.

În timp ce băieţii ceilalţi se îndepărtau, iar Erec şi Thor rămăseseră în urmă, Erec îl privi din nou.

„Ai reuşit deja să-ţi faci câţiva duşmani puternici la Curte”, zise el, cu un zâmbet amuzat pe chip. „Tot atâţia duşmani câţi prieteni, se pare.”

Thor roşi, ruşinat.

„Nu ştiu cum, sire. Nu a fost intenţia mea.”

„Duşmanii nu se dobândesc prin intenţii. Ci sunt dobândiţi adesea prin invidie. Ai reuşit să stârneşti destul de multă. Asta nu-i neapărat un lucru rău. Eşti în centrul multor speculaţii.”

Thor se scărpină în cap, încercând să-nţeleagă.

„Dar eu nu ştiu de ce.”

Erec părea încă amuzat.

„Regina însăşi este prima dintre adversarii tăi. Ai reuşit cumva să ieşi din graţiile ei.”

„Mama mea?” întrebă Reece, întorcându-se. „De ce?”

„Aceasta e întrebarea pe care mi-o pun şi eu”, zise Erec.

Thor se simţea îngrozitor. Regina? Un duşman? Ce rău îi făcuse el? Nu putea să înţeleagă. Cum ar putea fi el atât de important, încât ea să ştie că există? Nu prea ştia ce se întâmpla în jurul său.

Deodată, îşi dădu seama de ceva.

„Regina este motivul pentru care-am fost trimis aici? La Canion?”

Erec se întoarse şi privi drept în faţă, devenind tot mai serios.

„Ar putea fi”, zise el, gânditor. „Chiar ar putea fi.”

Thor  se gândea la amploarea şi adâncimea duşmăniilor pe care le stârnise. Intrase şovăitor în Curtea Regală, despre care nu ştiuse nimic. Voise doar să-şi găsească locul. Îşi urmărise doar pasiunea şi visul şi făcuse tot ce putuse pentru a şi-l împlini. Nu se gândise că, făcând aşa, ar putea să trezească invidie sau gelozie. Se gândea la aceasta tot timpul, ca la o ghicitoare pe care nu o putea dezlega.

În timp ce Thor era preocupat cu aceste gânduri, ajunseră pe vârful unei măguri şi, pe măsură ce priveliştea se desfăşura în faţa lor, nu se mai putu gândi la nimic altceva. Lui Thor i se tăie respiraţia—şi nu numai din cauza vântului puternic, vijelios.

În faţa lor, întinzându-se cât puteau cuprinde cu privirea, se afla Canionul. Era prima dată când Thor îl vedea şi priveliştea îl uimi atât de profund, încât prinse rădăcini, incapabil să se mişte. Era lucrul cel mai mare şi mai grandios pe care-l văzuse vreodată.

Imensa prăpastie părea să se întindă la nesfârşit, traversată de un singur pod îngust, pe care erau aliniaţi oşteni. Podul părea şi el a se întinde până la capătul pământului.

Canionul era luminat de nuanţele de albastru şi verde ale celui de-al doilea soare, care apunea, iar pereţii săi îi reflectau razele scânteietoare. Când îşi simţi din nou picioarele, Thor începu să meargă cu ceilalţi, tot mai aproape şi mai aproape de pod, până reuşi să privească în jos, în adâncul râpelor Canionului. Păreau să cadă direct în adâncul pământului. Thor chiar nu putea să-i vadă fundul şi nu ştia dacă aceasta se întâmpla pentru că nu avea fund sau pentru că era învăluit în ceaţă. Roca din care erau alcătuite stâncile părea a avea un milion de ani vechime şi purta urme pe care furtunile le lăsaseră probabil cu secole înainte. Era cel mai străvechi loc pe care-l văzuse vreodată. Nu ştiuse că planeta sa era atât de vastă, de vibrantă, de vie. Era ca şi cum s-ar fi întors la începutul creaţiei. Thor îi auzi şi pe ceilalţi suspinând în jurul său.

Ideea că cei patru vor patrula în acest canion părea ridicolă. Erau copleşiţi chiar şi numai la vederea acestuia.

Cum mergeau către pod, oştenii se aliniară pe ambele părţi, în poziţie de drepţi, deschizând drum pentru noua patrulă. Thor simţi că-i creşte pulsul.

„Nu văd cum am putea noi patru să patrulăm aici”, zise O’Connor.

Elden chicoti. „Sunt multe patrule aici, în afară de noi. Suntem doar o rotiţă în această maşinărie.”

Pe când treceau podul, singurele sunete care se auzeau erau cel al vântului, al cizmelor lor şi al calului lui Erec, urmându-şi drumul. Copitele făceau un zgomot sec şi liniştitor, singurul lucru sigur de care Thor se putea agăţa în acest loc ireal.

Niciunul dintre oşteni, care se aliniaseră în poziţie de drepţi la vederea lui Erec, nu scosese vreun cuvânt în timp ce stăteau de gardă. Probabil că trecuseră pe lângă  sute dintre ei.

Thor nu putu să nu observe că pe ambele părţi se aflau capetele invadatorilor barbari, înfipte în ţepe, la fiecare câţiva paşi de-a lungul balustradei. Unele dintre acestea erau încă proaspete, încă picurând sânge.

Thor se uită în altă parte. Totul părea prea real. Nu ştia dacă era pregătit pentru asta. Încercă să nu-şi imagineze multele încăierări care duseseră la apariţia acestor capete, vieţile pierdute şi ce-l aştepta pe partea cealaltă. Se întrebă dacă vor reuşi să se întoarcă. Oare acesta era scopul întregii expediţii? Să-l ucidă?

Privi peste margine, la râpele nesfârşite şi auzi ţipătul unei păsări îndepărtate; nu mai auzise niciodată sunetul acesta. Se întrebă ce pasăre era aceea şi ce alte animale exotice pândeau de cealaltă parte.

Dar nu animalele îl deranjau cu adevărat, nici capetele din ţepe. Mai mult ca orice, era sentimentul pe care i-l dădea acest loc. Nu putea spune dacă era datorită ceţii sau vântului şuierător sau imensităţii cerului deschis sau luminii soarelui care apunea—dar locul acesta era atât de ireal, încât îl copleşea. Îl învăluia. Simţea că o puternică energie magică plutea peste ei. Se întrebă dacă era forţa protectoare a Sabiei sau o altă forţă străveche. Se simţea de parcă nu ar fi traversat doar o porţiune de pământ, ci ar fi trecut într-un alt tărâm.

Numai cu puţine zile în urmă, păzea oile, în satul său mic. Părea de necrezut că acum, pentru prima dată în viaţă, îşi va petrece noaptea, lipsit de protecţie, de cealaltă parte a Canionului.