Kitabı oku: «Dispărută fără urme», sayfa 11

Capitolul 25

Mobilul lui Riley sună devreme dimineața următoare. Stătea la măsuța de cafea, uitându-se pe harta pe care o urmărise ieri, planificând un nou traseu pentru azi. Când văzu că apelul era de la Bill, nervii i se încordară. Aveau să fie vești bune sau rele?

“Bill, ce e?”

Își auzi fostul partener oftând mizerabil.

“Riley, stai jos?”

Inima îi stătu în loc. Era bucuroasă că stătea cu adevărat jos. Știa că tonul vocii lui Bill nu putea să însemne decât un singur lucru oribil, și simți cum își pierde puterile de teamă.

“Au găsit-o pe Cindy MacKinnon,” spuse Bill.

“Și e moartă, nu-i așa?” spuse Riley cu respirația tăiată.

Bill nu spuse nimic pentru o clipă. Dar tăcerea lui răspundea întrebării lui Riley. Riley simți venind lacrimile – lacrimi de șoc și neputință. Se luptă împotriva lor, hotărâtă să nu plângă.

“Unde au găsit-o?” întrebă Riley.

“Destul de departe la vest de celelalte victime, în pădurea națională, aproape spre ruta de vest a Virginiei.”

Riley se uită pe harta ei. “Care e cel mai apropiat oraș?” Îi spuse și găsi locul aproximativ. Nu era în interiorul triunghiului format de celelalte trei locuri unde fuseseră găsite corpurile. Dar totuși, trebuia să existe un fel de legătură cu celelalte locuri. Nu prea putea să-și dea seama care.

Bill continuă să descrie descoperirea.

“A pus-o lângă o stâncă într-o zonă deschisă, fără copaci în jurul ei. Sunt la fața locului chiar acum. E oribil. Devine mai îndrăzneț, Riley.”

Și se mișcă mai repede, se gândi cu disperare Riley. Nu o ținuse pe această victimă în viață decât câteva zile.

“Deci Darrell Gumm chiar era omul greșit,” spuse ea.

“Ești singura care a spus asta,” răspunse Bill. “Ai avut dreptate.”

Riley se chinui să înțeleagă situația.

“Deci Gumm a fost eliberat?” întrebă ea.

Bill mormăi iritat.

“Nicio șansă,” spuse el. “Va fi acuzat de obstrucționare a justiției. Are de răspuns pentru multe lucruri. Nu că i-ar păsa. Dar vom încerca să-i ținem numele departe de știri pe cât putem. Cretinul ăsta imoral nu merită publicitatea.”

Liniștea se așternu între ei.

“La naiba, Riley,” spuse Bill în sfârșit, “dacă măcar Walder te-ar fi ascultat, poate am fi putut să o salvăm.”

Riley se îndoia de asta. Nu era ca și cum ar fi avut ea însăși vreo pistă solidă; dar poate redirecționând toate acele resurse umane, ceva ar fi putut ieși la iveală în acele ore prețioase.

“Ai vreo imagine? întrebă ea. Inima îi bătea tare.

“Mda, Riley, dar – ”

“Știu că nu ai voie să mi le arăți. Dar trebuie să le văd. Ai putea să mi le trimiți?”

După o pauză, Bill spuse, “Gata.”

Câteva clipe mai târziu, Riley se uita la o serie de imagini îngrozitoare pe telefonul mobil. Prima era un prim plan al acelei fețe pe care o văzuse într-o fotografie doar acum câteva zile. Atunci femeia radia de dragoste pentru o fetiță fericită și păpușa ei nou-nouță. Dar acum acel chip era palid, cu ochii cusuți deschiși, un zâmbet hidos pictat peste buze.

Uitându-se prin imagini, văzu că expunerea se potrivea cu felul în care fusese aranjat corpul Rebei Frye. Toate detaliile erau acolo. Poziția era precisă. Corpul era dezbrăcat și crăcănat, stând în sus bățos ca o păpușă. Un trandafir artificial se afla pe jos între picioarele ei.

Aceasta era semnătura autentică a criminalului, mesajul său. Acesta era efectul pe care își dorise să-l obțină de la început. Își atinsese măiestria cu victimele trei și patru. Riley era perfect conștientă că era gata să o facă din nou.

După ce se uită la imagini, Riley vorbi din nou la telefon cu Bill.

“Îmi pare rău,” spuse ea, cu vocea înecată de teroare și tristețe.

“Mda, și mie,” spuse el. “Dar ai vreo idee?”

Riley trecu prin minte imaginile pe care tocmai le văzuse.

“Presupun că peruca și trandafirul sunt la fel ca celelalte,” spuse ea. “Panglica la fel.”

“Exact. Arată la fel.”

Se opri din nou. Ce indicii spera echipa lui Bill să găsească?

“Ați fost înștiințați suficient de repede ca să vă uitați după urme de mașină, de pași?” întrebă ea.

“Locul crimei a fost securizat repede de data asta. Un pădurar a zărit-o și a sunat la Birou direct. Niciun polițist local nu a călcat în preajmă. Dar nu am găsit nimic util. Tipul ăsta e foarte grijuliu.”

Riley se gândi bine câteva momente. Pozele înfățișau corpul unei femei stând în iarbă, sprijinindu-se de o formațiune stâncoasă. Întrebările îi bâzâiau prin minte.

“Era rece corpul?” întrebă ea.

“Era când am ajuns noi la el.”

“De cât timp crezi că era acolo?”

Putu auzi cum Bill își răsfoia carnețelul.

“Nu știu sigur, dar a fost așezată în poziția asta curând după moarte. Conform decolorării, până în cel mult cinci ore. Vom ști mai mult după ce coronerul se apucă de treabă.”

Riley simți nerăbdarea sa caracteristică izvorând. Voia să obțină o imagine mai clară asupra cronologiei criminalului.

Întrebă, “Ar fi putut să o poziționeze acolo unde a omorât-o și apoi să o aducă la locul faptei după ce corpul a intrat în rigor mortis?”

“Probabil că nu,” spuse Bill. “Nu văd nimic ciudat la poziție. Nu cred că ar fi putut fi deja înțepenită înainte să o aducă aici. De ce? Crezi că a adus-o aici și apoi a omorât-o?”

Riley închise ochii și se gândi bine.

În cele din urmă zise, “Nu.”

“Ești sigură?”

“A omorât unde o fi ținut-o și apoi a adus-o la locul cu pricina. Nu ar fi adus-o acolo în viață. Nu ar vrea să se lupte cu o ființa umană în camionetă sau la fața locului.”

Cu ochii încă strâns închiși, Riley căută înăuntrul său o viziune a minții criminalului.

“Nu ar fi vrut să ia cu el decât materialele brute de care avea nevoie pentru declarația pe care o făcea,” spuse ea. “Odată ce era moartă, asta era pentru el. Ca un fel de obiect de artă, nu o femeie. Așa că a omorât-o, a spălat-o, a uscat-o, i-a pregătit corpul așa cum își dorea, acoperit bine cu vaselină.”

Scena începea să se deruleze în imaginația ei cu detalii vii.

“A adus-o la fața locului când se instala rigor mortis-ul,” spuse ea. “A cronometrat totul perfect. După uciderea celorlalte trei femei, a înțeles cam cum ar merge treaba. A integrat declanșarea stării rigor în procesul său creativ. A așezat-o în timp ce se înțepenea, încetul cu încetul. A modelat-o ca pe lut.”

Riley găsi că era greu să spună ce vedea întâmplându-se mai departe în mintea ei – sau în mintea criminalului. Cuvintele ieșiră încet și dureros.

“Când i-a terminat de sculptat restul corpului, bărbia i se odihnea încă pe piept. I-a pipăit mușchii umerilor și gâtului, simțind stadiul exact al flexibilității rămase, și i-a înclinat capul în sus. L-a ținut așa până s-a întărit. Ar fi putut dura două sau trei minute. A fost răbdător. Apoi s-a dat înapoi și și-a savurat manopera.”

“Dumnezeule,” murmură Bill cu o voce stinsă, șocată. “Te pricepi.”

Riley oftă cu amărăciune și nu răspunse. Ea nu credea că se pricepe – nu mai. Nu se pricepea decât la a intra într-o minte bolnavă. Ce spunea asta despre ea? Cu ce ajuta asta pe cineva? În niciun caz nu o ajutase pe Cindy MacKinnon.

Bill întrebă, “Cât de departe crezi că le ține pe victime cât timp sunt încă în viață?”

Riley făcu rapid niște calcule mintale, vizualizând harta zonei în minte.

“Nu foarte departe de unde a pus-o,” spuse ea. “Probabil la mai puțin de două ore depărtare.”

“Asta tot acoperă o grămadă de teren.”

Moralul lui Riley descreștea cu fiecare secundă. Bill avea dreptate. Nu spunea un singurul lucru care ar fi putut fi de folos.

“Riley, avem nevoie de tine înapoi pe caz,” spuse Bill.

Riley bombăni pe sub nas.

“Sunt sigură că Walder nu e de aceeași părere,” spuse ea.

Nici eu nu sunt de aceeași părere, se gândi ea.

“Ei bine, Walder se înșală,” spuse Bill. “Și o să-i spun că nu are dreptate. O să te aduc înapoi la treabă.”

Riley lăsă timp cuvintelor lui Bill să se așeze.

“E un risc prea mare pentru tine,” spuse ea în cele din urmă. “E foarte probabil ca Walder să te dea afară și pe tine dacă faci valuri.”

Bill se bâlbâi, “Dar – dar Riley – ”

“Niciun ‚dar’ Bill. Dacă ești concediat, cazul ăsta nu o să fie niciodată rezolvat.”

Bill oftă. Vocea îi era obosită și resemnată.

“Bine,” spuse el. “Dar mai ai vreo idee, orice?”

Riley se gândi o clipă. Abisul în care tot privise în ultimele două zile se căsca mai larg și mai profund. Simți că puținul care-i mai rămăsese din hotărârea ei îi scăpa printre degete. Eșuase, și o femeie era moartă.

Totuși, poate mai era un lucru pe care l-ar putea face.

“Am niște idei la copt,” spuse ea. “Te țin la curent.”

Cum încheiară apelul, mirosul cafelei și a baconului fript ajunseră din bucătărie la Riley. April era înăuntru. Pregătea micul dejun de când se dăduse Riley jos din pat.

Fără măcar să i se ceară! se gândi Riley.

Poate că timpul petrecut cu tatăl ei o făcea să o aprecieze pe Riley, măcar puțin. Lui April nu-i plăcuse niciodată să fie nevoită să fie în preajma lui Ryan. Oricare ar fi fost motivul, Riley era recunoscătoare și pentru cea mai mică mângâiere într-o dimineață ca aceasta.

Rămase în loc gândindu-se ce să facă mai departe. Plănuise să meargă din nou spre vest azi, urmărind noul traseu pe care îl schițase. Dar se simți înfrântă, complet descurajată de această răsturnare de situație. Ieri nu fusese în cea mai bună formă, și cedase chiar și acelui pahar în Glendive. Nu putea face la fel astăzi, nu în starea sa de spirit actuală. Ar fi făcut cu siguranță greșeli. Și prea multe greșeli fuseseră deja făcute.

Dar localizarea magazinului era în continuare importantă – poate mai importantă ca niciodată. Criminalul avea să-și aleagă următoarea victimă acolo, dacă nu o făcuse deja. Riley se duse la calculator și îi trimise un email lui Bill, cu o copie a hărții ei atașată.

Îi explică lui Bill ce orașe și ce magazine trebuiau verificate. Bill însuși ar fi trebuit probabil să rămână concentrat pe găsirea casei criminalului, scrise ea. Dar poate l-ar putea convinge pe Walder să trimită pe altcineva pe traseul lui Riley – atâta vreme cât Walder nu afla că era ideea ei.

Stătu acolo, privind fix harta iar și iar, și încet începu să depisteze un tipar pe care nu îl văzuse înainte. Nu era faptul că locurile aveau legătură unul cu altul, ci că se răspândeau într-un evantai asimetric dintr-un alt semn de pe harta ei – zona delimitată de adresele celor patru femei. Studiind zona, deveni mai convinsă ca niciodată că selectarea victimelor era centrată în jurul unui loc specific în care se duceau toate, un anume magazin de păpuși. Și oriunde își ducea criminalul victimele, probabil că nu era la o mare distanță de unde le văzuse prima dată.

Dar de ce nu reușise să găsească magazinul? Folosea o strategie greșită? Era atât de blocată pe o singură idee că nu mai putea vedea niciun alt indiciu? Își imagina doar un tipar care o conducea pe o cale total greșită?

Riley scană harta și i-o trimise lui Bill împreună cu comentariile sale.

“Micul dejun e gata, mamă.”

Cum se așeza la masă cu fiica ei, Riley se trezi din nou luptându-se să-și rețină lacrimile.

“Mulțumesc,” spuse ea. Începu să mănânce încet.

“Mamă, ce e?” întrebă April.

Riley fu surprinsă de întrebare. A auzit cumva o urmă de îngrijorare în vocea fiicei sale? Fata era în continuare destul de taciturnă cu Riley în mare parte a timpului, dar măcar nu fusese vădit obraznică de câteva zile.

“Nu e nimic,” spuse Riley.

“Nu e adevărat,” spuse April.

Riley nu răspunse nimic. Nu voia să o tragă pe April în realitatea îngrozitoare a cazului. Fiica sa era deja destul de tulburată.

“Era Bill la telefon?” întrebă April.

Riley înclină din cap în liniște.

“De ce a sunat?” întrebă April.

“Nu pot să vorbesc despre asta.”

O tăcere îndelungată se așternu între ele. Amândouă continuară să mănânce.

În cele din urmă, April spuse, “Tot încerci să mă faci să vorbesc cu tine. Asta e valabil și pentru tine, să știi. Nu vorbești niciodată cu mine cu adevărat. Mai vorbești vreodată cu cineva?”

Riley se opri din mâncat și înăbuși un suspin care i se ridica în gât. Era o întrebare bună. Și răspunsul era nu. Nu mai vorbea deloc, cu nimeni. Dar nu avea curajul să o spună.

Își reaminti că era sâmbătă, și că nu o ducea pe April la școală. Și nu aranjase ca April să stea cu tatăl ei. Și deși Riley nu avea să conducă spre vest în căutarea de indicii, tot mai era ceva ce putea face.

“April, trebuie să mă duc undeva,” spuse ea. “O să te descurci aici singură?”

“Sigur,” spuse April. Apoi, cu o voce cu adevărat tristă, întrebă, “Mama, ai putea măcar să-mi spui unde te duci?”

“Mă duc la o înmormântare.”

Capitolul 26

Riley ajunse la casa funerară din Georgetown la scurt timp înainte de ora la care era programată să înceapă slujba de înmormântare a Mariei. Îi era groază de înmormântări. Pentru ea, erau mai rău decât să ajungi la locul unei crime cu un corp proaspăt omorât. O supărau mereu într-un fel teribil. Totuși Riley simți că încă îi mai datora ceva – nu era sigură ce – Mariei.

Casa funerară avea o fațadă de panouri de cărămidă prefabricate și coloane albe pe veranda principală. Intră într-un antreu mochetat și climatizat care dădea într-un hol tapetat în culori pastel stinse estimate nici să nu deprime nici să nu înveselească. Aspectul avu un efect invers asupra lui Riley, intensificându-i sentimentul de disperare. Se întrebă de ce casele funerare nu puteau fi pur și simplu locurile sumbre și neprimitoare care ar fi trebuit să fie, precum mausoleurile sau morgile, fără toată această îndulcire contrafăcută.

Trecu de câteva camere, unele cu sicrie și oaspeți, altele goale, până ce ajunse acolo unde avea să fie ținută slujba Mariei. La capătul camerei văzu un sicriu deschis, făcut din lemn șlefuit cu un mâner lung de alamă pe laterale. Poate douăzeci și patru de oameni erau prezenți, mulți dintre ei așezați pe scaun, alții socializând în șoaptă. Muzică fadă de orgă era difuzată în cameră. O coadă scurtă de vizionare trecea pe lângă sicriu.

Se așeză la coadă și se trezi curând stând lângă sicriu, uitându-se în jos la Marie. Chiar și cu toată pregătirea mintală a lui Riley, asta tot o făcu să tresară. Chipul Mariei era nenatural de pasiv și pașnic, nu sucit și chinuit, așa cum fusese când atârnase de acel corp de iluminat. Această față nu era stresată sau temătoare, așa cum fusese când vorbiseră în persoană. Părea nedrept. De fapt, părea mai rău decât nedrept.

Trecu repede de sicriu, observând un cuplu ceva mai în vârstă stând în primul rând. Presupuse că erau părinții Mariei. Erau mărginiți de un bărbat și o femeie apropiați ca vârstă de Riley. Îi consideră drept fratele și sora Mariei. Riley scormoni prin amintirile conversațiilor cu Marie și își aminti că numele lor erau Trevor și Shannon. Habar nu avea care erau numele părinților lui Marie.

Riley se gândi să se oprească pentru a-și exprima condoleanțele familiei. Dar cum să se prezinte? Ca fiind femeia care a salvat-o pe Marie din captivitate, doar ca să-i găsească mai târziu cadavrul? Nu, era cu siguranță ultima persoană pe care își doreau să o vadă acum. Era mai bine să îi lase să jelească în pace.

Croindu-și drum spre spatele camerei, Riley își dădu seama că nu recunoștea nicio persoană acolo. Asta îi părea straniu și teribil de trist. După nenumăratele lor ore de video chat și singura lor întâlnire față în față, nu aveau nici măcar un prieten în comun.

Aveau în schimb un dușman teribil în comun – psihopatul care le capturase pe amândouă. Era aici astăzi? Riley știa că ucigașii obișnuiau să viziteze funeraliile și mormintele victimelor. În adâncul sufletului, pe cât i-o datora Mariei, trebuia să recunoască și că acela era adevăratul motiv pentru care venise aici azi. Să-l găsească pe Peterson. Din același motiv purta și o armă ascunsă – Glock-ul ei personal pe care îl ținea în mod normal într-o cutie în portbagajul mașinii.

Cum mergea spre spatele camerei, scană fețele celor deja așezați. Zărise fața lui Peterson în strălucirea torței sale, și văzuse poze cu el. Dar nu se uitase niciodată bine la el față în față. L-ar fi recunoscut?

Inima îi bătea puternic în timp ce se uita suspicios la toate fețele, căutând un criminal pe fiecare dintre ele. Deveniră curând toate o împăienjeneală de fețe îndoliate, holbându-se la ea intrigate.

Nevăzând niciun suspect evident, Riley se așeză pe un scaun de la margine în rândul din spate, separat de ceilalți, de unde putea privi pe oricine intra sau ieșea.

Un pastor tânăr se urcă pe un podium. Riley știa că Marie nu fusese credincioasă, așa că pastorul trebuie că fusese ideea familiei. Cei rămași în urmă se așezară, și toți tăcură.

Cu o voce șoptită și mai degrabă profesională, pastorul începu cu cuvintele obișnuite.

“Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie.”

Pastorul făcu o pauză pentru o clipă. În scurtul moment de tăcere, o singură frază răsună în mintea lui Riley…

“Nu mă tem de niciun rău,”

Cumva, îi păru lui Riley ca fiind un lucru grotesc de nepotrivit de rostit. Ce însemna să “nu te temi de niciun rău”? Cum putea fi asta o idee bună? Dacă Marie ar fi fost mai temătoare cu luni în urmă, mai precaută, poate că nu ar fi căzut în ghearele lui Peterson deloc.

Acum era clar timpul să fii temător de rău. Exista din plin în lume.

Pastorul începu din nou să vorbească.

“Dragi prieteni, ne-am adunat aici ca să deplângem trecerea în neființă și să celebrăm viața Mariei Sayles – fiică, soră, prietenă și colegă…”

Apoi pastorul se lansă într-o formulă clișeu despre pierdere, prietenie și familie. Deși descria “trecerea” Marie ca fiind “prematură”, nu menționă deloc violența și groaza care o bântuiseră în ultimele săptămâni ale vieții sale.

Riley se deconectă repede de la predica lui. Deconectându-se, își aminti de cuvintele de pe biletul de sinucidere al Mariei.

“Asta e singura soluție.”

Riley simți un nod de vinovăție umflându-i-se în interior, devenind atât de mare că aproape nu mai putu respira. Voia să dea buzna în fața camerei, să-l împingă într-o parte pe pastor, și să mărturisească adunării că totul, totul era vina ei. O dezamăgise pe Marie. Îi dezamăgise pe toți cei care o iubeau pe Marie. Se dezamăgi pe ea însăși.

Riley se luptă împotriva imboldului de a mărturisi, dar stânjeneala ei devenea brutal de clară. Mai întâi fuseseră cărămizile prefabricate ale casei funerare, coloanele albe tâmpite și tapetul în culori pastel. Apoi fusese chipul Mariei, atât de nenatural și ceruit în sicriu. Și acum era preotul, gesticulând și vorbind ca un fel de jucărie, un robot în miniatură, și adunarea de căpșoare legănându-se în timp ce le vorbea.

E ca o casă de păpuși, își dădu seama acum Riley.

Și Marie era așezată într-un sicriu – nu un cadavru adevărat, dar unul de jucărie, într-o înmormântare de jucărie.

Oroarea curse peste Riley. Cei doi criminali – Peterson și cine o ucisese pe Cindy MacKinnon și pe celelalte – se amestecau în mintea ei. Nu conta că asocierea era complet nefondată și irațională. Nu-i putea descâlci. Deveniră unul singur pentru ea.

Părea ca și cum această înmormântare bine concepută era tușa finală a monstrului. Anunța că aveau să mai fie foarte multe victime și foarte multe înmormântări în continuare.

Cum stătea acolo, Riley văzu cu coada ochiului pe cineva strecurându-se încet la slujbă și așezându-se la celălalt capăt al ultimului rând. Își întoarse puțin capul să vadă cine ajunsese în mijlocul slujbei și văzu un bărbat îmbrăcat de zi, purtând o șapcă de baseball trasă pe frunte, acoperindu-i ochii. Inima îi bătu mai tare. Părea masiv și suficient de puternic să fie cel care o doborâse când o prinsese. Fața îi era dură, maxilarul încordat, și i se păru că avea un aer vinovat. Putea fi el criminalul pe care îl căuta?

Riley își dădu seama că intrase aproape în hiperventilație. Își încetini respirația până ce mintea i se limpezi. Trebuia să se abțină de la a sări în picioare și a-l aresta pe întârziat. Era evident că slujba era pe cale să se încheie, și nu putea să o perturbe și să nu respecte amintirea Mariei. Trebuia să aștepte. Dacă nu era el?

Dar atunci, spre surprinderea ei, el se ridică brusc și ieși în liniște din cameră. O zărise?

Riley sări în sus și îl urmări. Simți că agitația bruscă întoarse priviri, dar asta nu conta acum.

Galopă pe holul casei funerare spre intrarea principală, și cum trântea ușa deschisă, văzu că bărbatul se îndepărta iute pe trotuarul orașului. Își scoase arma și o ținti spre el.

“FBI!” strigă ea. “Oprește-te imediat!”

Bărbatul se învârti cu fața la ea.

“FBI!” repetă ea, simțindu-se din nou goală fără insignă. “Ține mâinile la vedere.”

Bărbatul din fața ei părea derutat complet.

“Actul de identitate!” reclamă ea.

Mâinile bărbatului tremurau – fie de teamă fie de indignare. Riley nu-și putea da seama. Pescui un portofel cu un permis de conducere și cum îl sonda, văzu că îl identifica drept un rezident al Washington-ului.

“Poftim actul meu de identitate,” spuse el. “Al tău unde e?”

Hotărârea lui Riley începu să dispară. Îi mai văzuse cândva figura acestui om? Nu era sigură.

“Sunt avocat,” spuse bărbatul, încă foarte șocat. “Și îmi cunosc drepturile. Sper că ai un motiv bun să îndrepți arma spre mine. În plină stradă.”

“Sunt Agent Riley Paige,” spuse ea. “Vreau să știu de ce ai asistat la înmormântare.”

Bărbatul se uită mai atent la ea.

“Riley Paige?” întrebă el. “Agentul care a salvat-o?”

Riley înclină din cap. Fața bărbatului îi căzu cu disperare.

“Marie mi-era prietenă,” spuse el. “Cu luni în urmă, eram apropiați. Și apoi lucrul ăsta îngrozitor i s-a întâmplat…”

Bărbatul își înecă un suspin.

“Am pierdut legătura cu ea. E vina mea. Era o prietenă bună și eu nu am păstrat legătura. Și acum nu voi mai avea ocazia să…”

Bărbatul își scutură capul.

“Mi-aș dori să mă pot întoarce în timp și să fac totul altfel. Mă simt atât de prost din cauza asta. Nici măcar n-am putut rezista până la capătul slujbei. A trebuit să plec.”

Acest bărbat se simțea vinovat, realiză Riley, și îndurerat. Pentru motive foarte asemănătoare cu ale ei.

“Îmi pare rău,” spuse Riley cu blândețe, dezumflată, coborându-și arma. “Chiar îmi pare rău. O să-l găsesc pe nenorocitul care i-a făcut asta.”

Cum se întorcea să plece, îl auzi rostind pe un ton perplex.

“Credeam că e deja mort?”

Riley nu răspunse. Îl lăsă pe bărbatul îndurerat stând pe trotuar.

Pe cum se îndepărta, știu exact unde trebuia să se ducă. Un loc în care nimeni pe pământ, cu excepția Mariei, nu ar fi putut înțelege de ce.

* * *

Riley conduse pe străzile unor orașe care treceau de la casele elegante din Georgetown la un cartier dărăpănat dintr-o zonă industrială cândva prosperă. Multe clădiri și magazine erau abandonate, și rezidenții erau săraci. Cu cât conducea mai departe, cu atât devenea mai rău.

Trase mașina într-un final lângă un cvartal care consta în rânduri de case condamnate. Ieși din mașină și găsi repede ce căuta.

Două case neocupate mărgineau o zonă întinsă și stearpă. Nu de mult, trei case părăsite se aflaseră acolo. Peterson locuise ca locatar ilegal în casa din mijloc, folosind-o drept ascunzătoare secretă. Fusese locul perfect pentru el, prea izolat de locuitori vii pentru ca cineva să audă țipetele care veneau de sub casă.

Acum spațiul fusese nivelat, orice urmă a caselor fusese curățată, și iarba începuse să crească. Nu fusese aici decât o dată când casele erau în picioare. Și atunci era noapte.

Cum păși în zona deschisă, amintirile începură să-i revină…

Riley îl urmărise toată ziua până la lăsarea nopții. Bill fusese chemat pentru o urgență fără legătură, și Riley decisese cu nesăbuință să-l urmărească singură pe bărbat până acolo.

Îl privi intrând în casa mică și mizerabilă cu ferestrele baricadate. Apoi, după doar câteva clipe, plecă din nou. Era pe jos, și nu știa unde se duce.

Luă rapid în considerare să sune după întăriri. Hotărî contrariul. Bărbatul plecase, și dacă victima era cu adevărat în casă, nu o putea lăsa singură și în suferință nicio clipă în plus. Urcă pe verandă și se strecură printre scândurile care blocau doar parțial intrarea.

Aprinse lanterna. Raza de lumină se reflectă în cel puțin doisprezece butelii de gaz propan. Nu era o surpriză. Ea și Bill știau că suspectul era obsedat de foc.

Apoi auzi zgârieturi sub podele, apoi un strigăt stins…

Riley opri cursul amintirilor. Se uită în jur. Era sigură – ciudat de sigură – că stătea acum exact pe locul de care îi era atât frică dar își și dorea să-l găsească. Aici și ea și Marie fuseseră ținute în cușcă în acel spațiu auxiliar murdar și întunecat.

Restul poveștii era încă proaspăt în mintea sa. Riley fusese capturată de Peterson când o eliberă pe Marie. Marie se împleticise vreo trei kilometri într-o stare de șoc total. Când fu găsită, nu avea nicio idee unde fusese ținută captivă. Riley rămăsese singură în întuneric să-și caute ieșirea.

După ce păruse a fi un coșmar interminabil, torturată în mod repetat de torța lui Peterson, Riley se eliberase. Când reuși, îl bătu pe Peterson aproape până la inconștiență. Fiecare lovitură îi oferea un sentiment puternic de răzbunare. Poate că acele lovituri, acea mică răzbunare, reflectă ea, îi permiseră să se vindece mai bine decât Marie.

Apoi, înfuriată și turbată de frică și epuizare, Riley deschisese toate buteliile cu propan. În timp ce fugea din casă, aruncă un chibrit aprins înăuntru. Explozia o aruncă tocmai pe partea cealaltă a străzii. Toată lumea fusese uimită că supraviețuise.

Acum, la două luni de la acea explozie, Riley stătea acolo privindu-și opera macabră – un spațiu liber unde nu locuia nimeni sau era puțin probabil ca cineva să-l ocupe pentru multă vreme. Părea a fi imaginea perfectă a ceea ce devenise viața ei. Într-un fel, părea capătul drumului – cel puțin pentru ea.

O senzație grețoasă de amețeală o copleși. Încă în picioare în acel loc ierbos, simți ca și cum ar fi picat, picat, picat. Căzu direct în abisul care se deschidea sub ea. Chiar și în plină zi, lumea părea teribil de întunecată – chiar mai întunecată decât fusese în acel spațiu auxiliar. Părea să nu existe fund în abis, și niciun sfârșit prăbușirii sale.

Riley își reaminti din nou evaluarea lui Betty Richter privind probabilitatea ca Peterson să fi fost ucis.

Aș zice nouăzeci și nouă la sută.

Dar acel unu la sută enervant făcea cumva ca celelalte nouăzeci și nouă de procente să fie lipsite de sens și absurde. Și în plus, chiar dacă Peterson ar fi murit cu adevărat, ce importanță avea? Riley își aminti acele cuvinte înfiorătoare pe care Maria le rostise la telefon în ziua sinuciderii.

Poate e ca o fantomă, Riley. Poate că asta s-a întâmplat când l-ai explodat. I-ai ucis corpul dar nu i-ai ucis sufletul diabolic.

Da, asta era. Luptase o bătălie pierdută toată viața. Răul, până la urmă, bântuia lumea întreagă, la fel de sigur cum bântuise acest loc în care ea și Marie suferiseră îngrozitor. Era o lecție pe care ar fi trebuit să o învețe când era mică, când nu putuse opri uciderea mamei ei. Lecția fusese tocită datorită suicidului Mariei. Să o salveze ar fi fost inutil. Nu avea niciun sens să salveze pe nimeni, nici măcar pe ea. Răul avea să triumfe în final. Era exact cum îi spusese Marie la telefon.

Nu te poți lupta cu o fantomă. Renunță, Riley.

Și Marie, mult mai curajoasă decât o știa Riley, luă în cele din urmă taurul de coarne. Își explicase alegerea în patru cuvinte simple.

Asta e singura soluție.

Dar asta nu însemna curaj, să-ți iei viața. Asta era lașitate.

O voce străpunse tenebrele lui Riley.

“Doamnă, sunteți bine?”

Riley ridică privirea.

“Poftim?”

Apoi, încet, își dădu seama că era în genunchi într-un spațiu liber urban. Lacrimi îi curgeau pe obraji.

“Vreți să chem pe cineva?” întrebă vocea. Riley văzu că o femeie se oprise pe un trotuar din apropiere, o femeie în vârstă cu haine ponosite dar cu o privire îngrijorată.

Riley își calmă suspinele și se ridică în picioare, iar femeia plecă mai departe. Riley rămase acolo, amorțită. Dacă nu putea să pună capăt propriei terori, cunoștea o modalitate de a se amorți pentru a o combate. Nu era curajos, și nu era onorabil, dar lui Riley nu-i mai păsa de mult. Nu avea să mai reziste nicio clipă. Se urcă în mașină și conduse spre casă.