Kitabı oku: «Dispărută fără urme», sayfa 9
Capitolul 21
Riley jonglă prin trafic în timp ce încerca să o țină pe Marie la telefon. Traversă o intersecție după ce semaforul trecu de pe galben pe roșu; conducea periculos și o știa. Dar ce altceva putea face? Era în mașina proprie, nu într-un vehicul al agenției, așa că nu avea girofar și sirenă.
“Închid, Riley,” spuse Marie pentru a cincea oară.
“Nu!” urlă din nou Riley, luptându-se să potolească un val de disperare. “Rămâi la telefon, Marie.”
Vocea Mariei suna obosită acum.
“Nu mai pot,” spuse ea. “Salvează-te dacă poți, dar eu chiar nu mai pot. Am terminat. Închei totul chiar acum.”
Riley se simți gata să explodeze de panică. Ce voia să spună Marie? Ce avea de gând să facă?
“Marie, poți,” spuse Riley.
“Adio, Riley.”
“Nu!” strigă Riley. “Așteaptă doar. Așteaptă! E tot ce trebuie să faci. Ajung imediat.”
Conducea mult mai rapid decât fluxul traficului, șerpuind printre benzi ca o femeie nebună. De câteva ori, ceilalți șoferi o claxonară.
“Nu închide,” reclamă Riley cu înverșunare. “Mă auzi?”
Marie nu spuse nimic. Dar Riley o putu auzi suspinând și jelind.
Sunetele erau în mod pervers reconfortante. Măcar Marie era încă acolo. Măcar era încă la telefon. Dar putea oare Riley să o țină așa? Știa că biata femeie se prăbușea într-un abis de teroare pură. Marie nu mai avea niciun gând rațional în cap; părea să fie aproape nebună de teamă.
Propriile amintiri ale lui Riley îi invadară mintea. Zile îngrozitoare trăite ca o biată fiară în care lumea umanității pur și simplu nu exista. Beznă totală, sentimentul că existența însăși a unei lumi exterioare întunericului dispare, și pierderea completă a oricărui simț al trecerii timpului.
Trebuie să rezist, își spuse ea.
Amintirile o învăluiră…
Neputând să vadă nici să audă nimic, Riley încercă să-și păstreze celelalte simțuri activate. Simți gustul amar al fricii în adâncul gâtului, urcându-i în gură până ce se transformă într-o furnicătură electrică pe vârful limbii. Scormoni podeaua de pământ pe care stătea, explorându-i umezeala. Mirosi putrezeala și mucegaiul care o înconjurau.
Acele senzații erau tot ce o mai țineau în lumea celor vii.
Atunci, în mijlocul beznei, veni o lumină orbitoare și răgetul torței cu propan a lui Peterson.
O lovitură bruscă o smuci pe Riley din reveria sa hidoasă. Îi luă o secundă să-și dea seama că mașina sa atinsese o bordură și că era în pericol de a vira în direcția traficului din sensul opus. Claxoane răsunară.
Riley recâștigă controlul asupra mașinii și se uită în jur. Nu era departe de Georgetown.
“Marie,” strigă ea. “Mai ești acolo?”
Din nou, nu auzi decât un suspin stins. Asta era bine. Dar ce putea să facă Riley acum? Ezită. Putea să sune la FBI în D.C. după ajutor, dar până le-ar fi explicat problema și i-ar fi făcut să trimită agenți la adresa Mariei, Dumnezeu știe ce s-ar fi putut întâmpla. În plus, asta ar fi însemnat să încheie apelul cu Marie.
Trebuia să o țină la telefon, dar cum?
Cum avea să o scoată pe Marie din acel abis? Aproape că picase în el ea însăși.
Riley își aminti ceva. De mult, fusese instruită cum să țină apelanții în criză la telefon. Nu fusese nevoită să folosească acea instruire până acum. Se chinui să-și amintească ce trebuia să facă. Lecțiile acelea fuseseră de demult.
O parte din lecție reveni. Fusese învățată să facă orice, să spună orice, pentru ca apelantul să continue să vorbească. Nu conta cât de lipsit de sens sau irelevant ar fi putut fi. Ce conta era ca apelantul să audă în continuu o voce umană implicată.
“Marie, am nevoie să faci ceva pentru mine,” spuse Riley.
“Ce?”
Creierul lui Riley se agita cu frenezie să inventeze ce să spună pe măsură ce continua.
“Vreau să te duci în bucătărie,” spuse ea. “Vreau să-mi spui exact ce plante aromatice și condimente ai pe poliță.”
Marie nu răspunse o clipă. Riley își făcu griji. Era Marie într-o stare psihică propice pentru a adera la o distracție atât de irelevantă?
“Bine,” spuse Marie. “Mă duc acum.”
Riley răsuflă ușurată. Cu asta poate că avea să mai câștige timp. Putea auzi clinchetul borcanelor de condimente la telefon. Vocea Mariei părea cu adevărat ciudată acum – isterică și robotică în același timp.
“Am oregano uscat. Și ardei gras roșu pisat. Și nucșoară.”
“Excelent,” spuse Riley. “Ce altceva?”
“Cimbru uscat. Și ghimbir măcinat. Și boabe de piper negru.”
Marie se opri. Cum putea Riley să o țină tot așa?
“Ai pudră de curry?” întrebă Riley.
După un clinchet de sticle, Marie spuse, “Nu.”
Riley vorbi încet, ca și cum ar fi dat instrucțiuni de viață și de moarte – pentru că de fapt, exact asta făcea.
“Bine, ia un carnețel și un creion,” spuse Riley. “Scrie asta. O să trebuiască să cumperi când te duci la cumpărături.”
Riley auzi sunetul scrisului.
“Ce altceva mai ai?” întrebă Riley.
Atunci veni o pauză mortală.
“Nu are niciun rost, Riley,” spuse Marie pe un ton de deznădejde amorțită.
Riley se bâlbâi cu disperare. “Fă-mi – fă-mi pe plac doar, bine?”
O nouă liniște se așternu.
“E aici, Riley.”
Riley simți un nod dur ca o piatră în gât.
“Unde e?” întrebă ea.
“E în casă. Înțeleg acum. A fost aici tot timpul. Nu poți face nimic.”
Gândurile lui Riley fierbeau în timp ce încerca să înțeleagă ce se întâmpla. Marie ar fi putut aluneca în halucinații paranoice. Riley înțelegea asta mult prea bine din propriile ei lupte cu TSPT.
Pe de altă parte, Marie ar fi putut spune adevărul.
“De unde știi, Marie?” întrebă Riley, așteptând o ocazie să depășească un camion care mergea încet.
“Îl aud,” spuse Marie. “Îi aud pașii. E la etaj. Nu, e în holul de la intrare. Nu, e în beci.”
Halucinează? se întrebă Riley.
Era în totalitate posibil. Riley își auzise mai mult decât partea ei de zgomote inexistente în zilele de după răpire. Chiar și recent, uneori nu putea avea încredere în cele cinci simțuri. Trauma îi juca feste groaznice imaginației.
“E peste tot prin casă,” spuse Marie.
“Nu,” răspunse ferm Riley. “Nu poate fi pretutindeni.”
Riley reuși să depășească un camion de livrări lent. Un sentiment de zădărnicie venea peste ea asemeni unui tsunami. Era un sentiment teribil, aproape ca înecul.
Când Marie vorbi din nou, nu mai suspina. Părea resemnată acum, ba chiar misterios de liniștită.
“Poate e ca o fantomă, Riley. Poate că asta s-a întâmplat când l-ai explodat. I-ai ucis corpul dar nu i-ai ucis sufletul diabolic. Acum poate fi într-o grămadă de locuri în același timp. Acum nu mai poate fi oprit, niciodată. Nu te poți lupta contra unei fantome. Renunță, Riley. Nu poți face nimic. Nici eu nu pot. Tot ce pot să fac este să nu las să mi se întâmple iar același lucru.”
“Nu închide! Am nevoie să mai faci ceva pentru mine.”
Urmă un moment de tăcere. Apoi Marie spuse, “Ce? Acum ce mai e, Riley?”
“Vreau să rămâi la telefon, dar vreau să suni la 911 de pe fix.”
Vocea Mariei se transformă într-un ușor mârâit. “Dumnezeule, Riley. De câte ori trebuie să-ți spun că mi-am tăiat fixul?”
În toată confuzia, Riley uitase. Marie părea chiar puțin enervată. Asta era bine. Furia era mai bună decât panica.
“Și în plus,” continuă Marie, “la ce bun să sun la 911? Ce pot face ei ca să mă ajute? Nimeni nu mă poate ajuta. E pretutindeni. O să mă prindă mai devreme sau mai târziu. O să ajungă și la tine. Am face mai bine amândouă să renunțăm.”
Riley se simți blocată. Halucinațiile Mariei își construiau propria lor logică de nerezolvat. Și nu avea timp să o convingă pe Marie că Peterson nu era o fantomă.
“Suntem prietene, nu-i așa, Marie?” spuse în cele din urmă Riley. “Cândva mi-ai spus că ai face orice pentru mine. A fost adevărat?”
Marie începu din nou să plângă.
“Sigur că e adevărat.”
“Atunci închide și sună la 911. Nu trebuie să existe un motiv. Nu trebuie să ajute cu nimic. Fă-o doar pentru că vreau eu.”
O pauză lungă se așternu. Riley nici măcar nu o mai putea auzi pe Marie respirând.
“Știu că vrei să renunți, Marie. Înțeleg. E alegerea ta. Dar eu nu vreau să renunț. Poate e stupid, dar nu vreau. D-asta te rog să suni la 911. Pentru că ai spus că ai face orice pentru mine. Și vreau să faci asta. Am nevoie să faci asta. Pentru mine.”
Tăcerea continuă. Mai era Marie la telefon?
“Promiți?” întrebă ea.
Apelul se încheie cu un clic. Fie că Marie avea să sune după ajutor sau nu, Riley nu putea lăsa nimic în voia sorții. Luă telefonul mobil și apăsă 911.
“Agent special Riley Paige, FBI, la telefon,” spuse ea când operatorul răspunse. “Sun în legătură cu un posibil intrus. Cineva extrem de periculos.”
Riley dădu operatorului adresa Mariei.
“Trimitem o echipă imediat,” spuse operatorul.
“Bun,” spuse Riley și încheie apelul.
Apoi, Riley încercă din nou numărul Mariei, dar nu primi niciun răspuns.
Cineva trebuie să ajungă acolo la timp, se gândi ea. Cineva trebuie să ajungă acolo chiar acum.
Între timp, se luptă împotriva unui nou val de amintiri întunecate. Nu se putea controla. Orice urma să se întâmple mai departe, trebuia să-și păstreze prezența de spirit.
Când casa din cărămidă roșie a Mariei apăru în zare, Riley simți un val de spaimă. Niciun vehicul de urgență nu ajunsese încă. Auzi sirenele poliției în depărtare. Erau pe drum.
Riley parcă neregulamentar și se repezi pe ușa de la intrare, dându-și seama că ea era primul ajutor. Când apăsă pe clanță, ușa se deschise larg. Dar de ce era descuiată?
Intră înăuntru și își scoase arma.
“Marie!” strigă Riley. “Marie!”
Nu veni niciun răspuns.
Riley știa sigur că ceva groaznic se întâmplase acolo – sau se întâmpla chiar acum. Înaintă pe holul de la intrare.
Sirenele poliției se auzeau mai tare acum, dar niciun ajutor nu sosise încă.
Riley începea să creadă ce era mai rău acum – că Peterson fusese acolo, și că probabil încă mai era acolo.
Își croi drum de-a lungul holului slab iluminat. Continuă să strige numele Mariei în timp ce cerceta fiecare ușă. Ar putea fi în dulapul din stânga? Dar în spatele ușii de la baia din dreapta?
Dacă îl întâlnea pe Peterson, nu avea să mai fie prinsă de el.
L-ar ucide pe nenorocit o dată pentru totdeauna.
Capitolul 22
În ciuda strigătelor lui Riley, nu veni niciun răspuns din partea Mariei. Nu era niciun zgomot în casă în afară de cele făcute de ea. Locul părea gol. Urcă pe scări și coti cu grijă printr-o ușă deschisă.
Cum Riley trecea după colț, respirația i se opri în gât. Simți ca și cum lumea se prăbușea sub ea.
Acolo era Marie: suspendată în aer, atârnând de gât de o sfoară legată de un corp de iluminat din tavanul înalt. O scară răsturnată se afla pe podea.
Timpul păru să se oprească în timp ce mintea lui Riley respingea realitatea.
Apoi genunchii i se îndoiră și se prinse de tocul ușii. Eliberă un sunet aspru.
“NUUUU!”
Se năpusti în cameră, ridică scara și se cățără pe ea. Își puse brațul în jurul corpului Mariei pentru a slăbi presiunea și puse degetul pe gâtul Mariei, căutând orice urmă de puls.
Acum Riley suspina. “Fii în viață, Marie. Fii în viață, dracului.”
Dar era prea târziu. Gâtul Mariei era rupt. Era moartă.
“Iisuse,” spuse Riley, prăbușindu-se pe scară. O durere se dezlănțui de undeva din adâncul abdomenului. Voia să moară și ea.
Cu fiecare clipă care trecea, Riley deveni ușor conștientă de zgomote la parter. Primul ajutor sosise. Un mecanism emoțional bine cunoscut se declanșă. Frica umană primară și doliul făcură loc unei reci eficiențe profesionale.
“Sus!” strigă ea.
Își trecu mâneca peste față pentru a absorbi lacrimile.
Cinci ofițeri bine înarmați și purtând veste antiglonț goniră sus pe scări. Femeia din față fu vizibil surprinsă să o vadă pe Riley.
“Sunt ofițer Rita Graham, șef de echipă,” spuse ea. “Cine sunteți dumneavoastră?”
Riley se dădu jos de pe scară și îi arătă insigna. “Agent special Riley Paige, FBI.”
Femeia păru nedumerită.
“Cum ați ajuns aici înaintea noastră?”
“Era o prietena de-a mea,” spuse Riley, în totalitate în mod profesional. “Numele ei a fost Marie Sayles. Ea m-a sunat. Mi-a spus că ceva nu era în regulă și eram deja pe drum când am sunat la 911. Nu am ajuns aici la timp. E moartă.”
Echipa de intervenție verifică rapid și confirmă declarația lui Riley.
“Suicid?” întrebă ofițerul Graham.
Riley dădu din cap. Nu avea absolut niciun dubiu că Marie se sinucisese.
“Ce e asta?” întrebă șeful echipei, arătând cu degetul spre un bilet împăturit care se afla pe o noptieră de lângă pat.
Riley se uită pe bilet. Scris într-o mâzgălitură abia lizibilă era un mesaj:
Asta e singura soluție.
“Un bilet de adio?”
Riley dădu din nou din cap cu amărăciune. Dar știa că nu era genul obișnuit de bilet de adio. Nu era o explicație, și în mod cert nu era o scuză.
E un sfat, se gândi Riley. E un sfat pentru mine.
Echipa făcu fotografii și luă notițe. Riley știa că aveau să aștepte coronerul înainte de a îndepărta corpul.
“Haideți să vorbim jos,” spuse ofițerul Graham. O conduse pe Riley jos în sufragerie, se așeză pe un scaun și îi făcu semn lui Riley să se așeze și ea.
Draperiile erau în continuare trase și nu era nicio lumină în cameră. Riley voia să dea la o parte draperiile și să lase să intre puțin lumina soarelui, dar știa mai bine de atât că nu trebuia să schimbe nimic. Se așeză pe canapea.
Graham aprinse o veioză de masă de lângă scaunul ei.
“Spuneți-mi ce s-a întâmplat,” spuse ofițerul, scoțând un carnețel și un creion. Deși avea chipul călit al unui polițist cu experiență, avea o privire înțelegătoare în ochi.
“A fost victima unei răpiri,” spuse Riley. “Aproximativ acum opt săptămâni. Amândouă am fost victime. Poate ați auzit despre asta. Cazul Sam Peterson.”
Ochii lui Graham se bulbucară.
“O, Doamne,” spuse ea. “Tipul care a torturat și ucis toate acele femei, tipul cu torța. Deci dumneavoastră ați fost – agentul care a evadat și l-a aruncat în aer?”
“Exact,” spuse Riley. Apoi, după o pauză, spuse, “Problema este că nu sunt sigură că l-am aruncat cu adevărat în aer. Nu sunt convinsă că e mort. Marie nu credea că este. Asta e ceea ce a sfârșit-o. Pur și simplu nu mai putea să suporte să nu știe. Și poate că o urmărea cu adevărat din nou.”
Cum Riley își continua explicația, cuvintele curgeau automat, aproape ca și cum ar fi învățat totul pe de rost. Se simțea acum complet detașată de scenă, ascultându-se singură raportând cum se întâmplase acest lucru oribil.
După ce o ajută pe ofițerul Graham să obțină o viziune clară asupra cazului, Riley îi spuse cum să contacteze ruda cea mai apropiată a Mariei. Dar în timp ce vorbea, furia se acumula sub stratul aparent de profesionalism – o furie rece de gheață. Peterson făcuse o nouă victimă. Că era viu sau mort, nu conta. O omorâse pe Marie.
Și Marie murise absolut sigură că Riley era sortită să fie următoare sa victimă, fie de mâna lui ori de a ei. Riley voia să o apuce pe Marie și să-i scuture literalmente din cap această idee putredă.
Asta nu e singura soluție! voia să-i spună.
Dar ar fi crezut-o? Riley nu știa. Se părea că erau al naibii de multe pe care nu le știa.
Coronerul sosi în timp ce Riley și ofițerul Graham încă discutau. Graham se ridică și se duse să-l întâmpine. Apoi se întoarse spre Riley și spuse, “Voi fi sus pentru câteva minute. Aș vrea să mai rămâneți prin preajmă și să-mi mai dați câteva informații.”
Riley dădu din cap.
“Trebuie să plec,” spuse ea. “Trebuie să vorbesc cu cineva.” Scoase o carte de vizită și o lăsă pe masă. “Mă puteți contacta.”
Ofițerul începu să protesteze, dar Riley nu îi dădu nicio șansă; se ridică și ieși din casa sumbră a Mariei. Avea treburi urgente.
* * *
O oră mai târziu, Riley conducea spre vest prin zona rurală a Virginiei.
Chiar vreau să fac asta? se întrebă pe sine însăși din nou.
Era epuizată. Nu dormise bine seara trecută și acum trecuse printr-un coșmar cu ochii deschiși. Slavă Domnului că vorbise cu Mike între timp. O ajutase să se stabilizeze, dar era sigură că nu avea să aprobe niciodată ce avea să facă acum. Nu era pe deplin sigură că era în toate facultățile mintale.
Pornise pe cea mai scurtă rută din Georgetown spre conacul senatorului Mitch Newbrough. Acel politician narcisist era responsabil pentru multe. Ascundea ceva, ceva ce ar putea să o conducă spre adevăratul criminal. Și asta îl făcea parțial responsabil pentru această nouă victimă.
Riley știa că își căuta necaz. Nu-i păsa.
Era după-amiaza târziu când trase pe aleea circulară din fața conacului de piatră. Parcă, ieși din mașină și urcă scările spre ușile enorme de la intrare. Când sună la ușă, fu întâmpinată de un domn îmbrăcat formal – majordomul lui Newbrough, presupuse ea.
“Cu ce vă pot ajuta, doamnă?” întrebă el țeapăn.
Riley îi arătă insigna.
“Agent special Riley Paige,” spuse ea. “Senatorul mă cunoaște. Trebuie să vorbesc cu el.”
Cu o privire sceptică, majordomul se îndepărtă de ea. Ridică aproape de buze un walkie-talkie, șopti, apoi ascultă. Majordomul se întoarse spre Riley cu un rânjet oarecum superior.
“Senatorul nu dorește să vă vadă,” spuse el. “E foarte categoric în această privință. O zi bună, doamnă.”
Dar înainte ca bărbatul să poată închide ușile, Riley se năpusti pe lângă el și călcă hotărât prin casă.
“O să înștiințez paza,” anunță majordomul în urma ei.
“N-aveți decât,” strigă Riley peste umăr.
Riley habar nu avea unde să-l caute pe senator. Putea fi oriunde în acest conac colosal. Dar se gândi că nu conta. Ar putea probabil să-l facă să vină el la ea.
Se îndreptă spre salonul în care îl întâlnise înainte și se trânti pe o canapea imensă. Intenționa în totalitate să se facă perfect comodă până ce senatorul avea să se arate.
Trecură numai câteva secunde până ce un bărbat masiv îmbrăcat într-un costum negru întră în cameră. Riley știu după manierele sale că era garda de corp a senatorului.
“Senatorul a cerut să plecați,” spuse el, încrucișându-și brațele.
Riley nu se clinti de pe canapea. Îl studie pe bărbat, evaluând cam cât de amenințător era de fapt. Era destul de mare pentru a putea eventual să o scoată cu forța din casă. Dar abilitățile sale de auto-apărare erau foarte bune. Dacă s-ar pune cu ea, mai mult de unul dintre ei avea să fie rănit destul de rău, și fără îndoială că o parte din obiectele de anticariat ale senatorului aveau să fie stricate.
“Sper că v-au spus că sunt de la FBI,” spuse ea, fixându-i ochii. Se îndoia că și-ar fi îndreptat cu adevărat arma spre un agent FBI.
Nu ușor de intimidat, bărbatul îi întoarse privirea. Dar nu se mișcă spre ea.
Riley auzi pași apropiindu-se în spatele ei, iar apoi sunetul vocii senatorului.
“Ce mai e de data asta, agent Paige? Sunt un om ocupat.”
Garda de corp se distanță în timp ce Newbrough veni în fața ei și rămase acolo. Zâmbetul său fotogenic de politician avea o tentă sarcastică. Rămase tăcut o vreme. Riley simți imediat că urmau să se dispute. Era hotărâtă să nu se ridice de pe canapea.
“V-ați înșelat, domnule senator,” spuse Riley. “Nu a fost nimic politic în crima fiicei dumneavoastră – și nici personal. Mi-ați dat o listă de inamici, și sunt sigură că ați dat aceeași listă mai departe cățelușului dumneavoastră din Birou.”
Zâmbetul lui Newbrough se răsuci într-un ușor rânjet.
“Să înțeleg că vă referiți la agentul special responsabil Carl Walder,” spuse el.
Riley știa că își alesese cuvintele imprudent și că avea să regrete. Dar acum nu-i păsa.
“Acea listă a fost o pierdere din timpul Biroului, domnule senator,” spuse Riley. “Și între timp încă o victimă a fost răpită.”
Newbrough stătea bine înfipt pe loc.
“Am înțeles că Biroul a făcut un arest,” spuse el. “Suspectul a mărturisit. Dar nu a spus prea multe, nu-i așa? Are o legătură cu mine, puteți fi sigură de asta. Va spune totul la timpul potrivit. Mă voi asigura că agentul Walder va urmări asta până la capăt.”
Riley încercă să-și ascundă stupefacția. După iată încă o răpire, Newbrough se considera în continuare ținta principală a mâniei criminalului. Ego-ul bărbatului era cu adevărat scandalos. Capacitatea lui de a crede că totul era despre el nu avea limite.
Newbrough își înclină capul cu aparentă curiozitate.
“Dar se pare că dumneavoastră mă învinovățiți cumva,” spuse el. “Mă simt ofensat, agent Paige. Nu e vina mea că propria dumneavoastră inepție a dus la răpirea unei alte victime.”
Chipul lui Riley tremura de furie. Nu îndrăznea să răspundă. Ar fi spus ceva prea imprudent.
Senatorul se îndreptă spre un dulap cu băuturi și își turnă un pahar generos din ceea ce Riley presupunea că este un whisky extrem de scump. Era evident că făcea intenționat să nu-i ofere și ei un pahar.
Riley știa că era cazul să treacă la subiect.
“Data trecută când am venit aici, a fost ceva ce nu mi-ați spus,” zise ea.
Newbrough se întoarse din nou spre ea, sorbind prelung din pahar.
“Nu v-am răspuns la toate întrebările?” spuse el.
“Nu e vorba despre asta. Ci doar că nu mi-ați spus ceva. Despre Reba. Și cred că a venit momentul să o faceți.”
Newbrough o țintui cu o privire pătrunzătoare.
“Îi plăceau păpușile, domnule senator?” întrebă Riley.
Newbrough ridică din umeri. “Presupun că tuturor fetițelor le plac,” spuse el.
“Nu mă refer la când era mică. Mă refer ca adult. Le colecționa?”
“Mi-e teamă că nu am de unde să știu.”
Acelea erau primele cuvinte pe care le rostise Newbrough până atunci pe care Riley le credea cu adevărat. Un om egoist de un egoism patologic cunoștea prea puține despre plăcerile și interesele altcuiva – nici măcar despre cele ale propriei fiice.
“Aș vrea să vorbesc cu soția dumneavoastră,” spuse Riley.
“Bineînțeles că nu,” se răsti Newbrough. Adoptă o nouă expresie acum – una pe care Riley văzuse că o folosea la televizor. Întocmai zâmbetului său, această expresie era repetată cu grijă, fără îndoială practicată de o mie de ori în fața oglinzii. Era destinată să transmită indignare morală.
“Chiar nu aveți niciun pic de decență, nu-i așa, agent Paige?” spuse el, vocea tremurându-i de o furie calculată. “Veniți într-o casă îndoliată, fără să aduceți vreo alinare, vreun răspuns unei familii îndurerate. În schimb faceți acuzații voalate. Dați vina pe oameni nevinovați pentru propria incompetență.”
Își scutură capul într-un gest de virtute rănită.
“Ce femeie măruntă, rea și crudă sunteți,” spuse el. “Probabil că ați provocat o durere teribilă multor oameni.”
Riley se simți ca și cum ar fi fost lovită în stomac. Aceasta era o tactică la care nu se așteptase – o răsturnare totală a rolurilor morale. Și o lovise în vina și îndoiala de sine autentice.
Știe exact cum să mă ia, se gândi ea.
Știa că trebuia să plece chiar acum sau ar fi făcut ceva regretabil. Aproape că o împingea în acea direcție. Fără un cuvânt, se ridică de pe canapea și ieși din salon, îndreptându-se spre intrarea principală.
“Cariera dumneavoastră s-a sfârșit, agent Paige. Vreau să știți asta.”
Riley trecu pe lângă majordom și ieși hotărât pe ușă. Se urcă în mașină și începu să conducă.
Valuri de furie, frustrare și epuizare se spărgeau peste ea. Viața unei femei era în joc și nimeni pe lume nu o salva. Era sigură că Walder extindea zona de căutare doar în jurul apartamentului lui Gumm. Și Riley era sigură că cercetau în locul greșit. Ținea de ea să facă ceva. Dar nu mai avea nicio idee ce să facă. Să vină aici în mod cert nu ajutase. Putea să se mai încreadă în propria judecată?
Riley nu conduse de mai mult de zece minute când telefonul mobil sună. Se uită în jos la el și văzu că era un mesaj de la Walder. Nu îi era greu să ghicească despre ce era.
Ei bine, se gândi ea cu amărăciune. Cel puțin senatorul nu a pierdut niciun pic de timp.
