Kitabı oku: «Calea Eroilor», sayfa 7

Surprins, Erec îşi duse mâinile la ochi, lăsând să-i cadă lancea şi căzând de pe cal.

Susţinătorii lui MacGil huiduiră şi şuieră şi strigă de indignare când Erec căzu, strângând din pleoape.

Fără a pierde vremea, cavalerul se grăbi şi-i puse genunchiul în coaste.

Erec se rostogoli într-o parte, iar cavalerul apucă o stâncă uriaşă, o ridică şi se pregăti s-o arunce în jos, în capul lui Erec.

„NU!” ţipă Thor, făcând un pas înainte, incapabil să se stăpânească.

Thor privi cu groază cum cavalerul lăsă să-i cadă stânca. În ultimul moment, Erec reuşi cumva să se rostogolească din calea acesteia. Stânca se îngropă adânc în pământ, exact acolo unde fusese capul lui Erec.

Thor era uimit de îndemânarea lui Erec. Era deja în picioare, înfruntându-l pe acest luptător necinstit.

„Săbii scurte!” strigară regii.

Feithgold se roti brusc şi se uită la Thor, cu ochii mari.

„Dă-mi-le!” strigă el.

Inima lui Thor bătu puternic de spaimă. Se răsuci, căutând rastelul cu armele lui Erec, uitându-se disperat după sabie. În faţa lui se afla un şir ameţitor de arme. Întinse mâna, apucă o sabie şi o puse în palma lui Feithgold.

„Băiat prost! Asta-i o sabie medie!” strigă Feithgold.

Lui Thor i se uscă gâtul; simţea că tot regatul se holbează la el. Vederea îi era înceţoşată de nelinişte în timp ce intră în panică, neştiind ce sabie să aleagă. De-abia se putea concentra.

Feithgold făcu un pas înainte, îl dădu pe Thor la o parte şi luă el însuşi sabia scurtă. Apoi se năpusti pe culoarul de luptă.

Thor îl privi plecând, simţindu-se nefolositor, oribil. Încercă să-şi imagineze că ar fi fost chiar el cel care alerga acolo, în faţa tuturor acestor oameni şi i se înmuiară genunchii. Scutierul celuilalt ajunsese primul, iar Erec trebui să sară din calea cavalerului, care se năpusti spre el, ratându-l cu puţin. În cele din urmă, Feithgold ajunse la Erec şi-i puse sabia scurtă în mână. Cum făcu asta, cavalerul îl atacă pe Erec. Dar Erec era prea abil. Aşteptă până în ultima clipă, apoi făcu o manevră de eschivă.

În ciuda acestui lucru, cavalerul continuă să atace şi intră drept în Feithgold, care stătea, spre ghinionul său, exact în locul în care tocmai stătuse Erec. Cavalerul, plin de furie că-i scăpase Erec, îşi continuă atacul şi-l înşfăcă pe Feithgold cu ambele mâini de păr, trăgându-i un cap puternic în faţă.

Se auzi cum îi crăpă osul şi sângele ţâşni din nasul lui Feithgold, care se prăbuşi moale la pământ.

Thor stătea acolo, cu gura căscată, în stare de şoc. Nu-i venea să creadă. Nici mulţimii, care huiduia şi şuiera.

Erec se roti cu sabia sa, aproape lovindu-şi adversarul şi cei doi se înfruntară din nou.

Thor înţelese brusc: el era singurul scutier al lui Erec acum. Înghiţi cu noduri. Ce ar trebui să facă? Nu era pregătit pentru asta. Şi întreg regatul privea.

Cei doi cavaleri se atacau reciproc cu brutalitate, dând lovitură după lovitură. Clar, cavalerul McCloud era mult mai puternic decât Erec—dar Erec era luptătorul mai bun, mai rapid şi mai agil. Se roteau, loveau şi se eschivau, dar niciunul nu era în stare să obţină un avantaj.

În cele din urmă, regele MacGil se ridică.

„Suliţe lungi!” strigă el.

Inima lui Thor bătea puternic. Ştia că e vorba de el: era la datorie.

Se răsuci şi privi în rastel, luând arma care i se păru cea mai potrivită. În timp ce apucă mânerul de piele al acesteia, se rugă să fi ales corect.

Năvăli pe culoar şi simţi mii de ochi aţintiţi asupră-i. Alerga şi alerga cât îl ţineau puterile, dorindu-şi să ajungă la Erec cât mai repede cu putinţă şi să-i pună în sfârşit suliţa în mână. Fu mândru să observe că ajunsese primul.

Erec luă suliţa şi se răsuci, pregătit să-l înfrunte pe celălalt cavaler. Fiind un războinic onorabil, Erec aşteptă până când celălalt cavaler se înarmă, înainte de a ataca. Thor se dădu grăbit la o parte din calea bărbaţilor, nevoind să repete greşeala lui Feithgold. Şi în timp ce făcu aceasta, târî şi trupul moale al lui Feithgold din calea primejdiei.

În timp ce privea, Thor simţi că ceva nu era în regulă. Adversarul lui Erec îşi luase suliţa, o ridică drept în sus, apoi începu s-o coboare într-o mişcare ciudată. Pe când făcea asta, Thor simţi că se concentrează mai mult ca niciodată. Intuise că ceva nu era bine. Privirea i se aţinti asupra vârfului suliţei cavalerului din clanul McCloud şi, uitându-se cu atenţie, observă că era liber. Cavalerul era pe cale să arunce vârful suliţei sale ca pe un cuţit.

În timp ce cavalerul îşi îndreptă în jos suliţa, vârful i se desprinse şi zbură prin aer, învârtindu-se şi îndreptându-se drept spre inima lui Erec. În câteva secunde, Erec ar fi fost mort—nu avea cum să reacţioneze la timp. După cum arăta lama sa zimţată, părea a putea străpunge armura.

În acel moment, Thor îşi simţi întregul trup încălzindu-se. Simţea furnicături—era aceeaşi senzaţie pe care-o simţise când se luptase cu syboldul, în Pădurea Întunecată. Întreaga sa lume încetini. Putea să vadă vârful învârtindu-se în mişcare lentă, era capabil să simtă o energie, o căldură crescând în el—una pe care nu ştia că o are.

Făcu un pas înainte şi se simţi mai puternic decât vârful de suliţă. În mintea sa, voia s-o oprească. Îi ceru să se oprească. Nu voia să-l vadă pe Erec rănit. Mai ales, nu în acest fel.

„NU!” strigă Thor.

Făcu un alt pas şi ridică mâna spre vârful de suliţă. Acesta se opri şi atârnă acolo, în aer, chiar  înainte de a ajunge la inima lui Erec. Apoi căzu inofensiv la pământ.

Cei doi cavaleri se întoarseră amândoi şi priviră la Thor—la fel făcură şi cei doi regi, la fel şi miile de spectatori. Îi simţi pe toţi cu privirile aţintite asupra lui şi înţelese că tocmai asistaseră cu toţii la ceea ce făcuse. Acum ştiau toţi că nu era normal, că avea un soi de putere, că influenţase jocurile, că îl salvase pe Erec—şi că schimbase soarta regatului.

Thor stătea de parcă ar fi prins rădăcini în loc, întrebându-se ce se întâmplase. Era acum sigur că nu era la fel ca toţi aceşti oameni. Era diferit.

Dar cine era el?

CAPITOLUL NOUĂ

Thor se trezi străbătând mulţimea, însoţit de Reece, mezinul regelui şi noul său camarad de instrucţie. Încă de la turnir, totul era în ceaţă. Orice ar fi făcut acolo, indiferent ce forţă ar fi folosit pentru a împiedica acel vârf de suliţă să-l ucidă pe Erec, captase atenţia întregului regat. Întrecerea fusese oprită după aceea, amânată de ambii regi şi fusese anunţat un armistiţiu. Fiecare cavaler se retrăsese în partea sa, mulţimea se risipise într-o mişcare dezordonată, iar Thor fu luat de braţ de Reece şi dus de acolo.

Fusese luat de acolo sub escortă regală, croindu-şi drum înapoi prin mulţime, împreună cu Reece, care-l târâse de braţ întregul drum. Thor încă tremura din cauza întâmplărilor zilei. Abia înţelegea ceea ce tocmai făcuse acolo şi cum influenţase aceasta lucrurile. Îşi dorise doar să fie un anonim, un simplu membru al Legiunii Regale. Nu-şi dorise să fie în centrul atenţiei.

Mai rău, nu ştia unde era condus sau dacă nu cumva urma să fie pedepsit pentru că se amestecase. Desigur, salvase viaţa lui Erec—dar totodată se implicase în lupta unui cavaler, ceea ce era interzis unui scutier. Nu era sigur dacă urma să fie recompensat sau mustrat.

„Cum ai făcut asta?” întrebă Reece, în timp ce-l trăgea după el. Thor îl urma orbeşte, încercând să înţeleagă el însuşi totul. În timp ce mergea, mulţimea îl privea prosteşte, holbându-se la el de parcă ar fi fost o ciudăţenie.

„Nu ştiu”, răspunse Thor sincer. „Eu am vrut doar să-l ajut şi… s-a întâmplat.”

Reece clătină din cap.

„I-ai salvat viaţa lui Erec. Înţelegi asta? Este cavalerul nostru cel mai renumit. Şi tu l-ai salvat.”

În timp ce răsucea cuvintele lui Reece în minte, Thor se simţea bine, simţea un val de uşurare.

Îl plăcuse pe Reece din clipa în care îl întâlnise; avea un efect liniştitor, ştiind întotdeauna ce să spună. În timp ce cugeta la aceasta, îşi dădu seama că, la urma urmei, s-ar putea să nu fie pedepsit. Poate că, într-un fel, îl vor privi ca pe un erou.

„N-am încercat să fac nimic”, zise Thor. „Am vrut doar să trăiască. A fost doar… firesc. N-a fost mare lucru.”

„N-a fost mare lucru?” repetă Reece. „Eu n-aş fi putut s-o fac. Niciunul dintre noi n-ar fi putut.”

Dădură colţul şi Thor văzu castelul regelui întinzându-se înaintea lor, ridicându-se până la cer. Arăta grandios. Oştenii regelui stăteau în poziţie de drepţi, aliniaţi de-a lungul drumului pietruit ce ducea peste podul mobil, ţinând mulţimea la respect. Se dădură la o parte pentru a-i lăsa pe Reece şi Thor să treacă.

Cei doi îşi urmară drumul, flancaţi de oşteni, până la imensele uşi arcuite, prinse-n piroane de fier. Patru oşteni le deschiseră şi se dădură la o parte, luând poziţie de drepţi. Lui Thor nu-i venea să creadă că era tratat astfel; se simţea de parcă ar fi fost un membru al familiei regale.

În timp ce intrau în castel, cu uşile închizându-se înapoia lor, Thor privea uimit în jur: interiorul era imens, cu ziduri înalte de piatră, groase de treizeci de centimetri, şi camere mari, spaţioase. În faţa ochilor săi, roiau sute de membri ai curţii regale, plimbându-se de colo, colo, într-o agitaţie continuă. Se putea simţi rumoarea şi entuziasmul în aer, iar toate privirile se întoarseră spre el când intră. Era copleşit de atenţia lor.

Se înghesuiau cu toţii aproape, părând a-l fixa pe Thor cu privirea, în timp ce acesta mergea cu Reece de-a lungul coridoarelor castelului. Nu mai văzuse niciodată atât de mulţi oameni îmbrăcaţi atât de frumos. Văzu zeci de fete, de toate vârstele, îmbrăcate în costume elegante, braţ la braţ, şoptindu-şi lucruri şi hlizindu-se la el. Era intimidat. Nu-şi dădea seama dacă îl plăceau sau făceau haz pe seama lui. Nu era obişnuit să fie în centrul atenţiei—cu atât mai puţin într-o curte regală—şi nu prea ştia cum să se poarte.

„De ce râd de mine?” îl întrebă el pe Reece.

Reece se întoarse şi chicoti. „Nu râd de tine”, zise el. „Au început să te placă. Eşti faimos.”

„Faimos? întrebă el, uimit. „Ce vrei să spui? Abia am ajuns aici.”

Reece râse şi-l strânse cu mâna de umăr. În mod clar, Thor îl amuza.

„La Curtea Regală, veştile se răspândesc mai repede decât ţi-ai putea imagina. Şi un nou-venit ca tine—ei bine, asta nu se întâmplă în fiecare zi.”

„Unde mergem?” întrebă el, înţelegând că era condus undeva.

„Tatăl meu vrea să te cunoască”, în timp ce o luară pe un nou coridor.

Thor înghiţi în sec.

„Tatăl tău? Adică… Regele?” Deodată, se simţi agitat. „De ce ar dori să mă vadă? Eşti sigur?”

Reece râse.

„Sunt sigur. Nu mai fi atât de agitat. E doar tatăl meu.”

„Doar tatăl tău?” zise Thor, cu neîncredere. „E Regele.”

„Nu-i chiar atât de rău. Am senzaţia că va fi o întrevedere fericită. La urma urmei, i-ai salvat viaţa lui Erec.”

Thor înghiţi cu greu, având palmele transpirate, în timp ce o altă uşă largă se deschise şi intrară într-o sală mare. Privi în sus, cu admiraţie, la tavanul arcuit, bogat decorat, care se înălţa deasupra. Pereţii erau acoperiţi cu vitralii şi, deşi părea greu de crezut, în această sală se înghesuiau şi mai mulţi oameni. Trebuie că erau aproape o mie, iar sala era într-adevăr ticsită. Mese de banchet se întindeau în întreaga încăpere, cât cuprindeai cu ochii, iar oamenii  stăteau pe bănci nesfârşit de lungi, ospătându-se. Între acestea, se afla un culoar îngust, acoperit de un covor lung, roşu, care ducea spre platforma pe care se afla tronul regal. Mulţimea se dădea în lături, în timp ce Reece şi Thor mergeau de-a lungul covorului, îndreptându-se către rege.

„Unde crezi că-l duci?” se auzi o voce ostilă, nazală.

Thor îşi ridică privirea şi văzu un bărbat aplecându-se spre el, nu cu mult mai în vârstă, îmbrăcat în veşminte regale, în mod clar un prinţ, tăindu-le cale şi privindu-i încruntat.

„E ordinul tatei”, răspunse repede Reece. „Mai bine dă-te la o parte din drum, dacă nu vrei să-l încalci.”

Prinţul rămase pe loc, încruntându-se, arătându-se dezgustat în timp ce-l examina pe Thor. Thor nu-l plăcu deloc. Avea ceva ce nu-i inspira încredere, cu trăsăturile sale subţiri şi lipsite de bunăvoinţă şi cu ochi săgetători.

„Această sală nu e pentru oameni de rând”, răspunse prinţul. „Ar trebui să laşi lepădătura asta afară, de unde-a venit.”

Thor simţi că i se strânse inima. Era limpede că omul acesta îl ura şi nu ştia de ce.

„Să-i spun tatei că ai zis asta?” se apără Reece, rămânând pe poziţie.

Cu ranchiună, prinţul se întoarse şi se îndepărtă în grabă.

„Cine era?” întrebă Thor, în timp ce îşi continuau drumul.

„Nu-l lua în seamă”, răspunse Reece. „E doar fratele meu mai mare—sau unul dintre ei. Gareth. Cel mai în vârstă. Ei bine, nu chiar cel mai în vârstă. Cel mai în vârstă dintre fiii legitimi. Kendrick, pe care l-ai întâlnit pe câmpul de luptă—el e de fapt cel mai în vârstă.”

„De ce mă urăşte Gareth? Nici măcar nu-l cunosc.”

„Nu te îngrijora, nu-şi păstrează ura doar pentru tine. Urăşte pe toată lumea. Şi vede o ameninţare în oricine se apropie de familie. Nu-l lua în seamă. E doar un oarecare.”

În timp ce continuau să meargă, Thor i se simţea tot mai recunoscător lui Reece care, începuse să înţeleagă, îi devenise un prieten adevărat.

„De ce mi-ai luat apărarea?” întrebă Thor, curios.

Reece ridică din umeri.

„Mi s-a ordonat să te duc în faţa tatălui meu. În afară de asta, eşti partenerul meu de instrucţie. Şi a trecut mult timp de când a pătruns aici cineva de vârsta mea pe care să-l consider vrednic de asta.”

„Dar ce mă face vrednic?”

„Spiritul de luptător. Nu poate fi simulat.”

În timp ce-şi urmau drumul spre rege de-a lungul culoarului, Thor simţea că-l cunoştea dintotdeauna—era ciudat, dar, într-un fel, i se părea că Reece era fratele său adevărat. Nu avusese un frate−unul adevărat−şi îi era bine.

„Ceilalţi fraţi ai mei nu sunt ca el, nu te îngrijora”, zise Reece, în vreme ce mulţimea se înghesuia în jurul lor, încercând să-l vadă mai bine pe Thor. „Fratele meu Kendrick, pe care l-ai întâlnit, e cel mai bun dintre toţi. E fratele meu vitreg, dar îl consider fratele meu bun, chiar mai mult decât pe Gareth. Kendrick e ca un al doilea tată pentru mine. Şi va fi şi pentru tine, sunt sigur. Ar face orice pentru mine—sau pentru oricine. Din familia regală, el este cel mai iubit de popor. E o mare pierdere că nu i se permite să devină rege.”

„Ai spus fraţi. Mai ai şi alţii?” întrebă Thor.

Reece inspiră adânc.

“Mai am unul, da. Nu suntem foarte apropiaţi. Godfrey. Din păcate, îşi iroseşte zilele prin taverne, cu oamenii de rând. Nu e un luptător. Nici nu-l interesează să fie—nu-l interesează nimic, de fapt. Cu excepţia berii şi a femeilor.”

Deodată se opriră, căci o fată le tăie calea. Thor rămase pe loc, încremenit. Probabil cu vreo doi ani mai mare decât el, îl privea cu ochii ei albaştri, migdalaţi, cu tenul perfect şi părul lung, de culoarea căpşunei. Era îmbrăcată într-o rochie albă de satin, tivită cu dantelă, iar ochii îi străluceau, dansând de bucurie şi neastâmpăr. Îl privi drept în ochi, subjugându-l complet. N-ar fi putut să se mişte nici dacă ar fi dorit. Era cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată.

Zâmbi, arătându-şi dinţii strălucitor de albi—şi, de parcă n-ar fi fost deja subjugat, zâmbetul ei îl ţintui acolo, înflăcărându-i inima numaidecât. Nu se simţise niciodată atât de plin de viaţă.

Thor stătea în faţa ei, incapabil să vorbească. Incapabil să respire. Era prima oară în viaţă când se simţea astfel.

„Nu ai de gând să mă prezinţi?” îl întrebă fata pe Reece. Vocea ei ajunse la Thor—mai dulce chiar decât înfăţişarea.

Reece oftă.

„Aceasta este sora mea”, zise el cu un zâmbet. „Gwen, acesta este Thor. Thor, ea e Gwen.”

Gwen făcu o reverenţă.

„Încântată de cunoştinţă”, zise ea, zâmbind.

Thor stătea acolo, împietrit. În cele din urmă, Gwen chicoti.

„Nu atât de multe cuvinte, te rog”, zise ea, râzând.

Thor simţi că roşeşte; îşi drese glasul.

„Îmi… îmi… pare… rău”, zise el. „Eu sunt Thor.”

Gwen chicoti.

„Asta ştiam deja”, zise ea. Se întoarse spre fratele ei. „Vai, Reece, prietenul tău are un fel de a se exprima numai al său.”

„Tata vrea să-l cunoască”, zise el, nerăbdător. „Vom întârzia.”

Thor voia să vorbească cu ea, să-i spună cât era de frumoasă, cât de fericit era s-o întâlnească, cât de recunoscător era că se oprise. Dar rămăsese fără cuvinte. Nu mai fusese atât de emoţionat în viaţa lui. Aşa încât tot ce reuşi să spună fu:

„Mulţumesc.”

Gwen chicoti şi apoi râse de-a binelea.

“Pentru ce îmi mulţumeşti?” întrebă ea. Ochii îi străluceau. Îi plăcea stânjeneala lui.

„Hm… Nu ştiu”, murmură el.

Gwen râse şi mai tare, iar Thor se simţi stânjenit.

Reece îl împinse cu cotul, îndemnându-l înainte şi cei doi continuară să meargă. După câţiva paşi, Thor privi înapoi, peste umăr. Gwen se afla încă acolo, privindu-l şi ea.

Thor îşi simţi inima bătând puternic. Ar fi vrut să-i vorbească, să afle totul despre ea. Era extrem de ruşinat că nu ştiuse ce să-i spună. Dar, în satul lui mic, nu avusese niciodată de-a face cu fetele, de fapt—şi cu siguranţă niciodată cu una atât de frumoasă. Nu fusese niciodată învăţat întocmai ce să spună, cum să se poarte.

„Vorbeşte mult”, zise Reece, în timp ce se apropiau de rege. „Nu lua aminte la ea.”

„Care-i e numele?” întrebă Thor.

Reece îi aruncă o privire amuzată. „Tocmai ţi l-a spus!” zise el, râzând.

„Îmi pare rău… am… hm… am uitat”, zise Thor, stânjenit.

“Gwendolyn. Dar toată lumea îi spune Gwen.”

Gwendolyn. Thor îşi repetă numele ei în minte. Gwendolyn. Gwen. Nu voia să-l uite. Voia să-l păstreze în gând. Se întrebă dacă va avea norocul să o vadă din nou. Probabil că nu, pentru că era un om de rând. Acest gând îl îndureră.

Mulţimea devenea tot mai tăcută, iar Thor se uită şi văzu că erau acum aproape de rege. Regele MacGil era aşezat pe tron, înveşmântat în mantia sa regală de purpură, purtând-şi coroana şi arătând impunător.

Reece îngenunche înaintea lui şi mulţimea tăcu. Thor făcu la fel. O tăcere deplină se lăsă în încăpere.

Regele îşi drese glasul, cu un zgomot adânc, puternic. Când vorbi, vocea lui vui în întreaga sală.

„Thorgrin din Ţinuturile Joase ale Provinciei Sudice din Regatul de Apus”, începu el.

„Îţi dai seama că astăzi te-ai amestecat într-un turnir regal?”

Thor îşi simţi gâtul uscat. Nu prea ştia ce să răspundă; începutul nu era tocmai bun. Se întrebă dacă urma să fie pedepsit.

„Îmi pare rău, Majestate”, spuse el, în cele din urmă. „N-am vrut să o fac.”

MacGil se aplecă şi ridică o sprânceană.

„N-ai vrut să o faci? Zici că n-ai vrut să-i salvezi viaţa lui Erec?”

Thor era tulburat. Înţelegea că tocmai înrăutăţise lucrurile.

„Nu, Majestate. N-am vrut…”

„Deci recunoşti că te-ai amestecat?”

Thor îşi simţi din nou inima bătând. Ce-ar fi putut să răspundă?

„Îmi pare rău, Majestate. Cred că am vrut numai… să-l ajut.”

„Voiai să-l ajuţi?” explodă MacGil, apoi se lăsă pe spate şi râse în hohote.

„Voiai să-l ajuţi! Pe Erec! Cel mai măreţ şi mai faimos cavaler al nostru!”

Încăperea se cutremură de hohote, iar Thor îşi simţi faţa arzând, o dată în plus în acea zi.

Oare nu putea face nimic cum trebuie aici?

„Ridică-te şi vino mai aproape, băiete”, ordonă MacGil.

În timp ce se ridică şi se apropie, Thor observă surprins că regele îi zâmbea, studiindu-l.

„Văd nobleţe pe chipul tău. Nu eşti un băiat obişnuit. Nu, nu eşti deloc obişnuit…”

MacGil îşi drese glasul.

„Erec este cel mai îndrăgit cavaler al nostru. Ceea ce ai făcut tu astăzi este important. Important pentru noi toţi. Ca răsplată, începând de azi, vei face parte din familia mea, bucurându-te de acelaşi respect şi de aceleaşi onoruri care se cuvin oricăruia dintre fiii mei.”

Regele se lăsă pe spate şi tună: „Să se ştie asta!”

Întreaga sală răsună de ovaţii şi tropăieli.

Thor privi în jur, tulburat, neputând să înţeleagă ce i se întâmpla. Să facă parte din familia regelui. Nici nu îndrăznise să viseze la asta. Tot ce-şi dorise era să fie acceptat, să i se dea un loc în Legiune. Şi acum, asta. Era atât de copleşit de recunoştinţă, de bucurie, încât nu prea ştia ce să facă.

Înainte să poată răspunde, încăperea se umplu brusc de cântece, de dans şi de voie bună, oamenii serbând pretutindeni în jurul său. Era o nebunie. Îşi ridică privirea spre rege şi văzu dragostea din ochii acestuia, admiraţia şi acceptarea. Nu simţise niciodată dragostea de tată până atunci. Şi acum, iată-l aici, îndrăgit nu doar de un simplu om, ci de însuşi Regele. Într-o singură zi, lumea sa se schimbase. Se ruga doar ca totul să fie aievea.

*

Gwendolyn îşi croia drum prin mulţime, dorind să-l mai vadă o dată pe Thor, înainte ca acesta să plece de la curtea regală. Thor. Cu gândul la el, inima îi bătea mai repede şi nu se putea opri să-i repete numele în minte. Nu reuşise să nu se mai gândească la el din clipa în care îl întâlnise. Era mai tânăr decât ea, dar nu cu mai mult de un an sau doi—şi, în afară de asta, avea un aer care-l făcea să pară mai în vârstă, mai matur decât alţii, mai înţelept. Din momentul în care-l văzuse, i se păruse că-l cunoaşte deja. Zâmbi în sinea ei, amintindu-şi cum îl întâlnise şi cât de tulburat fusese. Văzuse în privirile lui că simţea şi la fel.

Desigur, nici măcar nu-l cunoştea. Dar văzuse ce făcuse la turnir şi văzuse cât îl îndrăgise fratele ei mai mic. Îl urmărise încă de atunci, simţind că avea ceva special, că era diferit de ceilalţi.

Întâlnirea cu el îi confirmase acest lucru. Era diferit de toţi cei de la Curtea regală, de toţi cei născuţi şi crescuţi aici. Era ca o gură de aer proaspăt. Era un străin. Un om de rând. Dar, ciudat, cu o ţinută regală. Ca şi cum ar fi fost foarte mândru de ceea ce era.

Gwen îşi croi drum spre marginea balconului şi se uită în jos. Dedesubt, se întindea curtea regală şi reuşi să-l mai vadă o dată pe Thor în timp ce era condus afară, alături de Reece. Se îndreptau, desigur, spre tabăra Legiunii, să participe la instrucţie cu ceilalţi băieţi. Simţi o împunsătură de regret, întrebându-se şi plănuind deja cum să facă să-l vadă din nou.

Gwen trebuia să ştie mai multe despre el. Trebuia să afle. Pentru asta, trebuia să vorbească cu singura femeie care ştia totul despre oricine şi orice se întâmpla în regatul ei: mama sa.

Gwen se întoarse şi îşi croi drum înapoi prin mulţime, cotind pe coridoarele dosnice ale castelului, pe care le ştia pe de rost. Capul i se învârtea. Fusese o zi ameţitoare. Mai întâi, întâlnirea de dimineaţă cu tatăl său, vestea şocantă că voia să-i conducă regatul. Fusese complet nepregătită, nu se aşteptase niciodată la asta. Nici acum nu putea să înţeleagă. Cum ar putea ea să conducă vreodată un regat? Alungă acest gând, sperând că acea zi nu va sosi niciodată. La urma urmei, tatăl său era sănătos şi puternic, şi, mai mult decât orice, tot ce-şi dorea ea era ca el să trăiască. Să fie acolo cu ea. Să fie fericit.

Dar nu-şi putea alunga întâlnirea din minte. Undeva acolo, ascunsă, se afla promisiunea că într-o zi, oricând va veni ziua aceea, ea va fi următoarea. Ea îi va moşteni tronul. Nu vreunul dintre fraţii săi. Ci ea. Gândul o îngrozea; îi dădea totodată un sentiment de importanţă, de încredere, cum nu mai avusese vreodată. El o credea cea mai potrivită să conducă regatul—pe ea—cea mai înţeleaptă dintre ei toţi. Se întrebă de ce.

De asemenea, în anumite privinţe, asta o îngrijora. Presupunea că va stârni multe resentimente şi invidie—ea, o fată, să fie aleasă să domnească. Deja putea simţi invidia lui Gareth. Şi asta o speria. Ştia că fratele ei mai mare era grozav de viclean şi absolut neiertător. Nu s-ar fi dat în lături de la nimic pentru a obţine ce dorea, iar ea ura gândul de a fi în vizorul acestuia. Încercase să-i vorbească după întâlnire, dar nu voise nici măcar s-o privească.

Gwen coborî în fugă scara în spirale, cu paşii răsunând pe treptele de piatră. O luă pe un alt coridor, trecu prin capela din spate, printr-o altă uşă, pe lângă câteva gărzi şi intră în camerele private ale castelului. Trebuia să vorbească cu mama ei, pe care o ştia odihnindu-se acolo. Regina suporta cu greu aceste lungi evenimente sociale—îi plăcea să se strecoare în camerele ei private şi să se odihnească cât mai des cu putinţă.

Gwen trecu pe lângă o altă gardă, o luă pe un alt coridor, iar în cele din urmă se opri în faţa uşii camerei în care mama ei îşi ţinea garderoba. Tocmai voia să o deschidă, dar se opri. Înapoia uşii, auzi voci înfundate, pe ton ridicat şi simţi că ceva nu era în regulă. Era mama ei, certându-se. Ascultă cu atenţie şi auzi vocea tatălui său. Se certau. De ce oare?

Gwen ştia că nu ar trebui să asculte—dar nu se putu stăpâni. Întinse mâna şi deschise încet uşa grea de stejar, apucând-o de inelul de fier. O crăpă puţin şi ascultă.

„Nu va sta la mine în casă”, spuse cu asprime mama sa.

„Te grăbeşti să judeci, când nu ştii toată povestea.”

„Ştiu povestea”, îl repezi ea. „Destul cu asta.”

Gwen auzi vocea veninoasă a mamei sale şi fu luată prin surprindere. Rareori îşi auzise părinţii certându-se—doar de câteva ori în viaţa ei—şi nu îşi auzise niciodată mama atât de supărată. Nu putea înţelege de ce.

„Va sta în cazarmă cu ceilalţi băieţi. Nu vreau să-l văd sub acoperişul meu. Înţelegi?” insistă ea.

„Castelul e mare”, pufni el. „Nici nu i se va observa prezenţa.”

„Nu-mi pasă dacă va fi observată sau nu. Nu-l vreau aici. E problema ta. Tu ai ales să-l aduci aici.”

„Nici tu nu eşti complet lipsită de vină”, replică tatăl ei.

Auzi zgomot de paşi, apoi îl văzu pe tatăl ei cum traversă cu paşi apăsaţi camera şi ieşi pe cealaltă uşă, trântind-o atât de tare în urma lui încât camera se cutremură. Mama rămase singură în mijlocul camerei şi începu să plângă.

Gwen se simţea îngrozitor. Nu ştia ce să facă. Pe de o parte, se gândea că ar fi fost mai bine să plece, dar pe de altă parte nu putea suporta să-şi vadă mama plângând şi nu putea să o lase în starea aceea. Nu putea nici să înţeleagă, pentru nimic în lume, de ce se certaseră. Presupuse că se certau din cauza lui Thor. Dar de ce? De ce i-ar păsa mamei ei? Zeci de oameni locuiau în castel.

Pur şi simplu, Gwen nu se putea hotărî să plece, lăsându-şi mama în acea stare. Trebuia s-o liniştească. Întinse mâna şi deschise uşa încet.

Uşa scârţâi, iar mama ei se răsuci, prinsă cu garda jos. Îşi privi fiica, încruntându-se.

„Nu ştii să baţi?” spuse ea cu asprime. Gwen putu să observe cât era de supărată şi se simţi îngrozitor.

„Ce s-a întâmplat, mamă?” întrebă Gwen, apropiindu-se încetişor de ea. „Nu vreau să mă bag, dar te-am auzit certându-te cu tata.”

„Ai dreptate; n-ar trebui să te bagi”, replică mama ei.

Gwen era surprinsă. Mama ei era adesea o pacoste, dar rareori se purta aşa. Forţa furiei ei o făcu pe Gwen să se oprească la câţiva paşi distanţă, ezitând.

„Era vorba despre băiatul cel nou? Thor?” întrebă ea.

Mama ei se întoarse şi privi într-o parte, ştergându-şi o lacrimă.

„Nu înţeleg”, insistă Gwen. De ce ţi-ar păsa ţie unde stă?

„Problemele mele nu te privesc”, zise ea cu răceală, dorind în mod clar să pună capăt discuţiei. „Ce doreşti? De ce ai venit aici?”

Gwen era agitată acum. Dorea ca mama ei să-i spună tot ce ştia despre Thor, dar n-ar fi putut să aleagă un moment mai nepotrivit. Îşi drese glasul, ezitând.

„Eu… de fapt, voiam să te întreb despre el. Ce ştii despre el?”

Mama ei se întoarse spre ea şi o privi cu ochii întredeschişi, suspicioasă.

„De ce?” întrebă ea, înspăimântător de serioasă. Gwen o simţi măsurând-o din ochi, privind-o ca şi cum i-ar fi citit gândurile, dându-şi seama, cu neobişnuita ei intuiţie, că Gwen îl plăcea pe băiat. Încercă să-şi ascundă sentimentele, dar ştia că e zadarnic.

„Sunt doar curioasă”, răspunse ea, fără convingere.

Brusc, regina făcu trei paşi spre ea, îi apucă braţele cu brutalitate şi o privi drept în ochi.

„Ascultă-mă”, şuieră ea. „Am să-ţi spun asta o singură dată. Nu te apropia de băiatul acela. Mă auzi? Nu vreau să te apropii de el în nicio împrejurare.”

Gwen era îngrozită.

„Dar de ce? E un erou.”

„Nu e unul dintre noi”, răspunse regina. „În ciuda părerii tatălui tău. Vreau să te ţii departe de el. M-ai auzit? Promite-mi. Făgăduieşte-mi chiar acum.”

„Nu-ţi făgăduiesc nimic”, zise Gwen, smulgându-şi braţul din strânsoarea prea puternică a mamei.

„E un om de rând, iar tu eşti o prinţesă”, strigă mama ei. „Eşti o prinţesă. Înţelegi? Dacă te mai apropii câtuşi de puţin de el, voi face să fie exilat de-aici. Înţelegi?”

Gwen nu prea ştia ce să răspundă. Nu-şi văzuse mama niciodată aşa.

„Nu-mi spune ce să fac, mamă”, zise ea, în cele din urmă.

Gwen făcu tot posibilul să spună asta pe un ton curajos, dar în adâncul sufletului tremura. Venise aici dorindu-şi să afle totul; acum era îngrozită. Nu înţelegea ce se întâmplă.

„Fă cum doreşti”, zise regina. „Dar soarta lui este în mâinile tale. Nu uita asta.”

Cu aceasta, regina se întoarse, ieşi cu paşi apăsaţi din cameră şi trânti uşa în urma ei, lăsând-o pe Gwen singură în tăcerea răsunătoare, cu buna dispoziţie spulberată. Ce putuse oare să provoace o asemenea reacţie puternică din partea mamei şi a tatălui său? Cine era acest băiat?