Kitabı oku: «Calea Eroilor», sayfa 6

CAPITOLUL ŞAPTE

Gareth traversa în grabă Curtea Regală, în ţinuta sa princiară, spumegând şi croindu-şi drum prin mulţimea care se revărsa înăuntru din toate direcţiile pentru nunta surorii sale. Tremura încă după întâlnirea cu tatăl său. Cum era posibil să treacă peste el? Ca tatăl său să nu-l aleagă succesor? Nu avea sens. Era primul născut dintre fiii legitimi. Lucrurile fuseseră întotdeauna aşa. Întotdeauna, de când se născuse, crezuse că va domni—nu avea niciun motiv să creadă altceva.

Era de neconceput. Să-l dea la o parte pentru unul dintre fraţii săi mai tineri—mai mult, pentru o fată. Când se va răspândi vorba, va fi de râsul regatului. În timp ce mergea, simţi că nu mai putea să respire şi nu ştia cum să-şi recapete suflul.

Îşi urma şovăind drumul prin mulţime, spre locul în care se ţinea ceremonia căsătoriei surorii mai mari. Privi de jur-împrejur şi văzu mulţimea de mantii colorate, şuvoaiele nesfârşite de oameni, lume din toate provinciile. Ura să fie atât de aproape de oamenii de rând. Acesta era singurul prilej în care cei săraci se puteau amesteca cu cei bogaţi, singura dată când şi barbarilor din Regatul de Răsărit, de dincolo de Ţinuturile Înalte, le fusese îngăduit să intre. Gareth abia putea să accepte că sora sa se mărita cu unul dintre aceştia. Era doar o mişcare politică a tatălui său, o încercare jalnică de a menţine pacea între cele două regate.

Şi mai ciudat, cumva, surorii lui părea să-i placă această fiinţă. Gareth abia reuşea să înţeleagă de ce. Cunoscând-o, ştia că nu-i plăcea omul, ci titlul, şansa de a fi regină în propriului regat. Va primi astfel ceea ce merita; erau cu toţii barbari, cei de dincolo de Ţinuturile Înalte. În opinia lui Gareth, le lipsea politeţea şi rafinamentul său. Însă aceasta nu era problema lui.

Dacă sora sa era fericită, las-o să se căsătorească departe de casă. Avea cu o rudă mai puţin în preajmă, care altfel ar fi putut sta în drumul său către tron. De fapt, cu cât era mai departe, cu atât mai bine.

Nimic din toate acestea nu-l mai preocupa acum. După ziua de azi, nu va mai fi niciodată rege. Acum era condamnat să fie doar un prinţ anonim în regatul tatălui său. Acum nu mai avea nicio cale spre putere; acum, fusese condamnat la o viaţă mediocră.

Tatăl său îl subestimase—întotdeauna. Tatăl său se considera iscusit în politică—dar Gareth era şi mai iscusit, întotdeauna fusese. De pildă: pentru aranjarea căsătoriei Luandei cu unul din familia McCloud, tatăl său se credea un maestru în politică. Dar Gareth avea o perspectivă mai largă decât a tatălui său, era capabil să ia în considerare mai multe implicaţii şi vedea deja pasul următor. Ştia unde va duce aceasta. În cele din urmă, această căsătorie nu-i va domoli pe cei din clanul McCloud, ci îi va încuraja. Erau nişte brute, prin urmare nu vor vedea în această ofertă de pace un semn de putere, ci unul de slăbiciune. Nu le va păsa de legătura dintre familii şi, imediat ce sora lui va fi luată, Gareth era încredinţat că vor plănui un atac. Totul era un şiretlic. Încercase să-i spună tatălui său, dar acesta nu-l ascultase.

Nimic din toate acestea nu-l mai preocupa acum. La urma urmelor, acum era doar un prinţ, doar o rotiţă în mecanismul regatului. Categoric, Gareth se aprindea la gândul acesta şi îşi ura tatăl, în acel moment, cu o ură de care nu se crezuse vreodată capabil. În timp ce se înghesuia, umăr la umăr cu cei din mulţime, îşi imagina moduri în care s-ar fi putut răzbuna şi în care ar fi putut pune mâna, până la urmă, pe regat. Nu putea sta cu mâinile în sân, asta era sigur. Nu putea permite ca domnia să revină surorii sale mai mici.

„Aici erai”, se auzi un glas.

Era Firth, mergând alături de el, afişând un zâmbet vesel şi arătându-şi dinţii perfecţi. Având optsprezece ani, înalt, suplu, cu o voce înaltă, cu pielea netedă şi obrajii rumeni, Firth era iubitul lui de moment. Gareth era de obicei bucuros să-l vadă, dar nu avea niciun chef de el acum.

„Cred că m-ai evitat toată ziua”, adăugă Firth, luându-l de braţ în timp ce umblau.

Gareth îi îndepărtă imediat de braţul, uitându-se în jur pentru a se asigura că nu observase nimeni.

„Eşti idiot?” îl certă Gareth. „Să nu mă mai iei de braţ în public. Niciodată.”

Firth privi în jos, roşu la faţă. „Îmi pare rău”, zise el. „Nu m-am gândit.”

„E-adevărat, nu te-ai gândit. Fă-o din nou şi nu ne vom mai vedea niciodată”, îl admonestă Gareth.

Firth se înroşi şi mai tare şi părea că regretă sincer. „Îmi pare rău”, repetă el.

Gareth privi din nou în jur, căpătă siguranţa că nu-i văzuse nimeni şi se simţi puţin mai bine.

„Ce bârfe se mai aud prin popor?” întrebă Gareth, dorind să schimbe subiectul şi să-şi alunge gândurile întunecate.

Firth se însufleţi imediat şi-şi recăpătă zâmbetul.

„Toată lumea e în aşteptare. Toţi aşteaptă anunţul că ai fost numit un succesor.”

Gareth se întunecă. Firth îl privi cu atenţie.

„Ai fost, nu-i aşa?” întrebă Firth sceptic.

Gareth se înroşi în timp ce continua să meargă, evitând privirea lui Firth.

„Nu.”

Firth rămase fără grai.

„M-a dat la o parte. Poţi să-ţi imaginezi? Pentru sora mea. Sora mea mai mică.”

Fu rândul lui Firth să se întunece. Era uluit.

„Asta nu e cu putinţă”, zise el. Eşti primul născut. Ea e femeie. Nu e cu putinţă”, repetă el.

Gareth îl privi împietrit.

„Eu nu mint.”

Cei doi merseră o vreme în tăcere şi, cum îmbulzeala creştea, Gareth se uită în jur, începu să priceapă unde era şi chiar să înţeleagă totul. Curtea Regală era absolut ticsită—probabil că erau mii de oameni înghesuindu-se înăuntru prin toate intrările posibile. Cu toţii se îmbulzeau către altarul de nuntă împodobit, în jurul căruia erau aşezate cel puţin o mie de scaune dintre cele mai frumoase, cu perne groase îmbrăcate în catifea roşie şi rame aurii. O armată de servitori trecea în sus şi-n jos pe culoarele dintre bănci, aşezând oamenii, aducând băuturi.

De o parte şi de cealaltă a aleii nesfârşit de lungi, presărate cu flori, stăteau cele două familii—MacGil şi McCloud—separate clar una de cealaltă. Erau mii de fiecare parte, fiecare gătit cu cele mai bune haine, cei din familia MacGil, în purpuriul intens al clanului lor, iar cei din familia McCloud, în ocru. În ochii lui Gareth, cele două clanuri nu putea fi mai diferite: deşi erau cu toţii bogat împodobiţi, i se părea că cei din clanul McCloud erau pur şi simplu costumaţi, prefăcându-se. Sub hainele lor elegante, erau nişte brute— le putea citi acest lucru în expresia feţelor, în felul în care se mişcau, înghiontindu-se reciproc, în felul lor exagerat de a râde.

Dincolo de aparenţe, se afla ceva ce nu putea fi ascuns sub hainele regale. Detesta să-i vadă între zidurile lor. Detesta întreaga nuntă. Era încă o decizie nesăbuită a tatălui său.

Dacă Gareth ar fi fost rege, ar fi pus în aplicare un alt plan. Şi el i-ar fi chemat la nuntă. Dar apoi ar fi aşteptat până noaptea târziu, când cei din clanul McCloud s-ar fi înecat în băutură, ar fi blocat intrările sălii şi ar fi incendiat totul, ucigându-i pe toţi dintr-o singură lovitură.

“Brute”, zise Firth, în timp ce examina cealaltă parte a culoarului. “Cu greu îmi pot imagina de ce i-a lăsat tatăl tău să intre.”

„Asta ar trebui să facă jocurile interesante după aceea”, zise Gareth. „ Ne invită duşmanii aici, apoi organizează întreceri în ziua nunţii. Nu-i asta reţeta pentru încăierare?”

„Crezi?” întrebă Firth. „O luptă? Aici? Cu toţi aceşti oşteni? În ziua nunţii ei?”

Gareth ridică din umeri. Îi credea în stare de orice pe cei din clanul McCloud.

„A respecta o nuntă nu înseamnă nimic pentru ei.”

„Dar avem mii de oşteni aici.”

„La fel şi ei.”

Gareth se întoarse şi văzu un şir lung de oşteni—clanurile MacGil şi McCloud—aliniaţi de o parte şi de alta a crenelurilor. Nu ar fi adus atât de mulţi oşteni, se gândea, dacă nu s-ar fi aşteptat la o încăierare. În ciuda ocaziei, în ciuda hainelor frumoase, în ciuda opulenţei acestui decor, a nesfârşitelor ospeţe, a verii în toi, a florilor—în ciuda tuturor acestor lucruri, atmosfera era tensionată. Toată lumea era încordată—Gareth putea să observe asta după felul în care strângeau din umeri, ţinându-şi coatele în afară. Nu aveau încredere unii în ceilalţi.

Poate va avea noroc, se gândi Gareth, poate unul dintre ei îi va înjunghia tatăl în inimă. Apoi, poate că ar putea deveni rege, în cele din urmă.

„Presupun că nu putem sta împreună”, spuse Firth, cu dezamăgire în glas, în timp ce se apropiau de locul în care se aflau scaunele.

Gareth îl privi cu dispreţ. „Cât de prost poţi să fii?” pufni el, cu venin în glas.

Începuse serios să se întrebe dacă fusese o idee bună să-l aleagă pe acest băiat de la grajduri ca iubit. Dacă nu-l dezvăţa repede de modul lui sentimental de-a fi, chiar ar putea fi alungaţi amândoi.

Firth privi în jos, ruşinat.

„Ne vedem după aceea, la grajduri. Acum pleacă”, zise el, lovindu-l uşor cu umărul. Firth dispăru în mulţime.

Deodată, Gareth simţi o încleştare rece pe braţ. Pentru o clipă, inima i se opri, întrebându-se dacă fusese descoperit; dar apoi simţi degetele fine, cu unghiile lungi, pătrunzându-i în piele şi îşi dădu seama imediat că este strângerea soţiei sale. Helena.

Nu mă face de râs în această zi”, șopti ea, cu ură.

Se întoarse şi o studie. Era frumoasă din cap până-n picioare, purtând o rochie lungă, albă, de satin, cu părul ridicat, prins cu agrafe, cu cel mai frumos colier de diamante la gât şi cu faţa netezită cu machiaj. Gareth putea constata obiectiv că era frumoasă, tot atât de frumoasă ca în ziua în care se căsătorise cu el. Dar totuşi nu se simţea deloc atras de ea. Fusese o altă idee a tatălui său—să încerce să-l căsătorească împotriva firii sale. Dar tot ce a reuşit a fost să-i dea o parteneră mereu nemulţumită—şi să stârnească şi mai multe speculaţii la curte cu privire la adevăratele sale înclinaţii.

„Este ziua nunţii surorii tale”, îl dojeni ea. „Ai putea să te porţi, măcar o dată, ca şi cum am fi un cuplu.”

Îl luă de braţ şi se îndreptară amândoi spre o zonă rezervată, delimitată cu un cordon de catifea. Două gărzi regale îi lăsară să treacă şi se amestecară cu ceilalţi membri ai familiei regale, la capătul din faţă al aleii.

O trompetă sună şi, încet, mulţimea se linişti. Se auzi muzica blândă a unui clavecin, mai multe flori fură împrăştiate pe alee şi procesiunea regală începu să înainteze, cuplurile ţinându-se braţ la braţ. Gareth fu tras de Helena şi începu să păşească solemn pe alee cu ea.

Gareth se simţea în centrul atenţiei, mai stânjenit ca niciodată, neştiind cum să facă să pară că dragostea lui este adevărată. Simţea sute de priviri aţintite asupra sa şi i se părea că-l judecau cu toţii, deşi ştia că nu este aşa. Aleea nu era destul de scurtă pentru el; abia aştepta să ajungă la capăt, să stea lângă sora lui la altar şi să termine odată cu asta.

Încă se mai gândea la întâlnirea cu tatăl său şi se întreba dacă toţi aceşti privitori aflaseră deja noutăţile.

„Am primit veşti proaste astăzi”, îi şopti Helenei, când în sfârşit ajunseră la capăt şi privirile nu mai erau aţintite asupra sa.

„Crezi că nu ştiam deja?” se răsti ea.

Se întoarse spre ea şi o privi surprins.

Ea îi întoarse privirea, cu dispreţ. „Am spionii mei”, zise ea.

Îşi strânse pleoapele, dorindu-şi să o rănească. Cum putea fi atât de nepăsătoare?

„Dacă eu nu voi fi rege, nici tu nu vei fi niciodată regină”, zise el.

„Nu m-am aşteptat niciodată să fiu regină”, răspunse ea.

Acest răspuns îl surprinse şi mai mult.

„Nu m-am aşteptat niciodată să te desemneze pe tine”, adăugă ea. „De ce ar fi făcut-o? Nu eşti un conducător. Eşti un amant. Dar nu amantul meu.”

Gareth simţi cum roşeşte.

„Nici tu nu eşti a mea”, îi spuse el.

Fu rândul ei să roşească. Nu era singurul care avea un amant. Gareth avea şi el spionii săi,  care-i povestiseră isprăvile ei. O lăsase să iasă basma curată până acum—atâta timp  cât îşi ţinea gura şi-l lăsa în pace.

„Nu mi-ai dat de ales”, răspunse ea. „Te aştepţi să rămân castă pentru tot restul vieţii?”

„Ştiai cine sunt”, zise el. „Cu toate acestea, ai ales să te măriţi cu mine. Ai ales puterea, nu dragostea. Nu te preface surprinsă.”

„Căsătoria noastră a fost aranjată”, spuse ea. „Nu am ales nimic.”

„Dar nici nu ai protestat”, răspunse el.

Lui Gareth îi lipsea energia de a se certa cu ea astăzi. Era un sprijin util, o soţie marionetă. Putea s-o tolereze, căci în anumite ocazii îi era de folos—atâta timp cât nu-l deranja prea tare.

Gareth privi cu un cinism absolut cum toţi se întorseseră pentru a-i privi sora mai mare, condusă către altar de creatura aceea, de tatăl său. Ce neruşinare pe el—chiar avu tupeul să simuleze tristeţea, ştergându-şi o lacrimă în timp ce o conducea. Un actor până în ultima clipă. Dar, în ochii lui Gareth, era doar un nătărău care-şi dădea importanţă. Nici prin cap nu i-ar fi trecut că tatăl său putea fi cu adevărat trist că-şi mărită fiica, pe care, la urma urmelor, o arunca lupilor din clanul McCloud. Gareth simţea acelaşi dispreţ şi pentru Luanda, care părea a se bucura de toate acestea. Părea a nu-i păsa de loc că era măritată în familia unor oameni inferiori. Şi ea, de asemenea, umbla după putere. Cu sânge rece. Calculată. În privinţa asta, dintre toţi fraţii, ea îi  semăna cel mai mult.

În unele privinţe se putea asocia cu ea, deşi nu-şi purtaseră niciodată prea multă afecţiune unul celuilalt.

Gareth trecu de pe un picior pe altul, nerăbdător, aşteptând ca totul să se termine. Suferi pe toată durata ceremoniei, cu Argon dând binecuvântările, recitând vrăjile, îndeplinind ritualurile. Totul era o mascaradă care-l îngreţoşa. Era doar unirea a două familii din motive politice. De ce nu puteau să spună lucrurilor pe nume?

Destul de repede, slavă Domnului, se termină. Mulţimea ovaţionă îndelung când cei doi se sărutară. Un corn mare sună şi ordinea perfectă a nunţii se transformă într-un haos controlat. Întreaga familie regală făcu drumul înapoi pe alee, îndreptându-se către sala în care se dădea petrecerea.

Chiar şi Gareth, cât era de cinic, fu impresionat de privelişte; tatăl său nu se zgârcise de data aceasta. În faţa lor se întindeau tot felul de mese, bănci, butoaie de vin, un şir nesfârşit de porci, oi şi miei puşi la frigare.

Înapoia acestora, se făceau deja pregătirile pentru evenimentul principal: jocurile. Se pregăteau ţintele pentru azvârlirea pietrelor, pentru aruncarea suliţelor, pentru tirul cu arcul—şi, în centrul tuturor, culoarul pentru turnir. Mulţimile se înghesuiau deja în jurul acestuia.

Mulţimea se distribuise deja, în funcţie de cavaleri, de ambele părţi. Pentru familia MacGil, primul care intră, desigur, era Kendrick, călare pe calul său şi împodobit în armură, urmat de zeci de cavaleri de argint. Dar abia când sosi Erec, cu un pas în urma celorlalţi, pe calul său alb, mulţimea amuţi de admiraţie. Atrăgea atenţia ca un magnet; chiar şi Helena se aplecă să-l privească, iar Gareth observă că, la fel ca toate celelalte femei, şi ea îl dorea.

„Are aproape vârsta alegerii, dar nu e căsătorit. Orice femeie din regat s-ar căsători cu el. De ce nu alege pe niciuna dintre noi?”

„Dar ţie ce-ţi pasă?” întrebă Gareth, simţindu-se gelos fără să vrea. Ar fi vrut şi el să fie acolo,  armură, călare, luptând în turnir pentru renumele tatălui său. Dar nu era un războinic. Şi toţi ştiau asta.

Helena îl ignoră cu o fluturare dispreţuitoare din mână. „Tu nu eşti bărbat”, zise ea, în bătaie de joc. „Nu înţelegi aceste lucruri.”

Gareth roşi. Ar fi vrut s-o înveţe minte, dar nu era momentul acum. În schimb, o însoţi când se aşeză în tribună cu ceilalţi pentru a urmări festivităţile zilei. Ziua asta mergea din rău în şi mai rău, iar Gareth deja simţea un gol în stomac. Va fi o zi foarte lungă, o zi de nesfârşite înfruntări cavalereşti, cu fast şi preţiozitate. Cu bărbaţi rănindu-se sau omorându-se unul pe altul. O zi din care era complet exclus. O zi reprezentând tot ce detesta el.

Şi stând acolo, medita. Îşi dorea în secret ca festivităţile să degenereze într-o bătălie adevărată, să curgă râuri de sânge sub ochii săi, ca tot ce era bun în acest loc să fie distrus, făcut ţăndări.

Într-o bună zi va face tot ce va dori. Într-o zi va fi rege.

Într-o zi.

CAPITOLUL OPT

Thor făcea tot ce putea pentru a ţine pasul cu scutierul lui Erec, grăbindu-se să-l ajungă, în timp ce acesta îşi croia drum prin mulţime. Se simţea ca într-un carusel de când păşise în arenă, încât cu greu putea să-şi dea seama ce se întâmpla în jurul său. Încă tremura pe dinăuntru, abia putea să creadă că fusese acceptat în Legiune şi că fusese numit al doilea scutier al lui Erec.

„Ţi-am spus, băiete, ţine pasul!” se răsti Feithgold.

Lui Thor nu-i plăcea să i se spună „băiete”, mai ales că scutierul era doar cu câţiva ani mai în vârstă. Feithgold ţâşni afară din mulţime, de parcă ar fi încercat să-l piardă pe Thor.

„Întotdeauna e atât de aglomerat pe-aici?” strigă Thor, încercând să-l ajungă din urmă.

„Bineînţeles că nu!” strigă înapoi Feithgold. „Astăzi nu este numai solstiţiul de vară, ziua cea mai lungă din an, este şi ziua pe care regele a ales-o pentru nunta fiicei sale—şi singura zi din istorie când ne-am deschis porţile pentru cei din clanul McCloud. Locul acesta n-a fost niciodată atât ticsit ca acum. Asta nu s-a mai întâmplat niciodată. Nu mă aşteptam la asta! Mă tem că vom întârzia!” spuse el, repezit, grăbindu-se prin mulţime.

„Unde mergem?” întrebă Thor.

„Mergem să facem ceea ce face orice bun scutier: să ne ajutăm cavalerul să se pregătească!”

„Pentru ce să se pregătească?” insistă Thor, abia mai putând să respire. Cu fiecare clipă, se făcea tot mai cald şi îşi şterse sudoarea de pe frunte.

„Turnirul regal!”

Ajunseră, în sfârşit, la marginea mulţimii şi se opriră în faţa uneia dintre gărzile regale, care-l recunoscu pe Feithgold şi făcu semn celorlalţi să-i lase să treacă.

Se strecurară pe sub o frânghie şi ajunseră într-un loc în care mulţimea nu avea acces. Lui Thor îi venea greu să creadă; acolo, aproape, se aflau culoarele pentru turnir. Înapoia corzilor se aflau mulţimi de spectatori şi în sus şi-n jos, pe culoarele prăfuite, stăteau cai de luptă uriaşi—cei mai mari din câţi văzuse vreodată Thor—încălecaţi de cavaleri în tot felul de armuri. Amestecaţi printre cavalerii de argint, se aflau cavaleri din toate colţurile celor două regate, din toate provinciile, unii în armuri negre, alţii în albe, purtând coifuri şi arme de toate formele şi mărimile. Se părea că întreaga lume se adunase pe culoarele acestui turnir.

Unele competiţii începuseră deja, iar cavaleri din locuri de care Thor nu auzise se atacau reciproc, în zăngănit de lănci şi scuturi, întotdeauna urmate de scurte ovaţii din partea mulţimii. Din apropiere, lui Thor nu-i venea să creadă ce forţă şi viteză aveau caii, ce sunet făceau armele. Era o artă mortală.

„Nu prea seamănă a fi un sport!” îi spuse Thor lui Feithgold, în timp ce-l urma de-a lungul culoarelor.

„Asta pentru că nu e”, îi strigă Feithgold, acoperind zăngănitul armelor. „E o înfruntare serioasă, mascată sub forma unui joc. Oamenii mor aici, în fiecare zi. E o luptă. Sunt norocoşi cei care scapă nevătămaţi. Dar sunt puţini aceia.”

Thor privea cum doi cavaleri şarjau unul împotriva celuilalt şi se ciocneau în plină viteză.

Se auzi un scârţâit îngrozitor de metal pe metal, apoi unul dintre ei zbură de pe cal şi ateriză pe spate, la numai câţiva paşi de Thor.

Mulţimea suspină adânc. Cavalerul nu se mişca şi Thor văzu că avea o bucată dintr-un mâner de lemn înfiptă în coaste, străpungându-i armura. Cavalerul strigă de durere şi sângele îi ţâşni din gură. Câţiva scutieri sosiră alergând să-l îngrijească, târându-l afară din teren. Cavalerul învingător defila încet, ridicându-şi lancea în aclamaţiile mulţimii.

Thor era uimit. Nu-şi imaginase că aceste înfruntări sunt atât de periculoase.

„Ceea ce tocmai au făcut acei băieţi—este treaba ta acum”, zise Feithgold. „Acum eşti scutier. Mai exact, al doilea scutier.”

Se opri şi veni aproape—atât de aproape încât Thor îi putea simţi respiraţia urât mirositoare.

„Şi nu uita. Eu sunt sub comanda lui Erec. Iar tu eşti sub comanda mea. Treaba ta este să mă ajuţi. Înţelegi?”

Thor dădu aprobator din cap, încercând să reţină totul. Îşi imaginase atât de diferit totul şi încă nu ştia exact ce-l putea aştepta. Simţea cât de ameninţat era Feithgold de prezenţa sa şi simţea că-şi făcuse încă un duşman.

„Nu am intenţia de a mă amesteca în treburile tale de scutier al lui Erec”, zise Thor.

Feithgold lăsă să-i scape un râset scurt, batjocoritor.

„Nu te-ai putea amesteca, băiete, nici dac-ai încerca. Pur şi simplu, nu-mi sta în cale şi fă ce îţi spun.”

Cu aceasta, Feithgold îi întoarse spatele şi se grăbi pe căile întortocheate din spatele corzilor. Thor se strădui să se ţină după el şi curând se află într-un labirint de grajduri. Merse de-a lungul unui coridor îngust, plin de cai de luptă tropotind ţanţoş în preajma lui şi de scutieri care se îndreptau grăbit către ei. Feithgold o luă când la dreapta, când la stânga, oprindu-se în cele din urmă în faţa unui cal uriaş, magnific. Thor trebui să-şi tragă sufletul. Nu-i venea să creadă că o fiinţă atât de mare şi frumoasă exista, nemaivorbind de faptul că putea fi închisă în spatele unui gard.

Părea a fi gata de război.

„Warkfin”, zise Feithgold. „Calul lui Erec. Sau unul dintre ei—cel pe care-l preferă pentru turniruri. Nu e o bestie uşor de îmblânzit. Dar Erec a reuşit. Deschide poarta”, ordonă Feithgold.

Thor se uită la el, zăpăcit, apoi privi din nou spre poartă, încercând să-şi dea seama cum se deschide. Făcu un pas înainte, trase un cârlig dintre stinghii şi nu se întâmplă nimic. Trase mai tare, până îl clinti, şi deschise încet poarta de lemn.

În momentul în care făcu asta, Warkfin necheză, se cambră şi lovi cu copita lemnul, atingând în treacăt vârful degetului lui Thor. De durere, Thor îşi trase înapoi mâna.

Feithgold râse.

„De-asta te-am pus s-o deschizi. S-o faci mai repede data viitoare, băiete. Warkfin nu aşteaptă pe nimeni. Mai ales pe tine.”

Thor se înfurie; Feithgold îl călca deja pe nervi şi nu prea se credea în stare să-l suporte.

Deschise repede porţile de lemn, de data aceasta ferindu-se din calea picioarelor nimicitoare ale calului.

„Să-l aduc afară?” întrebă Thor cu emoţie, nedorind de fapt să apuce hăţurile, în timp ce Warkfin lovea cu copita şi se mişca încoace şi încolo.

„Desigur, nu”, zise Feithgold. „Aceasta-i treaba mea. Treaba ta este să-l hrăneşti, când îţi spun eu s-o faci. Şi să râneşti după el.”

Feithgold apucă hăţurile lui Warkfin şi începu să-l conducă printre grajduri. Thor înghiţi în sec, urmărindu-l cu privirea. Alta era iniţierea pe care-o aşteptase. Ştia că trebuia să înceapă cu ceva, dar asta era umilitor. Îşi imaginase război şi glorie şi bătălii, instrucţie şi competiţie cu băieţi de vârsta lui. Nu se văzuse niciodată un servitor în devenire. Începu să se întrebe dacă luase decizia corectă.

Părăsiră, în cele din urmă, grajdurile întunecate şi ieşiră în lumina strălucitoare a zilei, înapoi pe culoarele de turnir. Thor îşi miji ochii din cauza schimbării şi fu pentru o clipă copleşit de miile de oameni aclamând cavalerii ce se izbeau zgomotos unul în celălalt. Nu auzise niciodată un asemenea zăngănit de metal, iar pământul se cutremura sub mersul greoi al cailor.

Pretutindeni în jur erau zeci de cavaleri cu scutierii lor, pregătindu-se. Scutierii lustruiau armurile cavalerilor, le ungeau armele, controlau şeile şi curelele şi verificau de două ori armele cavalerilor, în timp ce aceştia încălecau pe armăsarii lor şi aşteptau să le fie anunţate numele.

„Elmalkin!” strigă un crainic.

Un cavaler dintr-o provincie de care Thor nu auzise, un individ masiv în armură roşie, ieşi în galop pe poartă. Thor se întoarse şi îi sări din cale în ultima clipă. Cavalerul şarjă pe culoarul îngust şi lancea sa mătură scutul adversarului. Armele zăngăniră, lancea celuilalt cavaler lovi, iar Elmalkin zbură înapoi, aterizând pe spate. Mulţimea aclamă.

Elmalkin se adună imediat, totuşi, sări în picioare, se răsuci şi întinse mâna către scutierul său, care stătea lângă Thor.

„Ghioaga mea!” strigă cavalerul.

Scutierul de lângă Thor se repezi şi apucă o ghioagă din rastelul cu arme şi o rupse la fugă spre centrul coridorului. Alergă către Elmalkin, dar celălalt cavaler făcuse deja un tur şi ataca din nou. Chiar înainte ca scutierul să ajungă să pună ghioaga în mâna stăpânului său, celălalt cavaler căzu ca un fulger asupra lor. Scutierul nu reuşise să ajungă la Elmalkin la timp. Celălalt cavaler îşi coborî lancea şi—în timp ce făcu aceasta, lancea lovi lateral capul scutierului. Scutierul, clătinându-se de la lovitură, se roti repede şi căzu la pământ, cu faţa în jos.

Nu se mai mişca. Thor putea vedea cum i se scurge sângele din cap, chiar de aici, înroşind praful.

Thor înghiţi în sec.

„Nu e o privelişte frumoasă, nu-i aşa?”

Thor se întoarse şi-l văzu pe Feithgold stând lângă el, aţintindu-l cu privirea.

„Căleşte-te,băiete. Aici este o luptă. Iar noi suntem chiar în mijlocul ei.”

Mulţimea se linişti deodată, în timp ce culoarul principal pentru turnir se deschise. Thor putea simţi aşteptarea în aer, căci toate celelalte turniruri se opriră în aşteptarea acestuia. Dintr-o parte se ivi Kendrick, călare, cu lancea în mână. Din partea cealaltă, cu faţa la el, ieşi un cavaler purtând armura specifică celor din clanul McCloud.

„MacGil contra McCloud”, îi şopti Feithgold lui Thor. „Suntem în război de o mie de ani. Şi mă îndoiesc că această confruntare îi va pune capăt.”

Fiecare cavaler îşi coborî vizorul, un corn sună şi, cu un strigăt, cei doi porniră atacul unul împotriva celuilalt.

Thor fu uimit la ce viteză ajunseră înainte de a se izbi, câteva clipe mai târziu, cu un zăngănit atât de puternic încât Thor îşi acoperi urechile cu palmele. Mulţimea suspină, în timp ce ambii călăreţi cădeau de pe cai.

Dar fiecare sări în picioare, îşi aruncară coifurile, în timp ce scutierii alergau spre ei, pentru a le înmâna săbiile scurte. Cei doi cavaleri îşi încrucişară săbiile cu toate puterile. Thor îl privea fascinat pe Kendrick rotindu-se şi lovind: era o frumuseţe. Dar McCloud era şi el un luptător bun. Se mişcau înainte şi înapoi, fiecare obosindu-l pe celălalt, fără ca vreunul dintre ei să dea înapoi.

În cele din urmă, săbiile li se întâlniră într-o ciocnire atât de puternică, încât le zburară amândurora din mână. Scutierii lor ieşiră alergând, cu ghioagele în mâini, dar în timp ce Kendrick se întinse după ghioagă, scutierul lui McCloud alergă înapoia acestuia şi-l lovi în spate cu propria sa armă, iar lovitura îl culcă la pământ, în exclamaţiile îngrozite ale mulţimii.

Cavalerul McCloud îşi scoase sabia, făcu un pas înainte şi o îndreptă spre gâtul lui Kendrick, ţintuindu-l la pământ. Kendrick nu mai avea de ales.

„Mă recunosc învins!” strigă el.

Se auzi un strigăt victorios dinspre cei din clanul McCloud—şi un strigăt de furie dinspre cei din clanul MacGil.

„A trişat!” strigau cei din clanul MacGil.

„A trişat! A trişat!” răsună un cor de strigăte furioase.

Mulţimea devenea tot mai furioasă şi curând se auzi un asemenea cor de proteste, încât mulţimea începu să se împrăştie şi cele două tabere—MacGil şi McCloud—începură să se apropie una de alta.

„Asta nu e bine”, îi spuse Feithgold lui Thor, în timp ce stăteau deoparte, privind.

Câteva clipe mai târziu, mulţimea izbucni; se împărţeau lovituri şi totul se transformă într-o încăierare generală. Era haos. Bărbaţii se roteau sălbatic, înşfăcându-se unii pe alţii de plete şi trântindu-se reciproc la pământ.

Mulţimea creştea şi încăierarea ameninţa să se transforme într-un război total.

Un corn răsună şi gărzi din ambele părţi mărşăluiră înăuntru, reuşind să despartă mulţimea. Din nou se auzi cornul, mai tare, şi se făcu linişte când regele MacGil se ridică de pe tron.

„Nu vor fi încăierări astăzi!” bubui vocea sa regească. „Nu în această zi de sărbătoare! Şi nu la curtea mea!”

Încet, mulţimea se calmă.

„Dacă doriţi o confruntare între cele două mari clanuri ale noastre, aceasta va fi  decisă de un singur luptător, un campion, ales de fiecare dintre părţi.”

MacGil se uită la regele McCloud care stătea pe partea opusă, aşezat în mijlocul oamenilor săi.

„De acord?” strigă MacGil.

McCloud se ridică solemn.

„De acord!” răspunse el.

Mulţimea ovaţionă de ambele părţi.

„Alege-ţi cel mai bun om!” strigă MacGil.

„Am făcut-o deja”, zise McCloud.

Dinspre clanul McCloud apăru un cavaler nemaipomenit, cel mai mare om pe care-l văzuse Thor vreodată, călare pe calul său. Arăta ca un bolovan, îndesat tot, cu o barbă lungă, părând permanent încruntat.

Thor simţi mişcare în spatele său şi, chiar lângă el, apăru Erec, încălecă pe Warkfin şi înaintă. Thor înghiţi în sec. Îi venea greu să creadă că toate acestea se întâmplau în prezenţa lui. Se umflă de mândrie pentru Erec.

Apoi fu copleşit de nelinişte, căci înţelese că era la datorie. La urma urmelor, era scutier, iar cavalerul său se pregătea de luptă.

„Ce facem?” îl întrebă în grabă pe Feithgold.

„Stai în spate şi fă ce îţi spun”, răspunse acesta.

Erec înaintă pe culoarul de luptă şi cei doi cavaleri se opriră, înfruntându-se, cu caii bătând din copite într-o aşteptare tensionată. Inima lui Thor bătea să-i spargă pieptul, în timp ce aştepta şi privea.

Un corn sună şi cei doi cavaleri porniră unul spre altul.

Frumuseţea şi graţia lui Warkfin i se păreau incredibile lui Thor—era ca şi cum ar fi privit un peşte sărind din mare. Celălalt cavaler era uriaş, dar Erec era un luptător graţios şi elegant. Îşi tăia drum prin aer, cu capul plecat, cu armura de argint unduind, mai strălucitoare decât toate armurile pe care pusese vreodată ochii.

Când cei doi bărbaţi se întâlniră, Erec ţinti perfect cu lancea şi se lăsă pe-o parte. Reuşi să-l lovească pe adversar în centrul scutului şi evită, în acelaşi timp, lovitura acestuia.

Muntele de om se rostogoli înapoi, la pământ. Ateriză ca un bolovan.

Susţinătorii lui MacGil ovaţionară, în timp ce Erec trecu călare, dădu un ocol şi se întoarse de unde plecase. Îşi ridică vizorul şi ţinu vârful lăncii la gâtul adversarului său.

„Dă-te bătut!” îi strigă Erec.

Cavalerul scuipă.

„Niciodată!”

Apoi cavalerul băgă mâna într-o tolbă ascunsă, pe care-o avea la brâu, scoase o mână de praf şi, înainte ca Erec să poată reacţiona, i-l aruncă în ochi.