Kitabı oku: «Calea Eroilor», sayfa 14

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU

Thor alerga de-a lungul cărării din pădure împreună cu ceilalţi, ţinând sabia care-i fusese dată pentru vânătoare. Lângă el se aflau Reece, O’Connor şi Elden, însoţiţi de cel puţin cincizeci de alţi membri ai Legiunii. În faţa lor, călăreau o sută de cavaleri de argint în armuri uşoare, unii având săbii scurte, dar cei mai mulţi cu săgeţi şi arcuri atârnate pe spate. Printre aceştia, alergau pe jos zeci de scutieri şi însoţitori.

Regele MacGil călărea în frunte, arătând la fel de mare şi mândru ca întotdeauna, cu un zâmbet încântat pe faţă. Era încadrat de fiii săi, Kendrick şi Gareth, iar Thor fu surprins să-l vadă până şi pe Godfrey. Zeci de paji alergau printre ei, câţiva dintre aceştia lăsându-se pe spate şi suflând în cornuri făcute din colţi lungi de fildeş; alţii ţineau câinii care urlau şi alergau cu nerăbdare înainte, pentru a ţine pasul cu caii. Era un haos deplin. În timp ce grupul imens gonea prin pădure, începură să se despartă în toate direcţiile, iar Thor nu prea ştia unde mergeau sau ce grup să urmeze.

Erec călărea aproape, iar Thor şi ceilalţi se hotărâră să meargă pe urmele lui. Thor alerga alături de Reece.

„Unde ne ducem?” îl întrebă el pe Reece, fără suflu, în timp ce alergau.

„În adâncul pădurii”, răspunse Reece. „Oamenii regelui vor să reînvie zilele de glorie ale vânătorii.”

„De ce unii dintre cavalerii de argint merg călare, iar ceilalţi pe jos?” îl întrebă O’Connor pe Reece.

„Cei care călăresc vânează prada mai uşoară, cum ar fi căprioare sau păsări”, răspunse Reece. „Îşi folosesc arcurile. Cei care merg pe jos ţintesc animale mai periculoase. Cum ar fi mistreţul cu coada galbenă.”

Thor fu deopotrivă entuziasmat şi neliniştit la auzul numelui acelui animal. Văzuse unul în copilărie; era o creatură dezgustătoare şi periculoasă, despre care se ştia că sfâşia un om în două la cea mai mică provocare.

„De obicei, războinicii mai vârstnici aleg să rămână călare şi să urmărească căprioare şi păsări”, adăugă Erec. „Cei tineri preferă să meargă pe jos şi să urmărească vânatul mai mare. Trebuie să fii într-o formă mai bună pentru asta, desigur.”

„De aceea vă dăm voie să participaţi la această vânătoare, băieţi”, strigă Kolk, alergând nu departe, cu ceilalţi, „este totodată şi un antrenament pentru voi. Va trebui să mergeţi pe jos cât durează vânătoarea, să ţineţi pasul cu caii. În timp ce mergem, vă veţi despărţi în grupuri mai mici şi fiecare îşi va urma propria cale şi va doborî propriul animal. Veţi căuta cel mai periculos animal pe care-l puteţi găsi şi vă veţi lupta cu el pe viaţă şi pe moarte. Acestea sunt calităţile care vă fac soldaţi: rezistenţă, curaj şi să nu vă retrageţi din faţa adversarului, oricât de puternic şi periculos ar fi. Acum plecaţi!” strigă el.

Thor alergă mai repede, aşa cum făcuseră toţi tovarăşii lui, grăbindu-se să ajungă din urmă caii, în timp ce străbăteau în goană pădurea. Nu prea ştia încotro se ducea, dar se gândi că, dacă rămânea aproape de Reece şi de O’Connor, nu i se va întâmpla nimic rău.

„O săgeată, repede!” strigă Erec.

Thor reacţionă imediat, alergând pe lângă calul lui Erec, înşfăcând o săgeată din tolba de pe şa şi înmânându-i-o acestuia. Erec o aşeză în arcul său în timp ce călărea, încetini şi îşi fixă ţinta spre ceva din pădure.

„Câinii!” răcni el.

Unul dintre însoţitorii regelui dădu drumul unui câine, care lătră şi sări în pădure. Spre surprinderea lui Thor, o pasăre mare îşi luă zborul şi, cum făcu asta, Erec slobozi săgeata.

Fusese o lovitură perfectă, drept în gât, iar pasărea căzu moartă la pământ. Thor fu uimit că Erec o zărise.

„Pasărea!” strigă Erec.

Thor alergă, înşfăcă pasărea moartă, caldă încă, cu sângele curgându-i din gât, şi alergă înapoi la Erec. O prinse cu cureaua de şaua lui Erec, lăsând-o să atârne acolo în timp ce călărea.

Pretutindeni în jurul lui Thor, numeroşi cavaleri călare făceau acelaşi lucru, speriind păsările şi doborându-le la pământ,  pentru ca apoi scutierii lor să le recupereze. Cei mai mulţi foloseau săgeţi; unii foloseau suliţe. Kendrick îşi trase înapoi suliţa, ţinti şi o aruncă într-o căprioară. Lovitura îşi atinse ţinta drept în gât, iar căprioara căzu.

Thor era uimit de abundenţa vânatului în aceste păduri, gândindu-se la prada  bogată pe care o vor duce acasă. Ar putea hrăni Curtea Regală timp de câteva zile.

„Ai mai fost la vânătoare până acum?” îi strigă Thor lui Reece, în timp ce alergau, abia reuşind să evite să fie călcat în picioare de unul dintre oamenii regelui. Era greu să audă, cu lătratul câinilor, cornii care sunau şi strigătele oamenilor, râzând, victorioşi în timp ce doborau animal după animal.

Reece avea un zâmbet larg pe faţă, pe când sărea peste un buştean şi continua să alerge.

„De multe ori! Dar numai datorită tatălui meu. Nu ne dau voie să vânăm până la o anumită vârstă. E ceva palpitant, deşi nimeni nu prea reuşeşte să scape nevătămat. Mai mulţi oameni au fost răniţi sau ucişi în timp ce vânau mistreţi.”

Reece gâfâia alergând. „Dar întotdeauna am fost călare”, adăugă el. „Nu mi s-a permis niciodată să merg pe jos până acum, cu Legiunea, sau să vânez un mistreţ. Este prima dată pentru mine!”

Pădurea se schimbă dintr-o dată, cu zeci de cărări desfăşurându-se înaintea lor, fiecare ramificându-se în numeroase direcţii. Un alt corn sună şi imensul grup începu să se despartă în grupuri mai mici.

Thor se ţinu aproape de Erec, iar Reece şi O’Connor i se alăturară; o luară cu toţii pe o cale îngustă care cobora brusc. Continuară să alerge, iar Thor sări peste un mic pârâu, ţinându-şi strâns suliţa. Micul lor grup era alcătuit din Erec şi Kendrick călare, Thor, Reece, O’Connor şi Elden pe jos, şase în total—şi când Thor se întoarse, observă încă doi membri ai Legiunii alergând în spatele lor să li se alăture. Erau bine legaţi şi vânjoşi, cu un păr ondulat, nisipiu, care le cădea în ochi şi cu nişte zâmbete largi. Păreau a fi cu vreo doi ani mai mari decât Thor—şi erau gemeni identici.

„Eu sunt Conval”, îi strigă unul dintre ei lui Thor.

„Iar eu sunt Conven.”

„Suntem fraţi”, zise Conval.

„Gemeni!” adăugă Conven.

“Sper că nu te superi dacă mergem cu voi”, îi spuse Conval lui Thor.

Thor îi mai văzuse în Legiune, dar nu-i întâlnise niciodată până atunci. Era bucuros să cunoască noi membri, mai ales pe aceia care erau prietenoşi cu el.

„Suntem bucuroşi”, strigă Thor.

„Cu cât mai multe braţe, cu atât mai bine”, adăugă Reece.

„Am auzit că mistreţii din această pădure sunt uriaşi”, zise Conval.

„Şi letali”, adăugă Conven.

Thor se uită la suliţele lungi pe care le cărau gemenii, de trei ori mai lungi decât a sa, şi fu surprins. Îi observase privind la suliţa sa scurtă.

„Suliţa aceea nu-i destul de lungă”, zise Conval.

„Mistreţii aceştia au colţii mari. Îţi trebuie o suliţă mai lungă”, zise Conven.

„Ia-o pe-a mea”, spuse Elden, alergând la Thor şi oferindu-i suliţa sa.

„Nu pot s-o iau pe-a ta”, zise Thor. „Tu ce-ai mai folosi?”

Elden ridică din umeri. „Mă descurc eu.”

Thor era mişcat de generozitatea sa şi uimit cât de diferită era prietenia lor acum.

„Ia una de-a mea”, porunci o voce.

Thor îşi ridică ochii şi-l văzu pe Erec lângă el, arătând spre şa, de care erau agăţate două suliţe lungi.

Thor întinse mâna şi luă una dintre suliţele lungi, recunoscător să o aibă. Era mai grea şi îi era incomod să alerge cu ea, dar se simţi mai protejat şi se părea că avea nevoie de asta.

Alergară necontenit, până când Thor simţi că i se aprind plămânii, neştiind dacă putea merge mai departe. Era atent, căutând în jur orice urmă a unui animal. Se simţea protejat, cu toţi aceşti bărbaţi în jur, şi invincibil cu suliţa sa lungă. Dar era încă foarte încordat. Nu mai vânase niciodată un mistreţ până atunci şi nu ştia la ce să se aştepte.

Când plămânii îi ardeau mai tare, pădurea se deschise într-un luminiş şi, din fericire, Erec şi Kendrick îşi opriră caii. Thor presupuse că le acordaseră şi lor permisiunea de a se opri. Stăteau cu toţii acolo, opt la număr, în luminişul pădurii, băieţii, în picioare, gâfâind, iar Erec şi Kendrick descălecând. Caii pufăiau, altfel însă era linişte, numai foşnetul vântului se auzea prin copaci. Larma sutelor de oameni alergând prin pădure nu se mai auzea şi Thor îşi dădu seama că trebuia să fi fost foarte departe de ceilalţi.

Se uită împrejurul luminişului, trăgându-şi sufletul.

„N-am văzut nici o urmă de animale”, îi spuse Thor lui Reece. „Tu ai văzut?”

Reece clătină din cap.

„Mistreţul e un animal viclean”, zise Erec, făcând un pas în faţă. „Nu se va arăta întotdeauna. Uneori, el va fi cel care te urmăreşte. Poate aştepta până te găseşte nepregătit, apoi va ataca. Fiţi întotdeauna în alertă.”

„Atenţie!” strigă O’Connor.

Thor se răsuci şi brusc un animal mare dădu buzna în luminiş, fremătând puternic; Thor se feri, crezând că erau atacaţi de un mistreţ. O’Connor strigă, iar Reece se întoarse şi aruncă suliţa spre el. Nu-şi atinse ţinta şi animalul îşi luă zborul în văzduh. Abia atunci Thor observă că era doar un curcan, dispărând înapoi în pădure.

Cu toţii izbucniră în râs, iar tensiunea dispăru. O’Connor se înroşi şi Reece îşi lăsă mâna, liniştitor, pe umărul său.

„Nu-ţi fă griji, prietene”, zise el.

O’Connor îşi feri privirea, stânjenit.

„Nu-i niciun mistreţ aici”, zise Elden. „N-am ales bine traseul. Pe traseul ăsta nu-s decât păsări. Ne vom întoarce cu mâna goală.”

„Poate că nu e un lucru rău”, zise Conval. „Am auzit că lupta cu un mistreţ poate fi pe viaţă şi pe moarte.”

Kendrick cercetă calm pădurea; Erec făcu la fel. Thor putea vedea pe feţele celor doi bărbaţi că era ceva acolo. Îşi dădea seama, din experienţa şi înţelepciunea lor, că erau pregătiţi.

„Ei bine, se pare că traseul se opreşte aici”, zise Reece. „Aşa că dacă mergem mai departe, pădurea nu va fi marcată. Nu vom mai găsi drumul înapoi.”

„Dar dacă ne întoarcem, vânătoarea noastră s-a încheiat”, zise O’Connor.

„Ce s-ar întâmpla dacă ne-am întoarce cu mâna goală?” întrebă Thor. „Fără un mistreţ?”

„Am fi bătaia de joc a celorlalţi”, răspunse Elden.

„Nu, n-am fi”, zise Reece. „Nu toată lumea găseşte un mistreţ. De fapt, se întâmplă mai rar să găseşti unul decât să nu găseşti.”

În timp ce grupul stătea acolo în linişte, respirând greu, cercetând pădurea, Thor îşi dădu seama brusc că băuse prea multă apă. Se stăpânise de când începuse vânătoarea, iar acum vezica îl durea de plină ce era, de-abia putea să se mai ţină.

„Scuzaţi-mă”, zise el şi începu să se îndrepte spre pădure.

„Unde te duci?” întrebă Erec, prudent.

„Trebuie doar să mă uşurez. Mă întorc imediat.”

„Nu te îndepărta prea mult”, îl avertiză Erec.

Thor, jenat, se grăbi în pădure şi se îndepărtă cam vreo douăzeci de paşi de ceilalţi, până găsi un loc ferit.

Tocmai când terminase să se uşureze, auzi deodată un trosnet de crengi. Era tare şi distinct, iar el ştiu—pur şi simplu ştiu—că nu fusese făcut de vreun om.

Se întoarse încet, simţindu-şi părul că i se ridică uşor pe ceafă, şi se uită. Drept în faţă, poate la alţi douăzeci de paşi, era un alt luminiş mic, cu un bolovan în mijloc. Iar acolo, la baza bolovanului, se mişca ceva. Un animal mic, n-ar fi putut să spună ce.

Thor se întrebă dacă să se întoarcă la oamenii săi sau să vadă ce era acolo. Fără să se gândească prea mult, se furişă într-acolo. Orice animal ar fi fost, nu voia să-l piardă şi dacă s-ar fi dus înapoi la ceilalţi, probabil ar fi plecat până se întorcea.

Thor păşi mai departe, înfiorat, căci pădurea devenea mai deasă şi avea tot mai puţin loc să se mişte. Nu putea zări nimic, decât desişul pădurii tăiat de razele oblice ale soarelui. În cele din urmă ajunse în luminiş. Pe când se apropia, slăbi strânsoarea suliţei şi o coborî până la şold.

Fu luat prin surprindere de ceea ce văzu în faţa sa, în luminiş, într-un petic de lumină.

Acolo, foindu-se în iarba de lângă stâncă, era un mic pui de leopard. Stătea acolo, foindu-se şi scâncind, uitându-se pieziş în soare. Arăta de parcă ar fi fost abia născut, lung de o jumătate de cot, destul de mic pentru a încăpea în cămaşa lui Thor.

Thor stătea acolo, uimit. Puiul era complet alb, iar el ştiu că trebuia să fie un pui de leopard alb, cel mai rar dintre animale.

Auzind un foşnet neaşteptat de frunze în spatele lui, se întoarse şi văzu cum întregul grup se grăbea spre el, cu Reece în frunte, părând îngrijorat. În câteva clipe, ajunseră lângă el.

„Unde-ai plecat?” întrebă Reece. „Am crezut c-ai murit.”

Cum toţi veniră lângă el şi se uitară în jos la pui, îi putu auzi oftând adânc de mirare.

„Un semn important”, îi spuse Erec lui Thor. „Aşa ceva găseşti o dată în viaţă. Cel mai rar dintre animale. A fost lăsat singur. Nu are cine să-l îngrijească. Asta înseamnă că-i al tău. E datoria ta să-l creşti.”

„A mea?” întrebă Thor nedumerit.

„E obligaţia ta”, adăugă Kendrick. „Tu l-ai găsit. Sau, ar trebui să spun, el te-a găsit pe tine.”

Thor era complet derutat. Îngrijise oi, dar nu crescuse niciodată vreun animal în viaţa sa şi nu ştia deloc ce să facă.

Dar, în acelaşi timp, simţea deja o puternică legătură cu animalul. Ochii lui mici, azurii, se deschiseră şi păreau a se uita numai la el.

Se apropie, se aplecă şi-l luă în braţe. Animalul se întinse şi-i linse obrazul.

„Cum se îngrijeşte un pui de leopard?” întrebă Thor, copleşit.

„Presupun că în acelaşi fel cum se îngrijeşte orice altă făptură”, zise Erec. „Îl hrăneşti când îi e foame.”

„Trebuie să-i dai un nume”, spuse Kendrick.

Thor cugetă, uimit, la faptul că era a doua oară când numea un animal în tot atâtea zile. Îşi aminti o poveste din copilărie, despre un leu care îngrozise un sat.

„Krohn”, zise Thor.

Ceilalţi dădură aprobator din cap.

„Ca legenda”, zise Reece.

„Îmi place”, spuse O’Connor.

„Krohn să fie”, rosti Erec.

Când Krohn îşi coborî capul la pieptul lui Thor, acesta simţi între ei o legătura mai puternică decât oricare alta de până atunci. Se simţea de parcă l-ar fi cunoscut pe Krohn de nenumărate vieţi, în timp ce animalul se foia şi scâncea la el.

Deodată se auzi un sunet distinct, unul care îi ridică lui Thor părul pe ceafă şi-l făcu să se întoarcă repede şi să se uite la cer. Sus, deasupra, era Estopheles. Brusc, se lăsă tot mai jos, drept spre capul lui Thor, ţipând, şi apoi se ridică în ultima clipă.

La început, Thor se întrebă dacă nu era gelos pe Krohn. Dar apoi, după o fracţiune de secundă, Thor înţelese: şoimul îl avertiza.

O clipă mai târziu se auzi un zgomot distinct din cealaltă parte a pădurii. Era un foşnet, urmat de un asalt—şi totul se întâmplă foarte repede.

Datorită avertismentului, Thor avea un avantaj—îl văzu venind şi se dădu la o parte, în ultima clipă, înainte ca mistreţul masiv să se repeadă drept la el. Trecu pe lângă el la un fir de păr.

În luminiş izbucni haosul. Mistreţul îi atacă pe ceilalţi, fioros, rotindu-şi colţii în toate direcţiile. Dintr-o lovitură, reuşi să taie braţul lui O’Connor, iar sângele ţâşni când acesta se apucă de braţ, ţipând.

Era ca încercarea de a lupta cu un taur fără armele potrivite. Elden încercă să-l împungă cu suliţa lui lungă, dar mistreţul îşi întoarse doar capul, o înşfăcă cu gura lui enormă şi o rupse în două dintr-o singură mişcare. Apoi mistreţul se întoarse şi-l atacă pe Elden, lovindu-l în coaste; din fericire pentru Elden, acesta reuşi să scape de a fi sfâşiat de colţii lui în ultima clipă.

Mistreţul era de neoprit. Era însetat de sânge şi era limpede că nu-i va lăsa în pace până nu-l va avea.

Ceilalţi se dezmeticiră şi intrară în luptă. Erec şi Kendrick îşi scoaseră săbiile, la fel şi Thor, Reece şi ceilalţi.

Încercuiră fiara cu toţii, dar era greu de lovit, mai ales din cauza colţilor lui lungi de aproape un metru, care-i împiedicau să se apropie de el. Alerga în cercuri, urmărindu-i prin luminiş. Cum fiecare dintre ei ataca pe rând, Erec reuşi o lovitură directă, tăindu-l pe-o parte; dar mistreţul părea a fi făcut din oţel, pentru că pur şi simplu nu se oprea.

Atunci totul se schimbă. Pentru o clipă, ceva captă atenţia lui Thor, iar el se întoarse şi privi în pădure. În depărtare, ascuns după copaci, ar fi putut să jure că văzuse un bărbat cu o mantie neagră, cu glugă; îl văzu ridicând un arc cu o săgeată şi ţintind drept spre luminiş. Părea că nu ţintea spre mistreţ, ci spre oameni.

Thor se întrebă dacă nu cumva avea vedenii. Ar fi fost posibil să fie atacaţi? Acolo? În mijlocul pădurii? De cine?

Thor îşi lăsă instinctele să preia controlul. Simţise că ceilalţi erau în pericol şi alergă la ei. Văzu un bărbat aţintindu-şi săgeata asupra lui Kendrick.

Thor se aruncă spre Kendrick. Îl izbi puternic cu umărul, doborându-l la pământ, şi o clipă după ce făcu asta săgeata trecu în zbor, ratându-l. Thor privi imediat înapoi în pădure, căutând semne ale atacatorului. Însă acesta dispăruse.

Dar nu avu timp să se gândească; mistreţul alerga încă nebuneşte prin luminiş, la numai câţiva paşi de ei. Acum se întorsese în direcţia lor şi Thor nu avu timp să reacţioneze. Se pregăti pentru impact, în timp ce colţii lungi, ascuţiţi, se năpusteau drept spre el.

O clipă mai târziu se auzi un guiţat pătrunzător; Thor se întoarse şi-l văzu pe Erec sărind în spinarea fiarei, ridicându-şi sabia cu ambele mâini şi înfigându-i-o în ceafă. Fiara răcni, cu sângele ţâşnindu-i din rât, în timp ce cădea în genunchi, după care se prăbuşi la pământ, cu Erec deasupra.

Rămaseră toţi împietriţi în loc, uitându-se unul la altul—şi întrebându-se ce naiba se întâmplase.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI

Thor, cărându-l pe Krohn în cămaşa sa, fu copleşit de zgomot când Reece deschise uşa tavernei. Un grup mare de membri ai Legiunii şi oşteni, înghesuiţi înăuntru, îi întâmpinară cu un strigăt. Era arhiplin şi cald înăuntru, iar Thor fu imediat înghesuit între tovarăşii săi, umăr lângă umăr. Fusese o zi lungă de vânătoare şi se adunaseră cu toţii aici, în această tavernă din adâncul pădurii, pentru a sărbători. Cavalerii de argint deschiseseră drumul, iar Thor, Reece şi ceilalţi îi urmară.

În spatele lui Thor, gemenii, Conval şi Conven, cărau preţioasa lor pradă, mistreţul, mai mare decât al oricui altcuiva, pe un par lung, purtat pe umeri. Fuseseră nevoiţi să-l lase în afara tavernei, înainte de a intra. Thor aruncă o ultimă privire înapoi; arăta atât de fioros, încât era greu de crezut că ei îl uciseseră.

Thor simţi o vânzoleală în interiorul hainei şi se uită în jos pentru a-şi vedea noul tovarăş, Krohn. Abia putea crede că într-adevăr căra un pui de leopard alb. Se uita fix la el, cu ochii lui albaştri, limpezi şi scâncea. Thor simţi că puiul era înfometat.

Fu îmbrâncit în interiorul tavernei, cu zeci de alţi bărbaţi înghesuindu-se în spatele lui şi înaintă în locul acela neîncăpător şi aglomerat, în care era, probabil, cu douăzeci de grade mai cald—ca să nu mai vorbim şi despre umezeală. Îi urmă pe Erec şi pe Kendrick şi era urmat, la rândul său, de Reece, Elden, de gemeni şi de O’Connor, al cărui braţ, spintecat de mistreţ, fusese bandajat şi care, în cele din urmă, încetase să sângereze. O’Connor părea mai degrabă ameţit decât rănit. Buna dispoziţie îi revenise şi întregul lor grup înaintă şovăitor în adâncul încăperii.

Locul era ticsit, iar oamenii stătea umăr la umăr, atât de înghesuiţi încât abia dacă mai aveau loc să se întoarcă. Deşi se aflau acolo bănci lungi, unii bărbaţi şedeau, în vreme ce alţii stăteau în picioare, cântând cântece de petrecere, ciocnindu-şi halbele cu ale prietenilor sau trântindu-le pe masă. Era o atmosferă zgomotoasă şi festivă, cum Thor nu mai văzuse vreodată.

„Eşti pentru prima oară într-o tavernă?” întrebă Elden, aproape strigând pentru a fi auzit.

Thor dădu din cap aprobator, simţindu-se din nou ca un ţărănoi.

„Pariez că n-ai băut niciodată o halbă cu bere, nu-i aşa?” întrebă Conven, bătându-l pe umăr cu un râset.

„Bineînţeles că am băut”, se apără Thor.

Însă roşi, dar speră că nu observase nimeni, pentru că, de fapt, nu băuse niciodată bere, în afară de o mică înghiţitură pe care o sorbise la nuntă. Tatăl său interzisese berea la ei în casă. Şi chiar dacă n-ar fi făcut-o, nu era sigur că şi-ar fi permis-o.

„Foarte bine, atunci!” strigă Conval. „Băiete, dă-ne un rând din cea mai tare bere a ta. Thor, aici de faţă, e un băutor cu experienţă!”

Unul dintre gemeni puse pe masă o monedă de aur. Thor era uimit de cât de mulţi bani aveau aceşti băieţi; se întrebă din ce familie proveneau. Moneda aceea i-ar fi fost de ajuns familiei sale o lună întreagă, acasă, în satul său.

O clipă mai târziu, o duzină de halbe cu bere înspumată alunecă pe tejghea, iar băieţii îşi făcură loc şi le luară; una dintre ele ajunse în mâna lui Thor. Spuma îi picură pe mână şi stomacul îi tresăltă în aşteptare. Era agitat.

„În cinstea vânătorii noastre!” strigă Reece.

„ÎN CINSTEA VÂNĂTORII NOASTRE!” răspunseră ca un ecou ceilalţi.

Thor îi imită pe ceilalţi, încercând să se poarte firesc, în timp ce ridica lichidul înspumat spre gură. Luă o înghiţitură şi nu-i plăcu gustul, dar îi văzu pe ceilalţi înghiţind berea pe nerăsuflate, fără a pune halbele jos până nu le goleau. Thor se simţi obligat să facă la fel, temându-se că altfel ar fi fost luat drept un laş. Se forţă să o bea, înghiţind cu lăcomie cât de repede putea, până când, în cele din urmă, pe la jumătate, lăsă halba jos, tuşind.

Ceilalţi se uitară la el şi izbucniră zgomotos în râs. Elden îl bătu pe spate.

„Este prima ta halbă, aşa-i?” întrebă ei.

Thor roşi şi îşi şterse spuma de la gură. Din fericire, înainte să poată răspunde, se auzi un strigăt în încăpere, iar toţi se întoarseră să vadă câţiva muzicanţi croindu-şi drum înăuntru. Începură să cânte din lăute şi flaute, să sune din chimvale, iar atmosfera deveni şi mai zgomotoasă.

“Fratele meu!” se auzi o voce.

Thor se întoarse şi văzu un băiat cu câţiva ani mai mare decât el, cu talia subţire, dar cu umerii largi, nebărbierit, arătând cumva neîngrijit, care făcu un pas înainte şi-l strânse pe Reece într-o îmbrăţişare ciudată. Era însoţit de trei tovarăşi, care arătau la fel de neîngrijiţi.

„N-am crezut niciodată că te-aş putea găsi aici!” adăugă el.

„Ei bine, din când în când simt nevoia să calc pe urmele fratelui meu”, strigă Reece, cu un zâmbet. „Thor, îl cunoşti pe fratele meu, Godfrey?”

Godfrey se întoarse şi-i strânse mâna lui Thor, iar Thor nu se putu împiedica să simtă cât era de netedă şi de grăsuţă. Nu era mâna unui războinic.

„Sigur că-l cunosc pe noul venit”, zise Godfrey, aplecându-se prea aproape şi bolborosind cuvintele. „Discuţiile despre el însufleţesc întregul regat. Un bun războinic, am auzit”, îi spuse el lui Thor. „Păcat. Ce risipă de talent pentru tavernă!”

Godfrey se lăsă pe spate şi râse în hohote, iar însoţitorii săi făcură la fel. Unul dintre ei, cu un cap mai înalt decât ceilalţi, cu un pântec uriaş, cu obraji de un roşu aprins şi îmbuibat de băutură, se aplecă şi-l prinse pe Thor cu o mână de umăr.

„Vitejia e o trăsătură bună. Dar te trimite pe câmpul de luptă şi nu-ţi ţine de cald. Să fii un beţiv e o trăsătură mai bună: te ţine la adăpost şi căldură—şi-ţi asigură o doamnă drăguţă alături!”

Se cutremură de râs, la fel şi ceilalţi, iar stăpânul tavernei aduse încă un rând de halbe pentru toţi. Thor speră să nu i se ceară să bea; deja putea simţi berea urcându-i-se la cap.

„A fost prima lui partidă de vânătoare astăzi!” îi strigă Reece fratelui său.

„Aşa deci?” răspunse Godfrey. „Ei bine, atunci asta mai cere un rând de halbe, nu-i aşa?”

„Sau două!” repetă prietenul său cel înalt.

Thor privi în jos când o nouă halbă i fu pusă în mână.

„Să bem pentru începuturi!” strigă Godfrey.

„Pentru începuturi!” răspunseră ceilalţi.

„Să-ţi fie viaţa plină de începuturi”, repetă cel înalt, „exceptând întâia oară când vei fi treaz!”

Râdeau cu toţii în hohote în timp ce beau.

Thor luă o înghiţitură din halba sa, apoi încercă să scape, lăsând-o în jos, dar Godfrey îl prinse.

„Nu aşa se bea, băiete!” strigă Godfrey. Făcu un pas înainte, apucă halba, o puse la gura lui Thor, iar toţi râseră în timp ce Thor o bău pe nerăsuflate. Puse halba pe masă, goală, iar ceilalţi izbucniră în ovaţii.

Thor se simţea ameţit. Începea să simtă că îşi pierde controlul şi îi era mai greu să se concentreze. Nu-i plăcea senzaţia.

Thor simţi din nou vânzoleală în cămaşă, iar Krohn îşi înălţă capul.

„Ah, dar ce avem noi aici!” strigă Godfrey, încântat.

„E un pui de leopard”, zise Thor.

„L-am găsit în timp ce vânam”, adăugă Reece.

„E înfometat”, zise Thor. „Nu prea ştiu cu ce să-l hrănesc.”

„Păi, desigur, cu bere!” strigă omul cel înalt.

„Adevărat?” întrebă Thor. „E sănătos pentru el?”

„Desigur!” strigă Godfrey. „E doar hamei, băiete!”

Godfrey întinse braţul, îşi înmuie degetul în spumă şi-l întinse spre pui; Krohn se aplecă spre el şi-l linse. Linse iar şi iar.

„Vezi, îi place!”

Brusc, Godfrey îşi retrase degetul cu un strigăt. Îl ridică şi arătă sânge.

„Ce dinţi ascuţiţi are ăsta!” strigă el—iar toţi ceilalţi izbucniră în râs.

Thor se aplecă, mângâie capul lui Krohn şi picură ce rămăsese din berea sa în gura leopardului. Krohn o lipăi şi Thor hotărî să-i găsească hrană adevărată. Spera să-i permită Kolk să-l ţină în baracă şi nimeni din Legiune să nu obiecteze.

Muzicanţii schimbară cântecul şi alţi câţiva prieteni ai lui Godfrey îşi făcură apariţia. Veniră şi li se alăturară pentru un nou rând de băutură, apoi îl ademeniră pe Godfrey înapoi în mulţime.

„Ne vedem mai târziu, tinere” îi spuse Godfrey lui Reece, înainte de a pleca. Apoi se întoarse spre Thor: „Sper că vei petrece mai mult timp în tavernă!”

„Sper că vei petrece mai mult timp pe câmpul de luptă”, ripostă Kendrick.

„De asta mă îndoiesc foarte tare”, zise Godfrey şi izbucni în râs cu restul camarazilor săi, în timp ce dispărea în mulţime.

„Întotdeauna petrec aşa?” îl întrebă Thor pe Reece.

„Godfrey? Umblă prin taverne de când a început să meargă. O dezamăgire pentru tatăl meu. Dar el se simte bine în propria-i piele.”

„Nu, întrebam de oamenii regelui. Legiunea. Vin mereu la tavernă?”

Reece clătină din cap.

„Azi e o zi specială. Prima vânătoare şi solstiţiul de vară. Acest lucru nu se întâmplă prea des. Bucură-te cât mai durează.”

Thor se simţea tot mai dezorientat, în timp ce se uita în jur prin încăpere. Nu aici voia să fie. Voia să se întoarcă la cazarmă, să se antreneze. Şi gândurile îi alunecară, din nou, la Gwendolyn.

„Ai reuşit să-l vezi bine?” întrebă Kendrick, când se apropie de Thor.

Thor îl privi, nedumerit.

„Pe bărbatul din pădure care a tras săgeata?” adăugă Kendrick.

Ceilalţi se strânseră mai aproape, încercând să audă mai bine, în timp ce atmosfera deveni mai serioasă.

Thor încercă din nou să-şi amintească, dar nu putu. Totul era neclar.

„Aş vrea să-l fi văzut”, zise el. „Dar totul s-a întâmplat atât de repede.”

„Poate a fost doar unul dintre oamenii regelui, trăgând în direcţia noastră din greşeală”, zise O’Connor.

Thor clătină din cap.

„Nu era îmbrăcat ca ceilalţi. Purta haine negre şi o mantie cu glugă. Şi a tras doar o săgeată, ţintind drept la Kendrick, apoi a dispărut. Îmi pare rău. Aş vrea să fi văzut mai mult.”

Kendrick clătină din cap, încercând să chibzuiască.

„Cine ţi-ar dori moartea?” îl întrebă Reece pe Kendrick.

„Să fi fost un asasin?” întrebă O’Connor.

Kendrick ridică din umeri. „Nu am niciun duşman de care să ştiu.”

„Dar tata are mulţi”, zise Reece. Poate cineva vrea să te omoare pentru a-l face să sufere.”

„Sau poate cineva vrea să te înlăture de la tron”, adăugă Elden.

„Dar e absurd! Nu sunt legitim! Nu pot moşteni tronul!”

În timp ce toţi clătinau din cap, sorbindu-şi berea şi încercând să înţeleagă ce se întâmplase, se auzi un alt strigăt în încăpere şi atenţia tuturor bărbaţilor se îndreptă asupra unei scări ce ducea la etaj. Thor se uită în sus şi văzu un şir de femei care ieşiră dintr-un hol de sus, se aşezară lângă o balustradă şi priveau în jos la cei din încăpere. Erau toate îmbrăcate sumar şi foarte machiate.

Thor roşi.

„Hei, salutare tuturor!” strigă doamna din faţă, având un piept mare şi purtând un costum de dantelă roşie.

Bărbaţii izbucniră în aclamaţii.

„Cine are bani de cheltuit în seara asta?” întrebă ea.

Bărbaţii aclamară din nou.

Ochii lui Thor se deschiseră larg de mirare.

„Acest loc e şi un bordel?” întrebă el

Ceilalţi se întoarseră şi-l priviră muţi de uimire, apoi izbucniră cu toţii în râs.

„Dumnezeule, cât eşti naiv!” zise Conval.

„Spune-mi, ai fost vreodată la bordel?” spuse Conval.

„Pariez că n-a fost niciodată cu o femeie!” zise Elden.

Thor îi simţea pe toţi privindu-l şi se făcu roşu ca sfecla. Ar fi vrut să dispară. Aveau dreptate: nu fusese niciodată cu o femeie. Dar nu le-ar spune asta niciodată. Se întrebă dacă nu cumva i se citea pe chip.

Înainte să poată răspunde, unul dintre gemeni îşi întinse braţul, îl luă ferm pe după umeri şi aruncă o monedă de aur femeii de pe scări.

„Cred că ţi-i găsit primul client!” strigă el.

Camera se umplu de aclamaţii, iar Thor, în ciuda faptului că se zbătea şi opunea rezistenţă, se simţi împins înainte de zeci de oameni, prin mulţime şi în sus pe scări. În timp ce mergea, începu să se gândească la Gwen. La cât de mult o iubea. La faptul că nu voia să fie cu nimeni altcineva.

Voia să se întoarcă şi să fugă. Dar nu avea pur şi simplu nicio scăpare. Zeci dintre cei mai solizi bărbaţi pe care-i văzuse vreodată îl împingeau înainte şi nu-i dădeau voie să se retragă. Înainte să-şi dea seama, era sus în capătul scărilor, pe palier, uitându-se fix la o femeie mai înaltă decât el, prea parfumată, care îi zâmbea. Ca lucrurile să fie şi mai rele, Thor era beat. Camera se învârtea cu el nebuneşte, iar el simţi că se va prăbuşi într-o clipită.

Femeia întinse braţul spre el, trase de cămaşa lui Thor, îl conduse cu hotărâre într-o cameră şi trânti uşa după ei. Thor era hotărât să nu fie cu ea. Păstra în minte imaginea lui Gwen, străduindu-se să nu o uite. Nu aşa voia să fie prima lui experienţă. Dar mintea nu-l asculta. Era atât de beat, încât abia mai vedea. Şi ultimul lucru pe care şi-l aminti, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, era că fusese condus prin cameră spre patul unei doamne şi că sperase să ajungă la el înainte de a se prăbuşi pe podea.