Kitabı oku: «Calea Eroilor», sayfa 13

CAPITOLUL DOUĂZECI

Thor ieşi cu Reece pe sub poarta arcuită a Curţii Regale, pe drumul de ţară care ducea la cazarma Legiunii. Gărzile luară poziţie de drepţi când au trecut, iar Thor simţi  că aparţine acestui loc, că nu era chiar un intrus. Îşi aminti că acum câteva zile gărzile îl alungaseră de-aici. Cât de mult se schimbase totul şi cât de repede.

Thor auzi un ţipăt şi se uită în sus pentru a vedea, la mare înălţime deasupra capului, cum Estopheles dădea târcoale, privind în jos. Şoimul începu să coboare, iar Thor, entuziasmat, îşi întinse braţul, încă purtând mănuşa metalică. Dar Estopheles se ridică din nou şi zbură departe, tot mai sus, până îi dispăru complet din vedere. Era o pasăre măiastră şi simţea că există o strânsă legătură, dificil de explicat, între ei.

Thor şi Reece îşi continuară drumul în linişte, îndreptându-se cu paşi repezi către cazarmă.

Thor ştia că fraţii săi îl aşteptau şi se întrebă ce fel de primire îi vor face. Vor fi invidioşi, geloşi? Vor fi furioşi că i se acordă atât de multă atenţie? Vor râde pe seama lui pentru că fusese cărat înapoi peste Canion? Sau îl vor accepta, în sfârşit? Thor spera ca ultima să fie cea adevărată. Obosise să se lupte cu tot restul Legiunii şi voia doar, mai mult ca orice, să se integreze. Să fie acceptat ca unul dintre ei.

Cazarma se vedea deja, în depărtare, iar mintea lui Thor începu să fie preocupată de altceva.

Gwendolyn.

Thor nu ştia cât de mult îşi putea permite să vorbească cu Reece despre asta, fiindcă era vorba de sora lui. Dar nu şi-o putea scoate din minte. Nu se putea opri să se gândească la întâlnirea cu acel ameninţător membru al familiei regale, Alton, întrebându-se cât din tot ce spusese acesta era adevărat. O parte din el se temea să discute asta cu Reece, nevoind să rişte să-l supere cumva şi să-şi piardă noul prieten pentru sora acestuia. Dar o altă parte din el trebuia să ştie ce gândea Reece.

„Cine este Alton?” întrebă, în cele din urmă, Thor, ezitând.

„Alton?” repetă Reece. „De ce întrebi de el?”

Thor ridică din umeri, neştiind cât de mult să spună.

Din fericire, Reece continuă.

„Nu e decât unul dintre membrii familiei regale, unul dezagreabil şi mai puţin însemnat. Văr de-al treilea cu regele. De ce? Ţi-a pus gând rău?” Apoi Reece îşi miji ochii. „Gwen? Asta e? Trebuia să te previn.”

Thor se întoarse şi se uită la Reece, nerăbdător să ştie mai mult.

„Ce vrei să spui?”

„E un bădăran. Se ţine după sora mea de când a început să meargă. E sigur că ei doi se vor căsători. Se pare că şi mama crede asta.”

„Se vor căsători?” întrebă Thor, surprins de insistenţa din propria-i voce.

Reece se uită la el şi zâmbi.

„Vai de mine, te-ai îndrăgostit de ea, nu-i aşa?” chicoti el. „Ce repede s-a întâmplat!”

Thor roşi, sperând să nu fie prea evident.

„Dacă se vor căsători sau nu, depinde de sentimentele surorii mele pentru el”, răspunse Reece în cele din urmă. „Asta dacă n-o vor forţa să se mărite. Dar mă îndoiesc că tata ar face asta.”

„Şi ea ce simte pentru el?” insistă Thor, temându-se să nu fie prea indiscret, dar având nevoie să ştie.

Reece ridică din umeri. „Cred că va trebui s-o întrebi pe ea. Nu vorbesc niciodată cu ea despre asta.”

„Dar ar forţa-o tatăl tău să se căsătorească?” insistă Thor. „Chiar ar putea să facă una ca asta?”

„Tatăl meu poate să facă orice doreşte. Dar asta e între el şi Gwen.”

Reece se întoarse şi se uită la Thor.

„Dar ce-i cu toate aceste întrebări? Ce aţi discutat?”

Thor se îmbujoră, neştiind ce să spună.

„Nimic”, spuse el în cele din urmă.

„Nimic!” Reece râdea. „Îmi pare că aţi discutat cam mult despre nimic!”

Reece râse şi mai tare, iar Thor fu stânjenit, întrebându-se dacă îşi imagina doar că Gwen îl plăcea. Reece se întinse şi îi puse o mână fermă pe umăr.

„Ascultă, prietene”, zise Reece, „ singurul lucru de care poţi fi sigur în legătură cu Gwen este că ştie ce vrea. Şi obţine ce vrea. Aşa s-a întâmplat întotdeauna. E la fel de încăpăţânată ca tata. Nimeni nu o poate obliga să facă ceva—sau să placă pe cineva—dacă ea nu vrea. Aşa că nu fi îngrijorat. Dacă te alege pe tine, crede-mă, o să-ţi spună. Bine?”

Thor dădu aprobator din cap, simţindu-se mai bine, aşa cum se întâmpla întotdeauna după ce stătea de vorbă cu Reece.

Îşi ridică ochii şi văzu porţile imense ale cazărmii Legiunii în faţa sa. Fu surprins să vadă câţiva băieţi stând la poartă, de parcă l-ar fi aşteptat, şi fu încă şi mai surprins să-i vadă zâmbind şi apoi scoţând un strigăt de bucurie la apariţia lui. Înaintară grăbiţi, îl prinseră pe Thor de umeri, îl înconjurară cu braţele şi-l traseră înăuntru. Thor se mira în timp ce era tras înăuntru, într-o îmbrăţişare plină de bunăvoinţă, de ceilalţi.

„Povesteşte-ne despre Canion. Cum e de cealaltă parte a sa?” întrebă unul.

„Cum arăta creatura? Cea pe care-ai ucis-o?” întrebă altul.

„N-am ucis-o eu”, protestă Thor. „Erec a făcut-o.”

„Am auzit că i-ai salvat viaţa lui Elden”, zise unul.

„Am auzit că ai atacat creatura cu pieptul înainte. Fără arme adevărate.”

„Eşti de-al nostru acum!” strigă altul, iar ceilalţi aclamară, conducându-l înăuntru, ca şi cum ar fi fost fratele lor de mult pierdut.

Lui Thor nu prea-i venea să creadă. Cu cât îi auzea mai mult vorbind, cu atât mai mult înţelegea că poate aveau dreptate. La urma urmelor, poate că fusese viteaz. Nu se gândise de fapt niciodată la asta. Pentru prima dată după foarte mult timp, începu să se simtă bine în propria-i piele. Mai ales pentru că acum, în sfârşit, simţea că era unul dintre aceşti băieţi. Simţi o greutate ridicându-i-se de pe inimă.

Thor fu condus pe terenul principal de instrucţie şi înaintea sa se aflau alte zeci de băieţi din Legiune, laolaltă cu zeci de cavaleri. Şi ei sloboziră ovaţii la apariţia lui. Toţi veniră spre el şi îl bătură pe spate.

Kolk păşi în faţă şi ceilalţi făcură linişte. Thor era pregătit, căci Kolk nu-i arătase niciodată nimic altceva decât dispreţ. Dar acum, spre surpriza lui Thor, privi în jos cu o altfel de expresie. Deşi nu prea reuşea să zâmbească, nici nu se încrunta. Iar Thor ar fi putut să jure că zărise ceva asemănător cu admiraţia în ochii săi.

Kolk se apropie, ţinând o insignă mică, ce reprezenta un şoim negru, şi o prinse pe pieptul lui Thor. Însemnul Legiunii. Thor fusese acceptat. În sfârşit, era unul dintre ei.

„Thorgrin din Provincia Sudică a Regatului de Apus”, zise Kolk, solemn. „Fii binevenit în Legiune.”

Băieţii sloboziră un strigăt, apoi se grăbiră să-l ridice în braţe pe Thor şi să-l legene încoace şi-ncolo.

Thor nici măcar nu pricepea totul. Încercă să nu o mai facă. Voia doar să se bucure de această clipă. Acum, în sfârşit, se afla acolo unde-i era locul.

Kolk se întoarse cu faţa spre ceilalţi băieţi.

„Gata, băieţi, calmaţi-vă”, ordonă el! Astăzi e o zi deosebită. Fără furci şi lustruială şi balegă de cal pentru voi. Acum e timpul să ne antrenăm cu-adevărat. E ziua armelor.”

Băieţii răspunseră cu un strigăt entuziasmat şi-l urmară pe Kolk, în timp ce alerga cu paşi mărunţi pe terenul de instrucţie către o clădire uriaşă, circulară, făcută din lemn de stejar, cu uşi strălucitoare de bronz. Un zumzet entuziast plutea în aer, în timp ce Thor şi ceilalţi se apropiau. Reece se afla lângă el, iar O’Connor veni şi li se alătură.

„N-am crezut că te voi mai vedea în viaţă”, zise O’Connor, zâmbind şi bătându-l cu palma pe umăr. „Data viitoare, lasă-mă pe mine să mă trezesc primul, da?”

Thor îi întoarse zâmbetul.

„Ce e clădirea aceea?” îl întrebă Thor pe Reece, în timp ce se apropiau. Peste tot pe uşă erau prinse nituri imense de fier, iar locul avea un aer impunător.

„Depozitul de armament”, răspunse Reece. „Acolo sunt păstrate toate armele noastre. Din când în când, ne dau voie să aruncăm o privire şi chiar să ne antrenăm cu unele dintre ele. Depinde ce cunoştinţe vor să ne transmită.”

Lui Thor i se strânse inima când îl văzu pe Elden venind spre ei. Thor îşi adună forţele, aşteptându-se la o ameninţare—dar de data aceasta, spre uimirea sa, Elden îl privi cu preţuire.

„Trebuie să-ţi mulţumesc”, zise el, privind în jos, umil. „Pentru că mi-ai salvat viaţa.”

Thor era încurcat. Nu se aşteptase la asta din partea lui.

„M-am înşelat în privinţa ta”, adăugă Elden. „Prieteni?” întrebă el.

Şi întinse mâna.

Thor, nefiind omul care să poarte pică cuiva, întinse mâna bucuros şi i-o strânse.

„Prieteni”, zise Thor.

„Eu iau cuvântul acesta în serios”, zise Elden. „Te voi apăra întotdeauna. Îţi sunt dator.”

Cu aceasta, se întoarse şi se grăbi înapoi în mulţime.

Thor nu prea ştia ce să priceapă din asta. Era uimit cât de repede se schimbaseră lucrurile.

„Cred că nu e un ticălos desăvârşit”, zise O’Connor. „La urma urmelor, e posibil să fie un om bun.”

Ajunseră la depozitul de armament. Uşile imense se deschiseră şi Thor intră, impresionat. Mergea încet, cu gâtul întins, cercetând locul de jur împrejur, încercând să cuprindă totul. Sute de arme, arme pe care nici măcar nu le cunoştea, atârnau pe pereţi. Ceilalţi băieţi se grăbiră înainte entuziasmaţi, alergând către arme, ridicându-le, mânuindu-le, examinându-le. Thor le urmă exemplul, simţindu-se ca un copil într-o prăvălie cu dulciuri.

Se repezi la o halebardă mare, apucă mânerul de lemn cu ambele mâini şi o cântări. Era masivă, bine unsă. Lama era uzată şi ciobită, iar Thor se întrebă dacă ucisese pe cineva în luptă.

O aşeză la loc şi luă un îmblăciu ghimpat, o minge de metal ţintuită, legată de o coadă scurtă printr-un lanţ lung. Ţinu coada ţintuită de lemn şi simţi cuiul de metal legănându-se la capătul lanţului. Lângă el, Reece mânuia un topor de luptă, iar O’Connor încerca greutatea unei suliţe lungi, străpungând aerul ca pe un adversar imaginar.

„Ascultaţi!” strigă Kolk şi toţi se întoarseră.

„Astăzi veţi învăţa să luptaţi cu inamicul de la distanţă. Poate cineva să-mi spună ce arme se pot folosi? Ce armă poate ucide un om de la treizeci de paşi depărtare?

„Arcul şi săgeata”, strigă cineva.

„Da”, răspunse Kolk. „Ce altceva?”

„O suliţă!” strigă altcineva.

„Ce altceva? Sunt mai multe de-atât. Să le auzim.”

„O praştie”, zise Thor.

„Altceva?”

Thor îşi frământa mintea, dar nu mai găsi un răspuns.

„Cuţite pentru aruncare”, strigă Reece.

„Altceva?”

Ceilalţi băieţi ezitau. Nimeni nu mai avea idei.

„Mai sunt ciocanele pentru aruncare”, strigă Kolk, „şi topoarele pentru aruncare. Mai este arbaleta. Lăncile pot fi aruncate. Şi săbiile.”

Kolk păşea prin încăpere, privind chipurile băieţilor, care erau foarte atenţi.

„Asta nu e tot. O simplă piatră luată de jos poate fi prietenul vostru cel mai bun. Am văzut un bărbat, mare cât un taur, omorât pe loc de o piatră aruncată de un oştean mai şiret. Oştenii nu-şi dau seama adesea că armura poate fi şi ea folosită ca armă. Mănuşa poate fi scoasă şi aruncată în faţa inamicului. Acest lucru îl poate năuci, la câţiva paşi distanţă. În acel moment, poţi să-l omori. Scutul poate fi aruncat şi el.”

Kolk trase aer în piept.

„E important ca atunci când învăţaţi să luptaţi, să nu învăţaţi să luptaţi doar pe distanţa dintre voi şi oponenţi. Trebuie să vă desfăşuraţi lupta pe o distanţă mult mai mare. Majoritatea oamenilor luptă de la trei paşi. Un bun războinic luptă de la treizeci. S-a înţeles?”

„Da, domnule!” se auzi un cor de strigăte.

“Bine. Astăzi ne vom exersa priceperea de a arunca. Cercetaţi încăperea şi luaţi orice arme de aruncare vedeţi. Fiecare ia câte una şi să fiţi afară în treizeci de secunde! Acum mişcaţi-vă!”

În încăpere se iscă îmbulzeală, iar Thor se repezi la perete, căutând să ia ceva. Fu lovit şi împins în fel şi chip de alţi băieţi grăbiţi, până când în sfârşit văzu ceea ce-şi dorea şi-l luă. Era un mic topor de aruncare. O’Connor luă un pumnal, Reece o sabie şi cei trei se întrecură cu ceilalţi băieţi pentru a ajunge pe teren.

Îl urmară pe Kolk în capătul îndepărtat al terenului, unde era aliniată o duzină de scuturi pe stâlpi.

Toţi băieţii, ţinându-şi armele, se adunară în jurul lui Kolk, aşteptând.

„Veţi sta aici”, răcni el, arătând spre o linie trasată în praf, „şi veţi ţinti către acele scuturi când aruncaţi armele. Apoi veţi alerga la scuturi, veţi lua o armă diferită şi veţi exersa aruncarea acesteia. Nu alegeţi niciodată aceeaşi armă. Întotdeauna ţintiţi spre scut. Acelora dintre voi care ratează un scut, li se va cere să facă o tură în jurul terenului. Începeţi!”

Băieţii se aliniaseră, umăr la umăr, înapoia liniei desenate în praf, şi începură să-şi arunce armele în scuturi, care se aflau la mai bine de douăzeci şi cinci de metri depărtare. Thor se alinie şi el. Băiatul de lângă el se lăsă pe spate şi aruncă suliţa, care trecu la un fir de păr distanţă de scut.

Băiatul se întoarse şi începu să alerge în jurul arenei. În timp ce făcea asta, unul dintre oamenii regelui alergă lângă el şi îi puse o mantie grea de zale peste umerii, care-l împovără.

„Aleargă cu asta, băiete!” ordonă el.

Băiatul, împovărat, deja transpirat, continuă să alerge în arşiţă.

Thor nu voia să rateze ţinta. Se lăsă pe spate, se concentră, trase înapoi toporul şi-l aruncă. Închise ochii, sperând că va lovi ţinta şi fu uşurat să audă sunetul cu care se înfipse în scutul de piele. De-abia reuşise, lovind în colţul de jos, dar cel puţin nimerise. Peste tot în jur, mai mulţi băieţi rataseră şi se despărţiseră pentru a-şi face turele. Puţinii care loviseră alergau la scuturi pentru a lua o nouă armă.

Thor ajunse la scuturi şi găsi un pumnal lung, subţire, pentru aruncare, pe care-l luă, apoi alergă înapoi la linia de aruncare.

Continuară să arunce ore în şir, până ce pe Thor îl duru braţul şi alergase şi el nenumărate ture. Se scălda în sudoare, la fel ca ceilalţi din jur. Era un exerciţiu interesant, să arunci tot felul de arme, să te obişnuieşti cu atingerea şi greutatea diferitelor mânere şi lame. Thor simţea că se descurcă tot mai bine, cu fiecare aruncare. Însă căldura era apăsătoare şi obosise. Doar o duzină de băieţi rămăsese încă în picioare, în faţa scuturilor, cei mai mulţi dintre ei făcându-şi turele. Era pur şi simplu prea greu să loveşti de atât de multe ori, cu atât de multe arme diferite, iar turele şi arşiţa făceau precizia loviturii şi mai dificilă. Thor gâfâia şi nu ştia cât timp va mai putea să continue. Tocmai când simţi că e pe punctul de a se prăbuşi, brusc, Kolk ieşi în faţă.

„Destul!” strigă el.

Băieţii se întoarseră din ture şi se prăbuşiră pe iarbă. Zăceau acolo, gâfâind, respirând cu dificultate, îndepărtând straturile grele de zale care fuseseră puse pe ei. Thor stătea şi el pe iarbă, cu braţele epuizate, scăldat în sudoare. Câţiva dintre oamenii regelui fuseseră trimişi cu găleţi de apă şi le lăsaseră pe iarbă. Reece întinse braţul, apucă una, bău din ea, apoi i-o dădu lui O’Connor, care bău şi i-o dădu lui Thor. Thor bău mult, cu apa picurându-i pe bărbie şi piept. Apa era minunată. Respiră adânc şi îi dădu găleata înapoi lui Reece.

„Cât poate continua asta?” întrebă el.

Reece clătină din cap, gâfâind. „Nu ştiu.”

„Jur că încearcă să ne omoare”, se auzi o voce. Thor se întoarse şi-l văzu pe Elden, care venise şi se aşezase lângă el. Thor fu surprins să-l vadă acolo şi pricepu că Elden dorea cu adevărat să fie prieteni. Era ciudat să vadă o asemenea schimbare în purtarea lui.

„Băieţi!” strigă Kolk, plimbându-se încet printre ei. „Mai mulţi dintre voi ratează ţintele acum, spre sfârşitul zilei. După cum puteţi vedea, e mai greu să arunci cu precizie când eşti obosit. Asta e ideea. În timpul bătăliei, nu veţi fi odihniţi. Veţi fi epuizaţi. Unele bătălii pot dura zile întregi. Mai ales dacă asediaţi un castel. Şi tocmai când eşti cel mai obosit, atunci trebuie să realizezi cea mai precisă aruncare. Adesea veţi fi obligaţi să aruncaţi orice armă aveţi la dispoziţie. Trebuie să fiţi experţi în folosirea oricărei arme, oricât de obosiţi aţi fi. E limpede?”

„DA, DOMNULE!” au răspuns ei, strigând.

„Câţiva dintre voi ştiu să arunce un cuţit sau o suliţă. Dar aceeaşi persoană dă greş cu un ciocan sau cu un topor. Credeţi că puteţi supravieţui aruncând doar o armă?”

„NU, DOMNULE!”

„Credeţi că e doar un joc?”

„NU, DOMNULE!”

Kolk se strâmba în timp ce păşea, lovindu-i în spate pe băieţii care i se părea că nu stăteau destul de drepţi.

„V-aţi odihnit destul”, zise el. „Din nou în picioare!”

Thor se luptă să se ridice împreună cu ceilalţi, cu picioarele ostenite, nefiind sigur cât mai putea îndura acest lucru.

„Există două aspecte ale luptei la distanţă”, continuă Kolk. „Puteţi arunca, dar poate şi inamicul vostru. Poate că nu e în siguranţă la treizeci de paşi depărtare, dar poate că nici voi nu sunteţi. Trebuie să învăţaţi cum să vă apăraţi de la treizeci de paşi. Aţi înţeles?”

„DA, DOMNULE!”

„Pentru a vă apăra de un obiect aruncat, va trebui nu numai să fiţi vigilenţi şi iuţi de picior, să vă lăsaţi în jos sau să vă rostogoliţi sau să vă feriţi—dar totodată să fiţi foarte pricepuţi la a vă proteja cu un scut mare.”

Kolk făcu un semn, iar un oştean aduse un scut imens şi greu. Thor era uimit—era de două ori mai mare decât el.

„Se oferă cineva voluntar?” întrebă Kolk.

Grupul de băieţi era tăcut, ezitant şi fără să gândească, absorbit de momentul acela, Thor ridică mâna.

Kolk dădu aprobator din cap, iar Thor se grăbi înainte.

„Bine”, zise Kolk. „Cel puţin unul dintre voi e suficient de prost încât să se ofere voluntar. Îmi place curajul tău, băiete. O decizie proastă. Dar bună.”

Thor începuse să se întrebe dacă luase într-adevăr o decizie proastă, când Kolk îi înmână uriaşul scut de metal. Îl fixă pe un braţ şi nu putu crede cât era de greu. De-abia era în stare să-l ridice.

„Thor, misiunea ta este să alergi din capătul acesta al terenului în celălalt. Nevătămat. Vezi cei cincizeci de băieţi care stau cu faţa spre tine?” îl întrebă Kolk. „Ei toţi vor arunca cu arme în tine. Arme adevărate. Înţelegi? Dacă nu-ţi foloseşti scutul pentru a te apăra, ai putea muri înainte să ajungi de cealaltă parte.”

Thor se uită lung înapoi, cu neîncredere. Mulţimea de băieţi deveni foarte tăcută.

„Acesta nu e un joc”, continuă Kolk. „E foarte serios. Bătălia e serioasă. E o problemă de viaţă şi de moarte. Eşti sigur că încă îţi doreşti să te oferi voluntar?”

Thor dădu din cap, prea îngheţat de frică pentru a spune orice altceva. Nu se prea putea răzgândi în acest moment, nu în faţa tuturor.

„Bine.”

Kolk făcu semn unui însoţitor, care ieşi în faţă şi suflă în corn.

„Fugi!” ţipă Kolk.

Thor ridică scutul greu de metal cu ambele mâini, ţinându-l din răsputeri. Pe când îl ţinea, simţi o bufnitură răsunătoare, atât de puternică încât îi zgudui craniul. Trebuie să fi fost un ciocan de metal. Nu străpunsese scutul, dar generase un şoc îngrozitor în corpul său. Aproape scăpă scutul, dar se sili să-l ţină şi să meargă mai departe.

Thor începu să alerge, şchiopătând, cu scutul, cât de repede putea. Cum armele şi proiectilele treceau pe lângă el în zbor, se strădui să se ghemuiască în scut cât mai bine posibil. Scutul era salvarea lui. Şi, în timp ce alerga, învăţă cum să stea în interiorul lui.

O săgeată zbură pe lângă el, puţin lipsind să-l atingă, iar el îşi trase bărbia înapoi şi mai mult. Un alt obiect greu se izbi cu zgomot de scut, lovindu-l atât de tare încât se împletici înapoi câţiva paşi şi se prăbuşi la pământ. Dar Thor se ridică din nou şi continuă să alerge. Cu un suprem efort, respirând greu, reuşi în cele din urmă să traverseze terenul.

„Ajunge!” strigă Kolk.

Thor scăpă scutul, scăldat în sudoare. Era mai mult decât recunoscător că ajunsese de cealaltă parte; nu ştia dacă ar mai fi putut ţine scutul acela încă o clipă.

Se grăbi înapoi la ceilalţi, mulţi dintre ei privindu-l cu admiraţie. Se întreba cum supravieţuise.

„Bună treabă”, îi şopti Reece.

„Alţi voluntari?” strigă Kolk.

Se lăsă o tăcere de moarte printre băieţi. După ce-l văzuseră pe Thor, nimeni nu dorea să încerce.

Thor se simţi mândru de el însuşi. Nu era sigur dacă s-ar mai fi oferit voluntar, ştiind ce pătimise, dar acum, că se terminase, era bucuros că o făcuse.

„Bine. Atunci voi alege eu”, strigă Kolk. „Tu! Saden!” strigă el, arătând pe cineva.

Un băiat mai în vârstă, slab, ieşi în faţă arătând îngrozit.

„Eu?” zise Saden cu voce spartă.

Ceilalţi băieţi râdeau de el.

„Bineînţeles că tu. Cine altcineva?” zise Kolk.

„Îmi pare rău, domnule, dar aş prefera să nu.”

Un murmur de groază se ridică din rândurile Legiunii.

Kolk se apropie de el, strâmbându-se.

„Nu faci ce vrei”, mârâi Kolk. „Faci ce-ţi spun eu să faci.”

Saden rămase împietrit, arătând speriat de moarte.

„N-ar trebui să fie aici”, îi şopti Reece lui Thor.

Thor se întoarse şi se uită la el. „Ce vrei să spui?”

„Vine dintr-o familie nobilă, iar ei l-au adus aici. Dar el nu vrea să fie aici. El nu e un luptător. Kolk ştie asta. Cred că vor să-l zdrobească. Cred că vor să-l facă să plece.”

„Îmi pare rău, domnule, dar nu pot”, zise Saden, părând îngrozit.

„Poţi”, strigă Kolk, „şi o vei face!”

Ajunseseră într-un impas.

Saden privea în pământ, cu capul plecat de ruşine.

„Îmi pare rău, domnule. Daţi-mi o altă misiune şi o voi îndeplini bucuros.”

Kolk se înroşi la faţă şi se îndreptă ca o furtună spre el, până ajunse la câţiva centimetri de faţa lui.

„Îţi voi da o altă sarcină, băiete. Nu-mi pasă din ce familie vii. De acum înainte, vei alerga. Vei alerga în jurul acestui teren până te vei prăbuşi. Şi nu te vei întoarce până nu te oferi voluntar să ridici acest scut. Mă înţelegi?”

Saden arăta de parcă ar fi fost gata să izbucnească în lacrimi, în timp ce dădea în cap aprobator.

Un oştean se apropie, puse zale peste Saden, şi apoi un alt oştean puse un nou set de zale peste el. Thor nu înţelegea cum putea să le suporte greutatea. Abia putea să alerge cu unul singur.

Kolk se trase înapoi şi-l lovi cu putere pe Saden în spate, iar el înaintă poticnindu-se şi începu lunga, lenta sa alergare în jurul terenului. Lui Thor îi părea rău pentru el. În timp ce-l privea poticnindu-se, nu putu să nu se întrebe dacă băiatul va supravieţui Legiunii.

Deodată sună un corn, iar Thor se întoarse şi văzu o companie de oameni ai regelui, călare, însoţiţi de o duzină de cavaleri de argint, ţinând suliţe lungi şi purtând coifuri cu pene. Se opriră în faţa Legiunii.

„În cinstea nunţii fiicei regelui şi pentru a serba solstiţiul de vară, regele a declarat restul acestei zile o zi de vânătoare!”

Toţi băieţii izbucniră într-un imens strigăt de bucurie. Ca unul, o rupseră la fugă, urmărind caii care se întorseseră şi traversau terenul.

„Ce se întâmplă?” îl întrebă Thor pe Reece, începând să alerge cu ceilalţi.

Reece avea un zâmbet larg pe faţă.

„E mană cerească!” zise el. „Suntem liberi pentru restul zilei! Mergem la vânătoare!”