Kitabı oku: «Dispărută fără urme», sayfa 10

Capitolul 23

Când Riley ajunse în Quantico și intră în Serviciul de Analiză Comportamentală, atât șeful cât și Bill o așteptau în biroul lui Walder. Își dădu seama că Bill fusese probabil chemat special pentru această ședință.

Agentul special responsabil Carl Walder se ridică de la biroul său.

“Cățelușul senatorului?” spuse Walder, cu fața sa de bebeluș umflată de furie.

Riley își plecă privirea. Mersese într-adevăr prea departe cu acea remarcă.

“Îmi pare rău, domnule,” spuse ea.

“Părerile de rău nu sunt de ajuns, agent Paige,” spuse Walder. “Ai luat-o complet pe arătură. Ce ți-a trecut prin minte să te duci acasă la senator să-l confrunți așa? Ai vreo idee ce probleme ai cauzat?”

Prin “probleme” Riley era sigură că Walder se referea la propria lui rușine. Nu se putea îngrijora pentru asta.

“Ați găsit-o pe Cindy MacKinnon până acum?” întrebă ea cu o voce stinsă.

“Nu, că tot veni vorba, nu am găsit-o,” spuse Walder tăios. “Și sincer, tu nu ne ajuți să o găsim.”

Riley se simți rănită.

“Eu nu ajut?” răspunse ea. “Domnule, vă tot spun, acuzați omul greșit și că cercetați în – ”

Riley se opri în mijlocul frazei.

Cindy MacKinnon era tot ce conta acum, nu luptele nesfârșite dintre Riley și Walder. Nu era momentul pentru certuri mărunte. Când vorbi din nou, o făcu pe un ton mai blând.

“Domnule, chiar dacă sunt de părere că s-ar putea ca el să ne ascundă ceva, se poate să fi greșit ducându-mă de una singură să-l văd pe senator fără să mă consult cu dumneavoastră înainte, și îmi cer iertare. Dar uitați de mine o clipă. Această biată femeie lipsește de mai bine de douăzeci și patru de ore. Dacă am dreptate și altcineva o ține captivă? Prin ce trece ea chiar acum? Cât timp mai are?”

Cu vocea precaută, Bill adăugă, “Trebuie să luăm în considerare posibilitatea, domnule.”

Walder se așeză și nu spuse nimic preț de un moment. Riley putu să vadă după expresia lui că și el era îngrijorat de această posibilitate. Apoi vorbi foarte lent, punând gravitate pe fiecare cuvânt.

“Biroul se va ocupa de asta.”

Riley nu știa ce să spună. Nici nu prea înțelegea ce voia să spună Walder. Își admitea posibila greșeală? Sau era în continuare hotărât să nu se abată de la prezentul curs?

“Așează-te, agent Paige,” spuse Walder.

Riley se așeză pe scaun lângă Bill, care îi aruncă o privire plină de îngrijorare crescândă.

Walder spuse, “Am auzit ce s-a întâmplat cu prietena ta azi, Riley.”

Riley tresări puțin. Nu era surprinsă că Walder știa de moartea Mariei. Până la urmă, era sigur că vorba cum că fusese prima la locul faptei avea să ajungă până la Birou. Dar de ce aducea vorba de asta acum? Detectă cumva o urmă de compasiune în vocea sa?

“Ce s-a întâmplat?” întrebă Walder. “De ce a făcut-o?”

“Nu a mai putut face față,” spuse Riley șoptit.

“Să facă față la ce?” întrebă Walder.

Liniștea se așternu. Riley nu putea formula un răspuns la acea întrebare.

“Am auzit că nu crezi că Peterson e mort,” spuse Walder. “Presupun că înțeleg de ce nu te poți descotorosi de idee. Dar trebuie să știi că nu are sens.”

Veni încă o pauză.

“I-ai spus prietenei tale despre asta?” întrebă Walder. “I-ai spus despre această idee obsesivă a ta?”

Chipul lui Riley se înroși. Știa ce urma.

“Era prea fragilă pentru asta, agent Paige,” spuse Walder. “Ar fi trebuit să știi că o va face să o ia razna. Ar fi trebuit să-ți folosești rațiunea. Dar sincer, agent Paige, rațiunea ta e dusă pe apa Sâmbetei. Detest să spun asta, dar e adevărat.”

Dă vina pe mine pentru moartea Mariei, își dădu seama Riley.

Riley se lupta acum să-și rețină lacrimile. Că erau lacrimi de durere sau de indignare, nu știa. Habar nu avea ce să spună. De unde să înceapă? Nu îi băgase ideea aceea în cap Mariei și o știa. Dar cum să-l facă pe Walder să înțeleagă? Cum putea să explice că Marie avea propriile motive să se îndoiască de moartea lui Peterson?

Bill vorbi din nou, “Domnule, luați-o mai ușor, bine?”

“Cred că am luat-o prea ușor, agent Jeffreys,” spuse Walder, cu vocea devenindu-i severă. “Cred că am fost prea răbdător.”

Walder o privi în ochi îndelungat.

“Dă-mi arma și insigna, agent Paige,” spuse el în cele din urmă.

Riley îl auzi pe Bill eliberând un oftat de uimire.

“Domnule, asta e o nebunie,” spuse Bill. “Avem nevoie de ea.”

Dar Riley nu avea nevoie să i se spună de două ori. Se ridică de pe scaun și își scoase arma și insigna. Le puse pe biroului lui Walder.

“Îți poți elibera biroul când vei fi pregătită,” spuse Walder, cu vocea monotonă și neemoțională. “Între timp ar trebui să te duci acasă și să te odihnești. Și du-te înapoi la terapie. Ai nevoie.”

Cum Riley se întoarse să iasă din cameră, Bill se ridică ca și cum ar fi plecat cu ea.

“Tu rămâi, agent Jeffreys,” reclamă Walder.

Ochii lui Riley îi întâlniră pe ai lui Bill. Dintr-o privire, îi spuse să nu încalce cerința. Nu de data asta. Dădu din cap înapoi spre ea cu o expresie abătută. Apoi Riley părăsi biroul. În timp ce mergea pe coridor, se simți rece și amorțită, gândindu-se ce să facă acum.

Când ieși în aerul răcoritor al nopții, lacrimile începură în sfârșit să curgă. Dar fu surprinsă să realizeze că erau lacrimi de ușurare, nu de disperare. Pentru prima dată după multe zile, se simți eliberată, liberă de limitările frustrante.

Dacă nimeni altcineva nu avea să facă ce trebuia făcut, ținea încă de ea. Dar în sfârșit, nimeni nu avea să-i spună cum să-și facă treaba. Avea să-l găsească pe criminal și să o salveze pe Cindy MacKinnon – indiferent ce ar fi presupus asta.

* * *

După ce Riley, și mai târziu, o recuperă pe April și conduse spre casă, își dădu seama odată ajunsă că nu putea face față pregătitului cinei. Chipul Mariei o bântuia în continuare și se simți mai epuizată decât fusese vreodată.

“A fost o zi foarte proastă,” îi spuse lui April. “O zi teribilă. Îți ajung niște sandvișuri cu brânză pe gril?”

“Nu prea mi-e foame,” spuse April. “Gabriela mă umflă de mâncare tot timpul.”

Riley simți un junghi adânc de disperare. Încă un eșec, se gândi ea.

Dar atunci April se uită din nou la mama ei, de data aceasta cu o urmă de compasiune.

“Brânză pe gril e foarte bine,” spuse ea. “Le pregătesc eu.”

“Mulțumesc,” spuse Riley. “Ești o dulce.”

Simți că moralul i se ridică puțin. Măcar nu avea să fie niciun conflict acasă în această seară. Chiar avea nevoie de o mică pauză.

Mâncară o cină rapidă și tăcută, apoi April se duse în camera ei să-și termine temele și să se culce.

Pe cât de epuizată era, Riley simți că avea puțin timp de pierdut. Se apucă de treabă. Își porni laptopul, deschise o hartă a localizărilor victimelor și imprimă secțiunea pe care voia să o studieze.

Riley desenă încet un triunghi pe hartă. Liniile sale legau cele trei locuri în care victimele fuseseră găsite. Punctul cel mai nordic marca terenul agricol unde fusese aruncat corpul Margaretei Geraty acum doi ani. Un punct la vest marca unde fusese plasată mai cu grijă Eileen Rogers lângă Daggett cu vreo șase luni în urmă. În cele din urmă, punctul dinspre sud marca unde criminalul își îndeplinise măiestria totală, așezând-o pe Reba Frye lângă un pârâu în Mosby Park.

Riley încercui zona iar și iar, reflectând, punându-și întrebări. Încă o femeie ar putea fi găsită curând moartă undeva în zona asta – dacă nu era deja moartă. Nu era timp de pierdut.

Riley își plecă capul. Era atât de obosită. Dar viața unei femei era în joc. Și acum părea că ținea de Riley să o salveze – fără ajutor oficial sau sancțiune. Nici măcar nu l-ar avea pe Bill să o ajute. Dar oare putea să rezolve acest caz în totalitate singură?

Trebuia să încerce. Trebuia să o facă pentru Marie. Trebuia să-i dovedească spiritului Mariei – și poate ei însăși – că suicidul nu era singura soluție.

Riley se încruntă la acel triunghi. Era o presupunere bună că victima era reținută acum undeva în acea zonă de două mii cinci sute de kilometri.

Trebuie doar să mă uit în locul potrivit, se gândi ea. Dar unde?

Știa că trebuia să condenseze zona de cercetare, și nu avea să fie ușor de făcut. Măcar îi era cunoscută o parte din zona generală.

Majoritatea părții de sus a triunghiului, punctul cel mai apropiat de Washington, era în mare parte de clasă superioară, bogată și privilegiată. Riley era aproape sigură că asasinul nu venea din acel gen de mediu. Pe lângă asta, trebuia să țină victima într-un loc unde nimeni nu ar fi putut-o auzi țipând. Criminaliștii nu găsiseră niciun semn care să indice că celelalte femei avuseseră căluș în gură sau avuseseră benzi adezive peste buze. Riley desenă un X peste acea zonă cu dare de mână.

Cele două puncte sudice erau amândouă parcuri. Ar fi putut criminalul să rețină femeia într-o cabană de vânătoare închiriată sau într-un camping?

Riley analiză ipoteza.

Nu, decise ea. Asta ar fi prea temporar.

Fiecare instinct îi spunea că acest om lucra din propria casă – poate o casă în care trăise toată viața, unde petrecuse o copilărie neobișnuit de mizerabilă. I-ar face plăcere să-și ducă victimele acolo. Să le ia cu el acasă.

Așa că elimină zonele de parcuri. Ce rămase erau în principal terenuri agricole și orașe mici. Riley suspectă cu tărie că se uita după o casă de țară undeva în acea zonă.

Se uită din nou la harta de pe calculator, apoi mări zona cu pricina. Inima îi tresări la vederea unui nod de drumuri secundare. Dacă avea dreptate, criminalul locuia în vreo fermă prăfuită veche din acel labirint. Dar erau prea multe drumuri pentru a căuta rapid cu mașina – și în plus, s-ar fi putut ca ferma să nu fie vizibilă din drum.

Gemu tare de disperare. Toată treaba părea din ce în ce mai lipsită de speranță. Teribila durere a pierderii și a eșecului amenințau să iasă din nou la suprafață.

Dar apoi spuse cu voce tare, “Păpuși!”

Își reaminti sie însăși de concluzia la care ajunsese ieri – că asasinul zărise probabil toate victimele sale într-un singur magazin care vindea păpuși. Unde ar fi putut fi acel magazin?

Desenă încă o formă mai mică pe harta de hârtie. Se situa chiar la estul triunghiului extins și colțurile sale marcau locurile unde cele patru femei trăiseră. Undeva în acea zonă, era destul de sigură, era un magazin unde toate femeile cumpăraseră păpuși, și unde criminalul le alesese. Trebuia să găsească mai întâi magazinul, înainte de a putea depista locul unde le ducea pe femei.

Iarăși, deschise harta pe calculator și o mări. Punctul cel mai estic al zonei mai mici nu era prea departe de unde locuia Riley. Văzu că un drum național forma un arc care ajungea spre vest prin câteva orașe mici, niciunul dintre ele bogat sau istoric. Erau exact genul de orașe pe care le căuta. Și fiecare dintre ele avea fără îndoială vreun fel de magazin de jucării sau păpuși.

Printă harta mai mică, apoi făcu o nouă căutare, localizând magazine în fiecare oraș. În cele din urmă, Riley opri calculatorul. Trebuia să doarmă puțin.

Mâine avea să plece în căutarea lui Cindy MacKinnon.

Capitolul 24

Amurgul se așternea când Riley ajunse în Glendive. Fusese o zi lungă, și se simțea disperată. Timpul trecea mult prea repede, și la fel și orice posibilitate de a găsi vreun indiciu salvator.

Glendive era al optulea oraș de pe ruta ei. În fiecare oraș de până acum, Riley se dusese în magazine care vindeau jucării și păpuși, chestionând pe oricine era dispus să vorbească cu ea. Era sigură că nu găsise magazinul pe care îl căuta.

Nimeni din niciunul din magazine nu-și amintea să fi văzut femeile din fotografiile pe care li le arătase. Desigur, femeile în cauză erau asemănătoare ca vârstă și înfățișare cu o grămadă de alte femei pe care un comerciant le-ar fi întâlnit într-o săptămână oarecare. Ca să fie și mai rău, niciuna din păpușile pe care Riley le văzu expuse nu i se părură probabile să inspire aranjamentul victimelor.

Când intră în Glendive, Riley avu un sentiment ciudat de deja vu. Strada principală arăta ciudat de asemănător cu cele din majoritatea celorlalte orașe, cu o biserică de cărămidă mărginită de o parte de un cinema și de cealaltă de o farmacie. Toate aceste orașe începeau să se contopească în mintea sa epuizată.

Ce mi-a trecut prin cap? se întrebă ea.

Noaptea trecută fusese disperată să doarmă, și își luase calmantele prescrise. Asta nu fusese o idee rea. Dar să le dreagă cu două șoturi de whisky fusese nechibzuit. Acum avea o durere acută de cap, dar trebuia să meargă mai departe.

În timp ce parcă mașina aproape de magazinul pe care plănuise să-l verifice, văzu că lumina zilei se stingea. Oftă descurajată. Mai avea un oraș și încă un magazin de verificat în seara aceasta. Avea să dureze cel puțin trei ore până să se poată întoarce la Fredericksburg să o ia pe April de acasă de la Ryan. Câte nopți întârziase până acum?

Își scoase mobilul și sună pe fix. Speră din tot sufletul să răspundă Gabriela. În schimb, auzi vocea lui Ryan.

“Ce e Riley?” întrebă el.

“Ryan,” bolborosi Riley. “Îmi pare rău.”

Liniștea se așternu.

“Uite ce, e foarte important,” spuse în cele din urmă Riley. “Viața unei femei e în pericol. Trebuie să fac ce fac.”

“Am mai auzit asta,” spuse Ryan pe un ton critic. “E mereu o chestiune de viață și de moarte. Ei bine, dă-i înainte. Ocupă-te. Doar că încep să mă întreb de ce te mai obosești să vii să o iei pe April. Ar putea bine mersi să stea chiar aici.”

Riley simți cum i se strânge gâtul. Exact așa cum se temea, Ryan părea că se înarmează pentru o luptă pentru tutelă. Și nu era din vreo dorință sinceră de a o crește pe April. Era prea ocupat să-și trăiască viața ca să se preocupe de fiica sa. Tot ce voia era să o rănească pe Riley.

“O să vin să o iau,” spuse Riley, încercând să-și controleze vocea. “Putem vorbi despre asta mai târziu.”

Încheie apelul.

Apoi coborî din mașină și parcurse la pas distanța scurtă până la magazin – Debbie’s Doll Boutique se chema. Intră înăuntru și văzu că numele era puțin cam arogant pentru un magazin care vindea marfă destul de standard, branduri obișnuite.

Nimic demodat sau sofisticat aici, realiză ea.

Părea puțin probabil ca acesta să fie locul pe care îl căuta. Magazinul pe care îl avea în minte trebuia să fie măcar puțin special, un loc care să inspire o reputație din gură-n gură care să atragă clienți din orașele din jur. Totuși, Riley trebuia să-l verifice ca să fie absolut sigură.

Riley se duse la contoar, unde o femeie înaltă, în vârstă, cu ochelari groși și trăsături ca de pasăre se afla la casă.

“Sunt agent special Riley Paige, FBI,” spuse ea, simțindu-se din nou goală fără insignă. Până acum, alți vânzători fuseseră de acord să-i vorbească fără ea. Spera ca această femeie să facă la fel.

Riley scoase patru fotografii și le puse pe contoar.

“Mă întrebam dacă ați văzut vreuna din aceste femei,” spuse ea, arătând spre imagini una câte una. “Probabil că nu vă amintiți de Margaret Geraty – ar fi fost aici acum doi ani. Dar Eileen Rogers ar fi venit aici acum aproximativ șase luni, și Reba Frye ar fi cumpărat o păpușă acum șase săptămâni. Ultima femeie, Cindy MacKinnon, ar fi venit aici la sfârșitul săptămânii trecute.”

Femeia se uită îndeaproape la imagini.

“O, vai,” spuse ea. “Ochii nu-mi mai sunt ce erau odată. Lăsați-mă să mă uit mai de aproape.”

Luă o lupă și examină pozele. Între timp, Riley observă că mai era cineva în magazin. Era un bărbat mai degrabă banal de o înălțime și conformație medii. Purta un tricou și blugi uzați bine. Riley l-ar fi putut trece cu vederea dacă nu era un detaliu important.

Căra o mulțime de trandafiri.

Acești trandafiri erau adevărați, dar combinația dintre trandafiri și păpuși ar fi putut semnala obsesia unui criminal.

Bărbatul nu se uita la ea. Auzise cu siguranță că se prezentase ca fiind de la FBI. Evita contactul vizual?

Chiar atunci vocea femeii se auzi.

“Nu cred să o fi văzut pe niciuna dintre ele,” spuse ea. “Dar apoi, cum am zis, nu văd deloc bine. Și nu am reținut niciodată fețele. Îmi pare rău că nu vă pot fi de mai mult ajutor.”

“E în regulă,” spuse Riley, punând pozele înapoi în geantă. “Vă mulțumesc pentru timpul dumneavoastră.”

Se întoarse să se uite din nou la bărbat, care acum arunca o privire pe un raft din apropiere. Pulsul i se ridică.

Categoric ar putea fi el, se gândi ea. Dacă cumpără o păpușă, o să știu că el e.

Dar nu ar ajuta ca ea să stea acolo și să-l urmărească. Dacă era vinovat, era puțin probabil să se descopere. I-ar putea scăpa printre degete.

Îi zâmbi vânzătoarei și plecă.

Afară, Riley parcurse o scurtă distanță pe stradă și rămase acolo așteptând. Doar câteva minute trecură înainte ca ușa magazinului să se deschidă și bărbatul ieși. Încă ținea trandafirii într-o mână. În cealaltă ținea o sacoșă cu marfă proaspăt cumpărată. Se întoarse și începu să meargă pe lângă trotuar, depărtându-se de Riley.

Cu pași mari, Riley merse după el. Îi evaluă înălțimea și carura. Era ceva mai înaltă ca el, și posibil mult mai puternică. Era probabil mai bine antrenată. Nu avea să-l lase să-i scape.

Cum trecea printr-o alee îngustă, bărbatul auzi pesemne pași în spatele său. Se întoarse brusc și îi aruncă o privire. Se dădu la o parte, ca și cum să-i iasă din cale.

Riley îl împinse într-o parte în alee – îl împinse tare și brutal. Spațiul era îngust, murdar și slab iluminat.

Speriat, bărbatul scăpă din mâini atât pachetul cât și trandafirii. Florile se împrăștiară pe pavaj. Ridică un braț ca și cum s-ar fi ferit de ea.

Îi prinse acea mână și i-o răsuci la spate, împingându-l cu fața de peretele de cărămidă.

“Sunt agent special Riley Paige, FBI,” se răsti ea. “Unde o ții captivă pe Cindy MacKinnon? Mai e în viață?”

Bărbatul tremura din cap până-n picioare.

“Cine?” întrebă el cu vocea tremurând. “Nu înțeleg la ce te referi.”

“Nu te juca cu mine,” sări Riley, simțindu-se mai goală ca niciodată fără insigna sa – și mai ales fără armă. Cum ar fi trebuit să-l aresteze pe acest tip fără să scoată o armă? Era departe de Quantico, și nici măcar nu avea un partener care să o ajute.

“Femeie, nu știu despre ce e vorba,” spuse bărbatul, izbucnind în lacrimi.

“Pentru ce sunt acești trandafiri?” întrebă Riley. “Pentru cine sunt?”

“Fiica mea!” strigă bărbatul. “Mâine e primul ei recital de pian.”

Riley încă îl ținea de brațul drept. Brațul stâng al bărbatului era plat contra peretelui. Riley observă deodată ceva ce nu îi atrăsese atenția până acum.

Bărbatul purta verighetă. Era aproape sigură că asasinul nu era căsătorit.

“Recital de pian?” spuse ea.

“Elevii doamnei Tully,” boci el. “Poți întreba pe oricine în oraș.”

Riley slăbi puțin strânsoarea.

Bărbatul continuă, “I-am cumpărat trandafiri pentru a sărbători. Pentru când se va înclina. I-am cumpărat și o păpușă.”

Riley dădu drumul brațului bărbatului și se îndreptă spre locul unde scăpase pachetul. Îl ridică și scoase din el conținutul.

Era o păpușă, într-adevăr – una din acele păpuși adolescente care o ofensaseră și o deranjaseră mereu, provocatoare cu buze umflate și piept amplu. Dar pe cât de ciudată era, nu arăta deloc ca genul de păpușă pe care o văzuse în apropiere de Daggett. Acea păpușă înfățișa o fetiță. La fel era și păpușa pe care o văzuse în poza cu Cindy MacKinnon și nepoata sa – toată dantelată și cu păr auriu și îmbrăcată în roz.

Avea omul greșit. Își trase răsuflarea.

“Îmi pare rău,” îi spuse bărbatului. “Am greșit. Îmi pare atât, atât de rău.”

Încă tremurând de șoc și confuzie, bărbatul aduna trandafirii. Riley se aplecă să-l ajute.

“Nu! Nu!” exclamă bărbatul. “Nu mă ajuta! Nu te apropia! Doar – pleacă de lângă mine!”

Riley se întoarse și ieși de pe alee, lăsându-l pe bărbatul trist să adune trandafirii și păpușa fiicei sale. Cum a putut să lase să se întâmple asta? De ce s-a dus atât de departe? De ce nu a observat verigheta bărbatului în momentul în care îl văzuse?

Răspunsul era simplu. Era epuizată, și capul i se frângea. Nu gândea limpede.

Cum mergea năucă pe trotuar, o firmă de neon a unui bar prezentată într-o vitrină îi captă atenția. Voia o băutură. Simțea că are nevoie de o băutură.

Se duse în localul slab iluminat și se așeză la bar. Barmanul era ocupat servind un alt client. Riley se întrebă ce făcea acum bărbatul pe care tocmai îl acostase. Suna la poliție? Avea să fie arestată ea însăși? Asta ar fi fost cu siguranță o ironie amarnică.

Dar presupuse că probabil bărbatul nu ar suna la poliție. La urma urmei, i-ar fi fost greu să explice ce se întâmplase. S-ar putea chiar simți jenat să fi fost atacat de o femeie.

În orice caz, dacă ar fi sunat la poliție, și ar fi fost pe drum să o prindă, nu ar fi fost de folos să dea bir cu fugiții. Și dacă era nevoită să o facă, avea să suporte consecințele acțiunilor sale. Și poate că merita să fie arestată. Își aminti de conversația cu Mike Nevins, cum îi atrăsese atenția asupra propriilor sentimente de inutilitate.

Poate sunt îndreptățită să mă simt inutilă, se gândi ea. Poate că era mai bine dacă Peterson m-ar fi omorât.

Barmanul veni spre ea.

“Cu ce vă servesc, doamnă?” întrebă el.

“Burbon cu gheață,” spuse Riley. “Să fie dublu.”

“Vine imediat,” spuse barmanul.

Își aminti sie însăși că nu era obiceiul ei să bea în timpul serviciului. Recuperarea atroce de după TSPT fusese marcată de accese ocazionale de alcoolism intens, dar crezuse că depășise asta.

Sorbi o gură. Băutura tare o mângâie alunecând pe gât.

Mai avea încă un oraș de vizitat, și cel puțin încă o persoană de interogat. Dar avea nevoie de ceva care să-i calmeze nervii.

Ei bine, se gândi ea cu un zâmbet amar, măcar nu sunt oficial la datorie.

Își termină băutura repede, apoi se convinse singură să nu mai comande încă una. Magazinul de jucării din următorul oraș închidea curând, și trebuia să ajungă acolo imediat. Timpul se scurgea pentru Cindy MacKinnon – dacă nu se terminase deja.

Cum părăsea barul, Riley simți că mergea pe marginea unui abis cunoscut. Crezuse că lăsase toată acea teroare, durere și ură de sine cu mult în spate. O prindeau din nou din urmă?

Până când, se întrebă ea, mai putea să-i reziste atracției mortale?