Kitabı oku: «Calea Eroilor», sayfa 4

CAPITOLUL PATRU

Thor se ascunsese în paie, în spatele unei căruţe cu coviltir care-l ducea hurducăind de-a lungul drumului de ţară. Descoperise drumul cu o noapte înainte şi aşteptase răbdător până se ivise o căruţă destul de mare pentru a se urca în ea fără a fi văzut. Era întuneric deja şi căruţa mergea destul de încet pentru ca el să-şi găsească ritmul potrivit de alergare şi să sară în spatele ei. Ateriză în fân şi se îngropă în el. Din fericire, căruţaşul nu-l văzu. Thor nu ştia sigur dacă destinaţia căruţei era Curtea Regală, dar se îndrepta în acea direcţie şi o căruţă de o asemenea mărime, purtând asemenea însemne, nu s-ar fi putut îndrepta decât spre puţine alte locuri.

Thor călători toată noaptea şi stătu treaz ore în şir, gândindu-se la întâlnirea cu syboldul. Cu Argon. La destinul său. La fostul său cămin. La mama sa. Simţea că universul îi dăduse un răspuns, îi spusese că are un alt destin. Stătea întins pe spate, cu mâinile sub cap şi se uita la cerul nopţii, vizibil prin pânza zdrenţuită. Privea cu atenţie cerul, atât de strălucitor, cu stelele sale roşii atât de îndepărtate. Era exaltat. Călătorea pentru prima dată în viaţă. Nu ştia încotro, dar îşi urma drumul. Într-un fel sau altul, va reuşi să ajungă la Curtea Regală.

Când Thor deschise ochii, era dimineaţă, lumina inunda locul, iar el înţelese că adormise. Se ridică repede, privind în jur, reproşându-şi că dormise. Ar fi trebuit să fie mai vigilent−avusese noroc că nu fusese descoperit.

Carul se deplasa încă, dar nu-l mai zdruncina atât de tare. Asta putea însemna un singur lucru: un drum mai bun. Probabil se aflau în apropierea unui oraş. Thor privi în jos şi observă cât de neted era drumul, fără pietre, fără hârtoape şi pavat cu cochilii albe, fine. Inima îi bătu mai repede; se apropiau de Curtea Regală.

Thor privi din spatele căruţei şi fu copleşit. Străzile imaculate forfoteau de mişcare. Zeci de căruţe, de toate formele şi mărimile şi cărând tot felul de lucruri, umpleau drumurile. Una era încărcată cu blănuri; alta cu covoare şi încă o alta cu găini. Printre ele, mergeau sute de negustori, unii mânând vite, alţii cărând coşuri cu produse pe cap. Patru bărbaţi cărau un mănunchi de suluri de mătase, care se legănau pe nişte prăjini. Era o armată de oameni care se îndreptau cu toţii în aceeaşi direcţie.

Thor se însufleţi. Nu mai văzuse niciodată atâţia oameni la un loc, atâtea bunuri, atât de multe lucruri întâmplându-se. Îşi petrecuse viaţa într-un mic sat, iar acum se afla în inima regatului, înghiţit de marea de oameni.

Auzi un zgomot puternic, un zornăit de lanţuri, iar o bucată mare de lemn fu trântită atât de puternic, încât pământul se cutremură. Câteva clipe mai târziu, se auzi un zgomot diferit, de copite de cai tropotind pe lemn. Privi în jos şi descoperi că traversau un pod; dedesubt, se afla un şanţ. Un pod mobil.

Thor scoase capul afară şi văzu stâlpii imenşi de piatră, cu poarta cu ţepi de metal deasupra.

Treceau pe sub Poarta Regală. Era cea mai largă din câte văzuse. Privi în sus, la ţepuşele metalice, gândindu-se că, dacă ar cădea, l-ar putea tăia în două. Zări patru dintre Cavalerii de Argint păzind intrarea şi inima îi bătu din nou mai repede.

Trecură printr-un tunel lung de piatră, apoi cerul i se dezvălui din nou. Erau în Curtea Regală. Lui Thor nu-i venea să creadă că se afla acolo. Era şi mai multă mişcare aici, de parcă asta ar fi fost posibil − mii de oameni agitându-se în diferite direcţii. Erau vaste întinderi de gazon, perfect tuns şi flori deschise peste tot. Drumul se lărgise şi de-a lungul său se aflau valeţi, vânzători ambulanţi şi acareturi. Şi în mijlocul tuturor acestora, oamenii regelui. Oşteni gătiţi în armuri. Thor reuşise.

Entuziasmat, se ridică fără să vrea; imediat ce făcu aceasta, căruţa se opri brusc şi el se rostogoli înapoi, aterizând pe spate în paie. Înainte să se poate ridica, auzi lemnăria coborând şi, privind în sus, descoperi un bătrân furios, chel, îmbrăcat în zdrenţe, încruntându-se.

Căruţaşul întinse braţele, îl apucă pe Thor de glezne cu mâinile sale osoase şi-l trase afară.

Thor zbură din căruţă şi ateriză pe spate în drumul prăfuit, ridicând un nor de praf. În jurul său izbucniră râsete.

„Data viitoare când vei călători în căruţa mea, băiete, te vor aştepta cătuşele! Ai noroc că nu chem Cavalerii de Argint acum!”

Bătrânul se întoarse şi se îndepărtă, apoi se urcă grăbit în căruţă şi dădu bice cailor.

Stânjenit, Thor îşi veni în fire şi se ridică grăbit. Privi în jur. Unul sau doi trecători chicoteau, iar Thor le zâmbi dispreţuitor, până când îşi mutară privirea de la el. Se scutură de praf şi îşi frecă braţele; doar orgoliul îi fusese rănit, nu şi trupul.

Entuziasmul îi reveni în timp ce privea uimit în jur şi îşi dădu seama că ar trebui să fie mulţumit că cel puţin ajunsese  atât de departe. Acum, că ieşise din căruţă şi putea să se uite nestingherit în jur, ce privelişte extraordinară i se dezvălui: curtea se întindea cât vedea cu ochii. În centrul acesteia se afla un palat magnific de piatră, înconjurat de ziduri falnice de piatră încoronate cu parapete, deasupra cărora patrulau peste tot oamenii regelui. Pretutindeni în jurul său erau spaţii verzi, perfect întreţinute, pieţe pavate, fântâni, pâlcuri de copaci. Acesta era un oraş. Şi era inundat de oameni.

Pretutindeni se scurgeau tot felul de oameni—negustori, oşteni, demnitari—cu toţii grăbiţi. Trecură câteva minute înainte ca Thor să priceapă că se întâmpla ceva important. În timp ce mergea agale, văzu că se făceau pregătiri—se aşezau scaune, se ridica un altar. Păreau a fi pregătiri de nuntă.

Inima i se opri o clipă când văzu, în depărtare, un teren de turnir, cu traseul său prăfuit, delimitat de frânghii. Pe un câmp, văzu oşteni aruncându-şi suliţele în ţinte îndepărtate; pe un altul, arcaşi ţintind în paie. Părea că peste tot sunt jocuri, competiţii. Se auzea şi muzică: lăute şi flaute şi chimvale, grupuri de muzicanţi ce rătăceau de colo, colo; era şi vin, butoaie uriaşe erau rostogolite afară; şi mâncăruri, se aşezau mesele, care se întindeau cât vedeai cu ochii. Se părea că sosise în toiul unei mari sărbători.

Oricât de ameţitor ar fi fost totul, Thor simţi nevoia urgentă de a găsi Legiunea. Deja întârziase şi trebuia să se facă remarcat.

Se îndreptă către prima persoană pe care o zări, un bătrân care părea a fi, după şorţul său pătat de sânge, un măcelar grăbit. Toată lumea era atât de grăbită.

„Scuzaţi-mă, domnule”, zise Thor, prinzându-l de braţ.

Bărbatul se uită la mâna lui Thor cu dispreţ.

„Ce este, băiete?”

„Caut Legiunea Regală. Ştiţi cumva unde îşi face instrucţia?”

„Arăt ca o hartă?” şuieră bărbatul şi se îndepărtă ca o furtună.

Thor fu surprins de lipsa de politeţe a acestuia.

Se repezi către următoarea persoană pe care-o zări, o femeie care frământa aluatul pe o masă lungă. Erau câteva femei la această masă, muncind din greu şi Thor îşi spuse că una dintre ele ar trebui să ştie.

„Mă scuzaţi, domniţă”, zise el. „Ştiţi cumva unde se află Legiunea Regală?”

Se uitară una la alta şi chicotiră, unele erau cu doar câţiva ani mai mari decât Thor. Cea mai în vârstă se întoarse şi-l privi.

„Nu cauţi în locul potrivit”, zise ea. „Aici ne pregătim pentru festivităţi.”

„Dar mi s-a spus că fac instrucţie la Curtea Regală”, zise Thor nedumerit.

Femeile chicotiră din nou. Cea mai vârstnică îşi puse mâinile în şold şi dădu din cap.

„Te porţi de parcă ai fi pentru prima oară la Curtea Regală. Nu ştii cât de mare e?”

Thor roşi când celelalte femei izbucniră în râs şi, în cele din urmă, se îndepărtă în grabă. Nu-i plăcea să fie luat peste picior.

Văzu înaintea sa zeci de drumuri, răsucindu-se şi cotind în fel şi chip prin Curtea Regală.

Din loc în loc, în zidurile de piatră se aflau cel puţin douăsprezece de intrări. Mărimea şi posibilităţile acestui loc erau copleşitoare. Avu sentimentul apăsător că ar fi putut căuta zile întregi fără să o găsească.

Îi veni o idee: un oştean ar şti cu siguranţă unde se pregătesc ceilalţi. Era emoţionat la gândul că trebuia să se adreseze unui oştean adevărat al regelui, dar ştia că trebuie să o facă.

Se întoarse şi se grăbi spre zid, către oşteanul care făcea de gardă la cea mai apropiată intrare, cu speranţa că nu va fi alungat. Oşteanul stătea drept, privind drept înainte.

„Caut Legiunea Regală!” zise Thor, luându-şi cel mai curajos tonul cu putinţă.

Oşteanul continua să privească înainte, ignorându-l.

„Am spus, caut Legiunea Regală!” insistă Thor, ridicând tonul, hotărât să se facă remarcat.

După câteva clipe, oşteanul îşi aruncă privirea spre el, batjocoritor.

„Puteţi să-mi spuneţi unde este?” insistă Thor.

„Ce treabă ai cu ei?”

„O treabă foarte importantă”, stărui Thor, sperând că oşteanul nu va insista asupra acestui lucru.

Oşteanul se întoarse şi continuă să privească drept înainte, ignorându-l din nou. Thor se temu că nu va primi niciodată un răspuns.

Dar după un timp care păru o eternitate, oşteanul zise: „Treci prin poarta estică, apoi îndreaptă-te spre nord cât de mult poţi. Apoi, ia-o pe cea de-a treia poartă la stângă, la răscruce, ia-o la dreapta, apoi fă-o la dreapta din nou. Treci pe sub a doua arcadă de piatră şi tabăra lor se află dincolo de poartă. Dar ascultă-mă pe mine, îţi pierzi timpul. Ei nu primesc vizitatori.”

Era tot dorea Thor să audă. Fără să piardă o clipă, se răsuci şi o rupse la fugă peste câmp, urmând indicaţiile oşteanului, repetându-le în gând, încercând să le memoreze. Observă că soarele se ridicase pe cer şi se rugă doar să nu ajungă prea târziu.

*

Thor alerga pe cărările curate, pavate cu cochilii, cotind când la stânga, când la dreapta prin curtea regală. Încercă din răsputeri să urmeze instrucţiunile, sperând să nu se rătăcească. În cel mai îndepărtat capăt al curţii, zări toate porţile şi o alese pe cea de-a treia din stânga. Trecu în fugă pe sub ea şi apoi, la fiecare răspântie, urmă instrucţiunile. Alerga în sens opus miilor de oameni care se revărsau în oraş, iar mulţimea devenea tot mai numeroasă de la un minut la altul. Se izbea de cântăreţi din flaut, de jongleri, bufoni şi de tot felul de comedianţi, toţi gătiţi de sărbătoare.

Thor nu putea suporta gândul că selecţia ar putea începe fără el şi încercă din răsputeri să se concentreze, în timp ce îşi urma calea, căutând un semn al taberei de instrucţie. Trecu pe sub o arcadă, o apucă pe un alt drum şi apoi, departe, zări ceea ce nu putea fi decât destinaţia sa: un amfiteatru mic, construit din piatră, perfect rotund. Oştenii păzeau marea poartă a acestuia. Thor auzi ovaţii din spatele zidurilor sale şi fu copleşit de emoţie. Acesta era locul.

Alergă, cu plămânii stând să-i explodeze. Când ajunse în faţa porţii, două gărzi făcură un pas înainte şi îşi coborâră suliţele, barându-i drumul. O a treia gardă ieşi în faţă şi ridică palma.

„Opreşte-te acolo”, ordonă el.

Thor se opri brusc, trăgându-şi răsuflarea, abia putând să-şi reţină entuziasmul.

„Nu… înţelegeţi”, gâfâi el, vorbind sacadat, „trebuie să intru. Am ajuns târziu.”

„Târziu pentru ce?”

„Pentru selecţie.”

Garda, un bărbat scund, solid, cu faţa ciupită de vărsat se întoarse şi-i privi pe ceilalţi, care îl priviră la rândul lor, cinic.

Se întoarse şi-l scrută pe Thor cu o privire dispreţuitoare.

„Recruţii au fost luaţi acum câteva ore în transportul regal. Dacă nu ai fost invitat, nu ai cum să intri.”

„Dar nu înţelegeţi. Trebuie…”

Garda se întinse şi-l apucă pe Thor de cămaşă.

„Tu nu înţelegi, băieţel obraznic. Cum îndrăzneşti să vii aici şi să încerci să intri cu forţa? Acum pleacă, înainte să te pun în cătuşe.”

Îl îmbrânci pe Thor, care se poticni, făcând câţiva paşi înapoi.

Thor simţi o durere ascuţită în piept, acolo unde mâna gărzii îl atinsese—dar, mai mult decât atât, simţi durerea de a fi respins. Era indignat. Doar nu făcuse tot acest drum pentru a fi alungat de gărzi fără ca măcar să fie primit. Era hotărât să ajungă înăuntru.

Garda se întoarse încet spre oamenii săi, iar Thor se îndepărtă încet, mergând în sensul acelor de ceas în jurul clădirii circulare. Avea un plan. Merse până nu mai putea fi zărit, apoi începu să se furişeze de-a lungul zidurilor. Se asigură că gărzile nu-l mai puteau vedea, apoi luă viteză până alergă de-a binelea.

Aflat la jumătatea drumului în jurul clădirii, observă o altă intrare în arenă—sus se găseau deschideri arcuite în piatră, blocate cu gratii. Uneia dintre aceste deschideri îi lipseau gratiile. Auzi un urlet, se ridică până la pervaz şi privi înăuntru.

Inima prinse să-i bată cu putere. Zeci de recruţi, inclusiv fraţii săi, erau răspândiţi pe un imens teren circular de instrucţie. Aliniaţi, stăteau cu toţii cu faţa spre o duzină de cavaleri de argint. Oamenii regelui se plimbau printre ei, măsurându-i.

Într-o parte, un alt grup de recruţi arunca suliţe spre o ţintă îndepărtată, sub privirea atentă a unui oştean. Unul dintre ei rată.

Thor ardea de indignare. Ar fi putut lovi acele ţinte; era la fel de bun ca oricare dintre aceştia. Doar pentru că era mai tânăr şi puţin mai scund nu era drept să fie lăsat pe dinafară.

Deodată, Thor simţi o mână pe spate, apoi fu smucit înapoi şi aruncat prin aer. Ateriză greu pe terenul de dedesubt, cu respiraţia tăiată.

Privi în sus şi văzu garda de la poartă încruntându-se la el.

„Ce ţi-am spus eu ţie, băiete?”

Înainte să poată reacţiona, garda se trase înapoi şi-l lovi puternic pe Thor cu piciorul. Thor simţi o lovitură puternică în coaste, în timp ce garda se pregătea să-l lovească din nou.

De data asta, Thor prinse piciorul gărzii în aer; îl smuci, făcându-l pe bărbat să-şi piardă echilibrul şi să cadă.

Thor îşi recăpătă repede stăpânirea de sine. În acelaşi timp, garda şi-o recăpătă pe-a sa. Thor se holba la el, şocat de ceea ce tocmai făcuse. În faţa lui, garda îl privea ameninţător.

„Nu numai că te voi încătuşa”, şuieră garda, „dar te voi face să plăteşti pentru asta. Nimeni nu se atinge de gărzile regelui! Uită de Legiune—acum te vei lăfăi într-o temniţă! Vei fi norocos dacă vei mai fi văzut vreodată!”

Garda scoase un lanţ cu cătuşă la capăt. Se apropie de Thor cu un chip răzbunător.

Mintea lui Thor lucra febril. Nu putea să-şi permită să fie pus în cătuşe—şi cu toate acestea nu voia să rănească un membru al Gărzilor Regale. Trebuia să găsească ceva—repede.

Îşi aminti de praştia sa. Reflexele preluară controlul în timp ce o apucă, puse o piatră în ea, ţinti şi trase.

Piatra zbură prin aer şi lovi cătuşele din mâna bărbatului uimit; lovi totodată şi degetele acestuia. Garda se trase înapoi şi îşi scutură mâna, urlând de durere, în timp ce cătuşele căzură la pământ.

Garda, aruncându-i lui Thor o privire de moarte, îşi trase sabia. Aceasta ieşi din teacă cu un clinchet metalic, distinct.

„Asta a fost ultima ta greşeală”, ameninţă el sumbru şi se repezi la el.

Thor nu avea de ales; omul acesta pur şi simplu nu voia să-l lase în pace. Puse o altă piatră în praştie şi trase. Ţinti dinadins—nu voia să ucidă un membru al gărzii, dar trebuia să-l oprească. Aşa că, în loc să-i ţintească inima, nasul, ochiul sau capul, Thor ţinti în singurul loc în care ştia că-l va opri, dar nu-l va omorî. Între picioarele gărzii.

Lansă piatra—nu cu toată puterea, dar cu destulă tărie ca să-l pună jos. Era lovitura perfectă.

Garda aproape leşină, scăpându-şi sabia, apucându-se de vintre în timp ce se prăbuşi la pământ şi se ghemui ca o minge.

„Vei fi spânzurat pentru asta!” gemu el, printre mormăituri de durere. „Gărzi! Gărzi!”

Thor îşi ridică privirea şi văzu câteva dintre gărzile regelui alergând către el.

Era acum ori niciodată.

Fără a mai pierde o clipă, se repezi către pervazul ferestrei. Trebuia să sară prin ea în arenă şi să se facă cunoscut. Şi se va lupta cu oricine îi va sta în cale.

CAPITOLUL CINCI

MacGil stătea în sala de sus a castelului, în sala de audienţe private, cea pe care o folosea pentru problemele sale personale. Era aşezat pe tronul sculptat în lemn şi se uita la patru dintre copiii săi, care stăteau în picioare, în faţa lui. Se afla acolo fiul său cel mare, Kendrick, care, la douăzeci şi cinci de ani, era un bun luptător şi un adevărat gentleman. Dintre toţi copiii săi, acesta semăna cel mai mult cu MacGil—ceea ce era o ironie, întrucât Kendrick era un bastard, singurul făcut cu o altă femeie, pe care o uitase de mult. MacGil îl crescuse pe Kendrick împreună cu copiii săi legitimi, în ciuda protestelor iniţiale ale reginei, cu condiţia de a nu accede vreodată la tron. Lucrul acesta îl îndurera pe MacGil acum, căci Kendrick era cel mai straşnic bărbat pe  care-l cunoscuse, un fiu pe care era mândru că-l zămislise. Nu ar fi existat un mai bun moştenitor al regatului.

Lângă acesta, în deplin contrast, stătea cel de-al doilea fiu al său—dar primul fiu legitim—Gareth, de douăzeci şi trei de ani, subţire, cu obraji scobiţi şi ochi mari, căprui, care nu încetau să arunce săgeţi. Caracterul acestuia era complet diferit de cel al fratelui său mai mare.

Gareth era, prin natura sa, tot ceea ce Kendrick nu era: pe când fratele său era sincer, Gareth îşi ascundea adevăratele gânduri; fratele său era mândru şi nobil, Gareth era necinstit şi viclean. Faptul că nu-şi plăcea propriul fiu îl durea pe MacGil şi se străduise mult să-i corecteze firea; dar la un moment dat, în adolescenţa băiatului, se hotărâse că firea îi fusese predestinată: intrigant, avid de putere şi ambiţios în sensul rău al cuvântului. De asemenea, lui Gareth nu-i plăceau femeile şi avea mulţi iubiţi. Alţi regi ar fi alungat un asemenea fiu, dar MacGil era mai deschis la minte şi, pentru el, acesta nu era un motiv să nu-şi iubească fiul. Nu-l judeca pentru asta. Îl judeca însă pentru firea sa rece şi intrigantă, pe care nu i-o putea trece cu vederea.

Alături de Gareth stătea Gwendolyn, cea de-a doua născută a lui MacGil. Abia împlinise şaisprezece ani, era cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată, iar firea îi era chiar mai plăcută decât înfăţişarea. Era bună la suflet, generoasă, onestă—cea mai minunată tânără pe care o cunoscuse. În această privinţă, semăna cu Kendrick. Îl privea pe MacGil cu dragoste, iar el îi simţea loialitatea în fiecare privire. Era chiar mai mândru de ea decât de fiii săi.

În picioare, lângă Gwendolyn, stătea mezinul lui MacGil, Reece, un băieţandru mândru şi dezgheţat care, la paisprezece ani, era pe cale să devină bărbat. MacGil privea cu mare plăcere iniţierea sa în Legiune şi putea deja să-şi dea seama ce fel de om urma să devină. Într-o zi, MacGil nu avea nicio îndoială, Reece avea să devină cel mai bun fiu al său şi un mare conducător. Dar ziua aceea nu sosise. Era prea tânăr şi avea încă multe de învăţat.

MacGil avea sentimente amestecate, în timp ce măsura cu privirea aceşti patru copii, cei trei fii şi fiica, care stăteau înaintea sa. Simţea mândrie amestecată cu dezamăgire. Era totodată furios şi supărat, căci doi dintre copiii lipseau. Cea mai mare, fiica sa Luanda, se pregătea, desigur, pentru propria nuntă şi, dat fiind că urma să se mărite într-un alt regat, nu avea motiv să ia parte la această discuţie despre succesiune. Dar celălalt fiu, Godfrey, mijlociul de optsprezece ani, lipsea nejustificat. MacGil era nemulţumit de această lipsă de consideraţie.

Încă din copilărie, Godfrey arătase dispreţ pentru domnie; fusese limpede întotdeauna că nu-i păsa şi că nu va domni vreodată. Iar cea mai mare dezamăgire a lui MacGil era că Godfrey alesese, în schimb, să-şi piardă timpul prin taverne cu prieteni ticăloşi, aruncând asupra familiei regale o tot mai mare ruşine şi dezonoare. Era un trântor, care dormea o mare parte din zi şi îşi umplea timpul rămas cu băutura. Pe de o parte, MacGil se simţea uşurat că nu era acolo; pe de altă parte, era o insultă pe care nu o putea suporta. De fapt, se aşteptase la asta şi îşi trimisese oamenii să scotocească tavernele şi să-l aducă înapoi. MacGil stătea tăcut, aşteptând ca asta să se întâmple.

În cele din urmă, uşa grea de stejar se deschise cu zgomot şi gărzile regale mărşăluiră înăuntru, târându-l pe Godfrey între ele. Îi dădură un ghiont, iar Godfrey se împletici prin încăpere, în timp ce ei trântiră uşa în urma lor.

Fraţii şi sora lui se întoarseră şi îl priviră insistent. Godfrey era neîngrijit, duhnind a bere, nebărbierit şi pe jumătate îmbrăcat. Le zâmbi tuturor. Obraznic. Ca întotdeauna.

„Bună ziua, tată”, zise Godfrey. „Am pierdut toată distracţia?”

„Vei sta alături de fraţii tăi şi vei aştepta să vorbesc. Dacă nu, Dumnezeu să m-ajute, te închid în temniţă cu prizonierii de rând şi nu vei primi hrană—iar bere, cu atât mai puţin—timp de trei zile.”

Sfidător, Godfrey îşi privi la rândul său tatăl. În acea privire, MacGil detectă un rezervor adânc de putere, ceva din sine însuşi, o scânteie din ceva ce ar putea într-o zi să-i fie de mare ajutor lui Godfrey. Asta dacă va reuşi vreodată să-şi înfrângă propria fire.

Rebel până la capăt, Godfrey aşteptă mai bine de zece secunde înainte de a se conforma şi de se îndrepta agale către ceilalţi.

MacGil studia aceşti cinci copii care stăteau în faţa sa: bastardul, perversul, beţivul, fiica şi mezinul său. Era un amestec ciudat şi abia îi venea să creadă că erau toţi zămisliţi de el. Şi acum, în ziua nunţii fiicei sale mai mari, căzuse pe umerii lui sarcina de a alege un moştenitor din această adunătură. Cum era posibil?

Era inutil; la urma urmelor, era în floarea vârstei şi ar fi putut domni încă treizeci de ani. Moştenitorul ales astăzi, oricare ar fi el, n-ar fi putut ocupa tronul decenii la rând. Tradiţia aceasta îl irita. Poate că fusese justificată pe vremea predecesorilor săi, dar acum nu mai avea niciun rost.

Îşi drese glasul.

„Ne-am adunat astăzi aici pentru că aşa ne cere tradiţia. După cum ştiţi, în ziua nunţii primului meu născut, e de datoria mea să numesc un succesor. Un moştenitor care să conducă regatul acesta. Dac-ar fi să mor, nimeni nu ar fi mai potrivit să domnească decât mama voastră. Dar după legea regatului nostru, numai un descendent al regelui poate domni. De aceea, trebuie să aleg.”

MacGil îşi trase răsuflarea, cugetând. O tăcerea grea se lăsă şi putu simţi greutatea aşteptării.

Se uită în ochii lor şi văzu la fiecare expresii diferite. Bastardul părea resemnat, ştiind că nu va fi ales. Ochii perversului străluceau de ambiţie, căci se aştepta firesc să fie el alesul. Beţivul privea pe fereastră, nepăsător. Fiica sa îl privea cu dragoste, ştiind că nu intra în discuţie, dar iubindu-şi tatăl cu toate acestea. Acelaşi lucru şi cu mezinul său.

„Kendrick, întotdeauna te-am considerat fiul meu adevărat. Dar legile regatului mă obligă să las tronul unui descendent legitim.”

Kendrick se înclină. „Tată, nu mă aşteptam să o faci. Sunt mulţumit cu soarta mea. Te rog, nu lăsa asta să te încurce.”

Răspunsul lui îl îndureră pe MacGil, care simţea cât este de sincer şi dorea tot mai mult să-l numească pe el moştenitor.

„Mai rămân patru dintre voi. Reece, eşti un tânăr straşnic, cel mai bun dintre câţi am întâlnit. Dar eşti prea tânăr pentru a intra în discuţie.”

„Mă aşteptam la asta, tată”, răspunse Reece, cu o uşoară plecăciune.

„Godfrey, eşti unul dintre cei trei fii legitimi ai mei—dar ai ales să-ţi iroseşti viaţa prin taverne, cu pleava. Ţi s-a oferit o viaţă plină de privilegii, dat tu le-ai dispreţuit pe toate. Dacă am vreo mare dezamăgire în viaţă, aceea eşti tu.”

Godfrey se strâmbă, fâţâindu-se neliniştit.

„Ei bine, atunci cred că am terminat aici şi mă pot întoarce la tavernă, nu-i aşa, tată?”

Şi cu o plecăciune rapidă, în bătaie de joc, Godfrey se răsuci şi traversă ţanţoş sala.

„Vino imediat înapoi!” îl repezi MacGil. „ACUM!”

Godfrey îşi continuă drumul, ignorându-l. Traversă sala şi deschise uşa. Două gărzi stăteau acolo.

MacGil fierbea de furie, în timp ce gărzile îl priveau întrebător. Dar Godfrey nu aşteptă; trecu printre ei îmbrâncindu-i şi ieşi pe coridor.

„Reţineţi-l! Şi ţineţi-l departe de ochii reginei! Nu vreau să o împovăreze cu prezenţa lui în ziua nunţii fiicei ei!”

“Da, Majestate”, ziseră ei, închizând uşa şi repezindu-se după el.

MacGil stătea acolo, răsuflând greu, roşu la faţă, încercând să se liniştească. Pentru a mia oară se întrebă cu ce greşise să merite un asemenea fiu.

Privi înapoi către copiii rămaşi. Cei patru îl priveau şi ei, aşteptând în tăcere deplină. MacGil inspiră adânc, încercând să se concentreze.

„Au rămas doar doi dintre voi”, continuă el. „Şi dintre aceştia doi am ales un succesor.”

MacGil se întoarse către fiica sa.

„Aceea eşti tu, Gwendolyn.”

În sală nu se mai auzi nicio suflare; copiii păreau cu toţii şocaţi, mai ales Gwendolyn.

„Ai vorbit serios, tată?” întrebă Gareth. „Ai spus Gwendolyn?”

„Tată, sunt onorată”, spuse Gwendolyn. „Dar nu pot accepta. Sunt femeie.”

„Adevărat, pe tronul regatului n-a stat niciodată o femeie. Dar am hotărât că a sosit momentul ca tradiţia să se schimbe. Gwendolyn, eşti mai inteligentă şi ai un spirit mai rafinat decât al oricărei tinere pe care-am întâlnit-o vreodată. Eşti tânără, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu voi muri curând şi, când va sosi vremea, vei fi destul de înţeleaptă pentru a domni. Regatul va fi al tău.”

„Dar, tată!” ţipă Gareth, cenuşiu la faţă. „Sunt primul tău fiu legitim! Dintotdeauna, în toată istoria clanului MacGil, coroana a trecut la cel mai vârstnic fiu!”

„Eu sunt Regele”, răspunse MacGil întunecat, „şi eu dictez tradiţia.”

„Dar nu e drept!” insistă Gareth, cu voce rugătoare. „Eu ar trebui să fiu rege. Nu sora mea. Nu o femeie!”

„Ţine-ţi gura, băiete!” strigă MacGil, tremurând de furie. „Îndrăzneşti să-mi pui la îndoială hotărârea?”

„Sunt lăsat deoparte pentru o femeie? Asta-i ceea ce crezi despre mine?”

„Am luat o decizie”, zise MacGil. „Îmi vei da ascultare şi o vei respecta, ca oricare dintre supuşii mei. Acum, lăsaţi-mă singur.”

Copiii înclinară capetele cu repeziciune şi ieşiră în grabă din încăpere.

Dar Gareth se opri la uşă, neîndurându-se să plece.

Se întoarse şi, singur, îşi înfruntă tatăl.

MacGil îi putea citi dezamăgirea pe chip. Era limpede, aşteptase să fie numit succesor astăzi. Mai mult: şi-o dorise. Cu disperare. Ceea ce nu-l surprinse pe MacGil deloc—şi era chiar motivul pentru care nu-l numise pe el.

„De ce mă urăşti, tată?” întrebă el.

„Nu te urăsc. Numai că nu te consider potrivit să-mi conduci regatul.”

„Şi de ce crezi asta?” insistă Gareth.

„Pentru că este exact ceea ce-ţi doreşti.”

Faţa lui Gareth deveni aproape vânătă. În mod vădit, îi oferea lui MacGil o privelişte a adevăratei lui firi. MacGil îl privi în ochi şi văzu arzând în ei mai multă ură decât şi-ar fi imaginat vreodată.

Fără a mai scoate vreun cuvânt, Gareth ieşi ca o furtună din cameră, trântind uşa în urma sa.

În sala care răsună, MacGil se cutremură. Îşi aminti privirea fiului său şi simţi o ură atât de profundă, mai profundă chiar decât cea a duşmanilor săi. În acea clipă, îşi aminti de Argon şi de avertismentul său că pericolul e aproape.

Oare era chiar atât de aproape?