Kitabı oku: «Dispărută fără urme», sayfa 12

Capitolul 27

Cu mâinile încă tremurând, Riley deschise un dulap din bucătărie și căută sticla de vodcă pe care o ascunsese, cea pe care își promisese să nu o mai atingă niciodată. Deșurubă capacul sticlei și încercă să toarne încet într-un pahar pentru ca April să nu audă. Cum arăta atât de mult ca apa, spera să îl poată bea în public fără să mintă. Nu voia să mintă. Dar sticla gâlgâia indiscret.

“Ce faci, mamă?” întrebă April așezată în spatele ei la masa din bucătărie.

“Nimic,” răspunse Riley.

O auzi pe April mormăind puțin. Își dădu seama că fiica ei știa ce face. Dar nu putea pune vodca înapoi în sticlă. Riley voia s-o arunce, chiar voia. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să bea, mai ales în fața lui April. Dar nu se simțise niciodată atât de abătută, atât de supărată. Se simțea ca și cum lumea conspira împotriva ei. Și chiar avea nevoie de o băutură.

Riley glisă sticla înapoi în dulap, apoi se duse la masă și se așeză cu paharul. Sorbi o înghițitură lungă, și îi arse gâtul într-un mod reconfortant. April se holbă la ea o clipă.

“Aia e vodcă, nu-i așa, mamă?” spuse ea.

Riley nu spuse nimic, vinovăția strecurându-se în ea. Merita April asta? Riley o lăsase acasă toată ziua, sunând din când în când să vadă ce face, și fata fusese perfect responsabilă și nu intrase în niciun necaz. Acum Riley era cea ascunsă și nesăbuită.

“Te-ai supărat pe mine că am fumat iarbă,” spuse April.

Riley nu spuse în continuare nimic.

“Acum îmi vei spune că asta e altceva,” spuse April.

“Este diferit,” spuse Riley istovită.

April o săgetă cu privirea.

“Cum?”

Riley oftă, știind că fiica ei avea dreptate, și având un sentiment din ce în ce mai profund de rușine.

“Iarba e ilegală,” spuse ea. “Asta nu e. Și – ”

“Și tu ești un adult iar eu un copil, nu?”

Riley nu răspunse. Desigur, exact asta începuse să spună. Și desigur, era ipocrit și greșit.

“Nu vreau să mă mai cert,” spuse Riley.

“Chiar ai de gând să reîncepi cu treaba asta?” spuse April. “Ai băut atât de mult când ai trecut prin toate necazurile alea – și nu mi-ai spus niciodată despre ce a fost vorba.”

Riley simți încleștându-i-se bărbia. Era de furie? De ce naiba să fie nervoasă pe April, cel puțin acum?

“Sunt unele lucruri pe care pur și simplu nu ți le pot spune,” zise Riley.

April își dădu ochii peste cap.

“Doamne ferește, mamă, de ce nu? Adică, o să fiu vreodată suficient de mare ca să aflu adevărul îngrozitorul despre ceea ce faci? Nu poate fi mai rău decât ce-mi imaginez. Crede-mă, pot să-mi imaginez multe.”

April se ridică de pe scaun și tropăi până la dulap. Scoase sticla de vodcă și își turnă și ea un pahar.

“Te rog nu face asta, April,” spuse Riley neconvingătoare.

“Cum o să mă oprești?”

Riley se ridică și luă ușor sticla din mâinile lui April. Apoi se așeză din nou și turnă conținutul paharului lui April în al ei.

“Termină-ți mâncarea, bine?” spuse Riley.

April era înlăcrimată acum.

“Mamă, aș vrea să te poți vedea,” spuse ea. “Poate ai înțelege cât mă doare să te văd așa. Și cât mă doare că nu-mi spui niciodată nimic. Doare atât de tare.”

Riley încercă să vorbească dar își dădu seama că nu poate.

“Vorbește cu cineva, mamă,” spuse April, începând să suspine. “Dacă nu cu mine, cu cineva. Trebuie să fie cineva în care să ai încredere.”

April dădu buzna în camera ei și trânti ușa după ea.

Riley își îngropă fața în mâini. De ce continua să eșueze atât de rău cu April? De ce nu putea să țină părțile urâte din viața ei departe de fiica sa?

Întregul corp era zgâlțâit de suspine. Întreaga ei lumea scăpase complet de sub control și nu putea formula un singur gând coerent.

Rămase acolo până ce lacrimile încetară să mai curgă.

Luând sticla și paharul cu ea, se duse în sufragerie și se așeză pe canapea. Aprinse televizorul și se uită pe primul canal care apăru. Nu avea nicio idee pe ce film sau emisiune TV picase, și nu-i păsa. Stătu doar așa holbându-se absentă la imagini și lăsând vocile fără noimă să vină peste ea.

Dar nu putea opri imaginile din a-i inunda mintea. Văzu chipurile femeilor care fuseseră ucise. Văzu flacăra orbitoare a torței lui Peterson venind spre ea. Și văzu chipul mort al Mariei – atât când Riley o găsise spânzurată cât și când fusese așezată cu atâta îndemânare în sicriu.

O nouă emoție începu să se strecoare pe lângă nervii ei – o emoție de care se temuse mai mult decât de oricare alta. Era frica.

Era înspăimântată de Peterson, și îi putea simți prezența răzbunătoare peste tot în jurul ei. Nu conta prea mult dacă era viu sau mort. Îi luase viața Mariei, și Riley nu putea scăpa de convingerea că era următoarea lui țintă.

Îi mai era teamă, poate chiar mai mult, și se abisul în care cădea acum. Unde se separau de fapt cele două? Nu Peterson cauzase acest abis? Aceasta nu era Riley pe care o cunoștea ea. Acest TSPT nu avea niciun sfârșit?

Riley pierdu firul timpului. Tot corpul îi bâzâia și suferea din cauza fricii sale cu fațete multiple. Bău în ritm constant, dar vodca nu o amorțea deloc.

Se duse în cele din urmă în baie și scotoci în dulapul cu medicamente și găsi ce căuta. În sfârșit, cu mâinile tremurând, le găsi: calmantele prescrise. Trebuia să ia unul înainte de culcare, și să nu le amestece niciodată cu alcool.

Cu mâinile tremurânde, luă două.

Riley se duse înapoi în sufragerie și se holbă din nou la televizor, așteptând ca medicamentele să-și facă efectul. Dar nu funcționa.

Panica puse stăpânire pe ea într-o strânsoare de gheață.

Camera părea să se învârtă acum, făcând-o să-i fie greață. Închise ochii și se întinse pe canapea. O parte din amețeală dispăru, dar întunericul din spatele pleoapelor era impenetrabil.

Cât pot să se înrăutățească lucrurile? se întrebă ea.

Își dădu seama imediat că era o întrebare stupidă. Lucrurile aveau să devină și mai rele și mai rele și mai rele pentru ea. Lucrurile nu aveau să se îmbunătățească niciodată. Abisul era fără fund. Tot ce putea să facă era să se lase purtată de cădere și să se predea disperării reci.

Întunericul total al intoxicării o împresură. Pierdu conștiința și curând începu să viseze.

Din nou, flacăra albă a torței cu propan fulgeră prin întuneric. Auzi vocea cuiva.

“Haide, Vino după mine.”

Nu era vocea lui Peterson. Era cunoscută, totuși – extrem de cunoscută. Venise cineva să o salveze? Se ridică în picioare și începu să urmeze persoana care ducea torța.

Dar spre oroarea ei, torța lumină cadavru după cadavru – mai întâi Margaret Geraty, apoi Eileen Rogers, apoi Reba Frye, apoi Cindy MacKinnon – toate dezbrăcate și crăcănate în mod oribil. În final, lumina căzu pe trupul Mariei, suspendat în aer, cu fața teribil de contorsionată.

Riley auzi vocea din nou.

“Fato, ai dat-o-n bară rău.”

Riley se întoarse și aruncă o privire. În strălucirea arzătoare, văzu cine ducea torța.

Nu era Peterson. Era propriul ei tată. Purta uniforma integrală a unui colonel de Marină. Asta i se păru ciudat. Se pensionase de mulți ani deja. Și nu-l mai văzuse nici nu-i mai vorbise de mai mult de doi ani.

“Am văzut niște chestii nasoale în ‚Nam,’” spuse el dând din cap. “Dar asta chiar mă dezgustă. Da, ai dat-o-n bară rău, Riley. Desigur, am învățat de mult să nu am nicio așteptare de la tine.”

Flutură torța pentru ca aceasta să lumineze ultimul cadavru. Era mama ei, moartă și sângerând de la o rană de glonț.

“Ai fi putut la fel de bine să o împuști tu, pentru tot binele ce i-ai făcut,” spuse tatăl ei.

“Eram doar o fetiță, tati,” se văită Riley.

“Nu vreau să-ți aud nicio scuză blestemată,” urlă tatăl ei. “Nu ai adus niciunui suflet uman o clipă de bucurie sau veselie, știi asta? Nu ai făcut nimănui niciun bine. Nici măcar ție.”

Învârti butonul torței. Flacăra se stinse. Riley era din nou în beznă totală.

Riley deschise ochii. Era noapte și singura lumină din sufragerie venea de la televizor. Își aminti visul limpede. Cuvintele tatălui ei îi răsunau în continuare în urechi.

Nu ai adus niciunui suflet uman o clipă de bucurie sau veselie.

Era adevărat? Dezamăgise atât de groaznic pe toată lumea – chiar și pe cei pe care îi iubea cel mai mult?

Nu ai făcut nimănui niciun bine. Nici măcar ție.

Mintea îi era încețoșată și nu putea să gândească clar. Poate că nu putea să aducă nimănui nicio veselie și bucurie adevărate. Poate că nu era pur și simplu nicio dragoste adevărată în ea. Poate că nu era capabilă de iubire.

În pragul disperării, căutând un sprijin, Riley își reaminti cuvintele lui April.

Vorbește cu cineva. Cineva în care ai încredere.

În abureala beției, negândind limpede, Riley formă aproape automat un număr pe telefonul mobil. După câteva minute auzi vocea lui Bill.

“Riley?” întrebă el, cu o voce mai mult decât pe jumătate adormită. “Știi cât e ceasul?”

“Habar nu am,” spuse Riley cu limba împleticindu-i-se în gură.

Riley auzi o femeie întrebând stins, “Cine e, Bill?”

Bill spuse soției sale, “Scuze, trebuie să răspund.”

Auzi sunetul pașilor lui Bill și o ușă închizându-se. Presupuse că se ducea undeva ca să vorbească între patru ochi.

“Despre ce e vorba?” întrebă el.

“Nu știu, Bill, dar – ”

Riley se opri o clipă. Se simți pe punctul de a spune lucruri pe care le-ar fi regretat – poate pentru totdeauna. Dar cumva nu se putu reține.

“Bill, crezi că ai putea pleca undeva puțin?”

Bill lăsă să-i scape un geamăt de nedumerire.

“Despre ce vorbești?”

Riley inspiră adânc. Despre ce vorbea? Îi era greu să-și adune gândurile. Dar știa că voia să-l vadă pe Bill. Era un instinct primar, un impuls pe care nu îl putea controla.

Cu puțina cunoștință care îi mai rămăsese, știa că ar trebui să spună Îmi pare rău și să închidă. Dar teama, singurătatea și disperarea o acaparară și se afundă cu capul înainte.

“Vreau să zic…” continuă ea, bolborosind cuvintele, încercând să gândească coerent, “doar noi doi. Să petrecem ceva timp împreună.”

La capătul celălalt al telefonului era liniște.

“Riley, e miezul nopții,” spuse el. “Ce vrei să spui să petrecem timp împreună?” reclamă el, începând în mod evident să se enerveze.

“Adică…” începu ea, căutând, voind să se oprească, dar neputând. “Adică… Mă gândesc la tine, Bill. Și nu doar la serviciu. Tu nu te gândești la mine?”

Riley simți o greutate teribilă prăbușindu-se peste ea imediat ce rosti cuvintele. Greșise, și nu putea da timpul înapoi.

Bill oftă cu amărăciune.

“Ești beată, Riley,” spuse el. “Nu vin cu tine nicăieri. Nu o să conduci nicăieri. Am o căsătorie pe care încerc să o salvez și tu… ei bine, tu ai propriile tale probleme. Vino-ți în fire. Încearcă să dormi.”

Bill încheie apelul brusc. Pentru o clipă, realitatea părea să atârne într-o stare de suspendare. Apoi Riley fu cuprinsă de o claritate oribilă.

“Ce-am făcut?” scânci cu voce tare.

În doar câteva clipe, distrusese o relație profesională de zece ani. Prietenul ei cel mai bun. Singurul partener. Și probabil cea mai de succes relație din viața ei.

Fusese sigură că abisul în care căzuse nu avea fund. Dar acum știa că se înșelase. Atinsese fundul și sfărâmă pe podea. Totuși, continua să cadă. Nu știa dacă va mai fi capabilă vreodată să se ridice.

Căută din nou sticla de vodcă pe măsuța de cafea – nu știa dacă să bea ce mai rămăsese sau să o arunce. Dar coordonarea mână-ochi era complet distrusă. Nu putea să o apuce.

Camera plutea în jurul ei, apoi veni o izbitură și totul deveni negru.

Capitolul 28

Riley deschise ochii, apoi îi miji, acoperindu-și fața cu mâna. Capul i se spinteca, gura îi era uscată. Lumina dimineții de la fereastră era orbitoare și dureroasă, amintindu-i în mod ciudat de flama albă a torței lui Peterson.

Auzi vocea lui April spunând, “Mă ocup eu de asta, mamă.”

Apoi veni un zornăit ușor și strălucirea se diminuă. Deschise ochii.

Văzu că April tocmai trăsese jaluzelele, blocând lumina directă a soarelui. Se apropie de canapea și se așeză lângă locul în care Riley stătea întinsă. Luă o cană de cafea și i-o oferi.

“Ai grijă, e fierbinte,” spuse April.

Riley, camera învârtindu-se, se destinse ușor într-o poziție așezată și întinse mâna spre cană. Manipulând-o cu atenție, sorbi o gură. Era într-adevăr fierbinte. Îi arse atât degetele cât și limba. Totuși, putea să o țină în mână și mai sorbi o gură. Cel puțin durerea îi dădea o senzație de trezire la viață.

April privi fix în gol.

“O să vrei să mănânci ceva?” întrebă April cu o voce distantă, absentă.

“Poate mai târziu,” spuse Riley. “Voi pregăti eu micul dejun.”

April rânji puțin tristă. Fără îndoială că putea vedea că Riley nu era într-o stare în care să pregătească ceva.

“Nu, pregătesc eu,” spuse April. “Doar să-mi zici când ai chef să mănânci.”

Amândouă tăcură. April continuă să privească fix în altă parte. Umilirea începu să roadă stomacul lui Riley. Își aminti vag apelul rușinos către Bill seara trecută, apoi ultimele sale gânduri înainte să leșine – acea înțelegere hidoasă că atinsese cu adevărat pământul. Și acum, pentru ca lucrurile să fie și mai rău, fiica sa era aici martoră la decăderea ei.

Vorbind încă distant, April întrebă, “Ce ai de gând să faci azi?”

Părea atât o întrebare ciudată cât și una corectă. Era vremea ca Riley să-și facă planuri. Dacă era la pământ, trebuia să înceapă să se adune.

Reveni la visul ei, la cuvintele tatălui ei, și făcând asta își dădu seama că era timpul să-și confrunte o parte din demoni.

Tatăl ei. Cea mai întunecată prezență din viața ei. Acela care zăbovise mereu în adâncul conștiinței sale. Forța conducătoare, simțea uneori, din spatele întregii întunecimi pe care o manifestase în viață. El, dintre toți oamenii, era cel pe care avea nevoie să-l vadă. Fie că era o dorință primară pentru dragostea tatălui, impulsul de a-și înfrunta direct negura din viață sau o dorință de a scăpa de bântuiala visului, nu știa. Dar impulsul o consuma.

“Cred că o să mă duc să-l văd pe bunicu’,” spuse ea.

“Bunicu’?” întrebă ea șocată. “Nu l-ai mai văzut de ani de zile. De ce te-ai duce să-l vezi. Cred că mă urăște.”

“Nu cred,” spuse Riley. “A fost întotdeauna prea ocupat să mă urască pe mine.”

Tăcerea se așternu din nou, și Riley simți că fiica sa lua o hotărâre.

“Vreau să știi ceva,” spuse April. “Am aruncat restul de vodcă. Nu mai rămăsese multă. Am aruncat și whisky-ul pe care îl mai avea în dulap. Îmi pare rău. Presupun că nu era treaba mea. Nu ar fi trebuit să fac asta.”

Ochii lui Riley se înlăcrimară. Acesta era cu siguranță lucrul cel mai responsabil și adult pe care îl făcuse April.

“Nu, ai făcut bine,” spuse Riley. “Ai făcut ce trebuia. Mulțumesc. Îmi pare rău că nu am putut face asta singură.”

Riley își șterse o lacrimă și își adună propria hotărâre.

“Cred că e momentul să vorbim cu adevărat,” spuse Riley. “Cred că a venit momentul să-ți spun niște lucruri pe care ți-ai dorit să ți le spun.” Oftă. “Dar nu va fi plăcut.”

April se întoarse spre ea în sfârșit, cu nerăbdare în ochi.

“Chiar aș vrea să-mi spui, mamă,” zise ea.

Riley inspiră adânc și îndelungat.

“Acum două luni, lucram la un caz,” spuse ea. Un sentiment de ușurare începu să curgă prin ea când îi povesti lui April despre cazul Peterson. Își dădu seama că trebuia să-i fi spus asta de mult.

“Am devenit prea nerăbdătoare,” continuă ea. “Eram singură și am dat peste o situație, și nu am fost dispusă să aștept. Nu am sunat după întăriri. Am crezut că pot să rezolv singură.”

April spuse, “Așa faci mereu. Încerci să te ocupi de toate singură. Chiar și fără mine. Chiar și fără să vorbești cu mine.”

“Ai dreptate.”

Riley se ținu tare.

“Am eliberat-o pe Marie din captivitate.”

Riley ezită, apoi se aruncă direct mai departe. Își auzi propria voce tremurând.

“Am fost capturată,” continuă ea. “M-a ținut într-o cușcă. Avea o torță.”

Se prăbuși plângând, toată teroarea reprimată țâșnind la suprafață. Era atât de rușinată, dar nu se putea opri.

Spre surpriza ei, simți pe umăr mâna liniștitoare a lui April, și o auzi plângând și pe ea.

“E ok, mamă,” spuse ea.

“Nu m-au putut găsi,” continuă Riley, printre suspine. “Nu știau unde să caute. A fost vina mea.”

“Mama, nimic nu e vina ta,” spuse April.

Riley își șterse lacrimile, încercând să revină în fire.

“Într-un sfârșit, am scăpat. Am aruncat în aer locul. Spun că omul e mort. Că nu mă mai poate răni acum.”

Urmă tăcere.

“Și este?” întrebă April.

Riley voia cu disperare să spună da, să-și liniștească fiica. Dar în schimb se trezi spunând:

“Nu știu.”

Tăcerea se prelungi.

“Mama,” spuse April, pe un alt ton al vocii, unul de bunătate, compasiune, putere, unul pe care Riley nu îl mai auzise până atunci, “ai salvat viața cuiva. Ar trebui să fii mândră de tine.”

Scuturându-și ușor capul, Riley simți o nouă teroare.

“Ce?” întrebă April.

“Acolo am fost ieri,” spuse Riley. “Marie. Înmormântarea ei.”

“E moartă!?” întrebă ea, stupefiată.

Riley nu putu decât să dea din cap.

“Cum?”

Riley ezită. Nu voia să o spună, dar nu avea de ales. Îi datora lui April întregul adevăr. Se săturase de a reține lucrurile.

“S-a sinucis.”

O auzi pe April exclamând.

“O, mamă,” spuse ea, plângând. “Îmi pare atât, atât de rău.”

Plânseră amândouă o vreme foarte îndelungată, până ce în final se liniștiră într-o tăcere relaxată, amândouă epuizate.

Riley trase adânc aer în piept, se aplecă și îi zâmbi lui April, dându-i la o parte cu drag părul de pe obrajii umezi.

“Trebuie să înțelegi că vor fi lucruri pe care nu ți le pot spune,” spuse Riley. “Fie pentru că nu le pot spune nimănui, fie pentru că nu ar fi în siguranță ca tu să le știi, sau poate pur și simplu pentru că nu cred că ar trebui să te gândești la ele. Trebuie să învăț să fiu mama aici.”

“Dar ceva atât de important ca asta,” spuse April. “Ar fi trebuit să-mi spui. Ești mama mea până la urmă. De unde era să știu prin ce treci? Sunt destul de mare. Pot să înțeleg.”

Riley oftă.

“Presupun că am crezut că aveai destule pe cap. În special cu separarea dintre mine și tatăl tău.”

“Separarea nu a fost la fel de grea pe cât a fost să nu-mi vorbești,” ripostă April. “Tata m-a ignorat mereu în afară de când avea chef să dea ordine. Dar tu – e ca și cum dintr-o dată nu mai era acolo.”

Riley prinse mâna lui April și o strânse tare.

“Îmi pare rău,” spuse Riley. “Pentru tot.”

April dădu din cap.

“Și mie îmi pare rău,” spuse ea.

Se îmbrățișară, și cum Riley simți lacrimile lui April curgându-i pe gât, jură să fie altfel. Jură că va face o schimbare. Când acest caz va fi în urma ei, avea să devină mama care își dorise întotdeauna să fie.

Capitolul 29

Riley conduse în silă până în inima întâii sale copilării. Ce se aștepta să găsească acolo, nu știa. Dar știa că asta era o sarcină de importanță capitală – pentru ea, în orice caz. Își adună curajul cu gândul la a-și vedea tatăl. Totuși știa că trebuia să-l înfrunte.

De jur împrejurul ei se înclinau Munții Appalachian, în sudul îndepărtat față de recentele sale investigații. Călătoria până aici fusese ca un tonic într-un fel, și cu geamurile coborâte, începea să se simtă mai bine. Uitase ce frumoasă era valea Shenandoah. Se trezi conducând în sus prin trecători în munți și de-a lungul izvoarelor curgătoare.

Trecu printr-un oraș de munte tipic – ceva mai mult de o adunătură de clădiri, o benzinărie, un magazin alimentar, o biserică, o mână de case, un restaurant. Își aminti cum își petrecuse primii ani din copilărie într-un oraș foarte asemănător acestuia.

Își aminti și cât de tristă fusese când se mutaseră în Lanton. Mama spusese că se mutaseră pentru că era un oraș universitar și că avea mult mai multe de oferit. Asta îi restabili lui Riley așteptările legate de viață când era încă foarte mică. Oare lucrurile s-ar fi petrecut mai bine dacă ar fi putut să-și petreacă întreaga viață într-o lume mai simplă și mai inocentă? O lume în care mama sa nu risca să fie împușcată într-un spațiu public?

Orașul dispăru în spatele ei în multiplele curbe ale drumurilor de munte. După câțiva kilometri, Riley coti pe un drum neasfaltat întortocheat.

După nu foarte mult timp, ajunse la cabana pe care tatăl ei o cumpărase după ce se pensionase din Marină. Un vehicul utilitar uzat era parcat în apropiere. Nu mai fusese aici de mai bine de doi ani, dar cunoștea bine locul.

Parcă și coborî din mașină. Cum merse spre cabană, inspiră aerul curat al pădurii. Era o zi însorită frumoasă, și la această altitudine temperatura era răcoritoare și plăcută. Savură liniștea splendidă, întreruptă de nimic altceva în afară de cântecul păsărilor și freamătul frunzelor în adierea vântului. Era plăcut să fii înconjurat din toate părțile de pădure deasă.

Se îndreptă spre ușă, trecând pe lângă un buștean pe care își tăia tatăl ei lemnul pentru foc. Era o grămadă de lemne în apropiere – singura sa sursă de căldură pe vremea mai rece. Trăia de asemenea fără electricitate, dar apa din izvor era trasă în cabană.

Riley știa că această viață simplă era o chestiune de alegere și nu de sărăcie. Cu beneficiile sale excelente, ar fi putut să se pensioneze oriunde i-ar fi vrut. Alesese locul acesta, și Riley nu putea să-l condamne. Poate într-o zi va face și ea la fel. Desigur, o pensie semnificativă părea cu mult mai puțin probabilă acum că-și pierduse insigna.

Împinse ușa și se deschise direct. În aceste locuri, lumea se temea prea puțin de intruși. Intră înăuntru și se uită în jur. Singura cameră, simplă dar confortabilă era slab iluminată, cu câteva lămpi pe gaz neaprinse ici și colo. Lambriurile de pin degajau un miros lemnos călduros și plăcut.

Nimic nu se schimbase de ultima dată când fusese acolo. În continuare nu erau capete de căprioare sau alte semne de jocuri cu animale. Tatăl ei își omorâse partea sa de animale, dar exclusiv pentru mâncare și îmbrăcăminte.

Liniștea fu întreruptă de o împușcătură afară. Știa că nu era sezonul de căprioare. Probabil că trăgea la animale mai mici – veverițe, ciori sau marmote. Părăsi cabana și urcă pe deal pe lângă afumătoarea în care își păstra carnea, apoi urmă o cărare prin pădure.

Trecu pe lângă izvorul acoperit din care venea apa lui proaspătă. Ajunse la marginea a ceea ce fusese cândva o livadă de meri. Fructe mici bulbucate atârnau din copaci.

“Tati!” strigă ea.

Nu veni niciun răspuns. Continuă prin livada năpădită de buruieni. Curând îl văzu pe tatăl ei în apropiere – un bărbat înalt, uscățiv, purtând o beretă de vânătoare și o vestă roșie și ținea o pușcă. Trei veverițe moarte erau pe jos la picioarele lui.

Își întoarse chipul ridat, dur și tăbăcit spre ea, nepărând nici măcar puțin surprins să o vadă – și câtuși de puțin încântat.

“Nu ar trebui să vii aici fără o vestă roșie, fato,” mormăi el. “Noroc că nu te-am împușcat.”

Riley nu răspunse.

“Ei bine, nu e nimic de împușcat acum aici,” spuse el enervat, descărcându-și arma. “Le-ai speriat pe toate, cu țipetele și foiala prin desiș. Măcar am veverițe pentru cină.”

Începu să coboare spre cabană. Riley veni în urma lui, abia putând să se țină după pasul său lung și grabnic. După ani de pensionare, încă mergea în maniera sa militară, întregul corp răsucit ca un arc imens de oțel.

Când ajunseră la cabană, nici nu o invită înăuntru, nici Riley nu se așteptă să o facă. În schimb, aruncă veverițele într-un coș lângă ușă, apoi se duse la bușteanul de lângă grămada de lemne și se așeză acolo. Își scoase bereta, descoperind un păr grizonat care era tuns tot scurt, în stil Marină. Nu se uită la Riley.

Cu niciun alt loc unde să se așeze, Riley se trânti pe treptele de la intrare.

“Arată frumos în cabana ta,” spuse ea, încercând să găsească un subiect de conversație. “Am văzut că tot nu înrămezi trofee.”

“Mda, păi,” spuse el cu un rânjet. “Nu am păstrat niciodată trofee când am omorât în ’Nam. Nu o să încep acum.”

Riley dădu din cap. Auzise remarca aceasta des, făcută de fiecare dată cu umorul său sumbru caracteristic.

“Și ce cauți aici?” întrebă tatăl ei.

Riley începu să se întrebe. Ce Dumnezeului așteptase de la acest bărbat dur, atât de incapabil de simplă afecțiune?

“Am niște necazuri, tati,” spuse ea.

“Cu ce?”

Riley scutură din cap și zâmbi cu tristețe, “Nu știu de unde să încep,” spuse ea.

Tatăl său scuipă pe jos.

“A fost o treabă a naibii de idioată ce-ai făcut, să te lași prinsă de psihopatul ăla,” spuse el.

Riley fu surprinsă. De unde știa? Nu avusese nicio comunicare cu el de un an.

“Credeam că trăiești complet rupt de lume,” spuse ea.

“Mă mai duc în oraș din când în când,” spuse tatăl ei. “Mai aud lucruri.”

Aproape zise că “treaba a naibii de idioată” salvase viața unei femei. Dar își aminti repede – asta nu era deloc adevărat, nu pe termen lung.

Totuși, Riley găsi interesant că era la curent cu asta. Chiar se obosise să afle ceva despre ce i se întâmplase. Ce altceva ar mai fi putut ști despre viața ei?

Nu prea mult, probabil, se gândi ea. Sau cel puțin nimic ce aș fi putut face bine după standardele sale.

“Și te-ai prăbușit după toată treaba aia cu criminalul?” întrebă el.

Riley se zbârli auzind asta.

“Dacă te referi la faptul că am suferit de TSPT, da, am suferit.”

“TSPT,” repetă el, chicotind cinic. “Nici măcar nu-mi mai amintesc de la ce vin literele alea. Doar un mod sofisticat de a spune că ești slabă, în ceea ce mă privește pe mine. Eu nu am suferit niciodată de TSPT-ul ăsta, nici după ce m-am întors acasă după război, nici după tot ce am văzut și am făcut și mi s-a făcut. Nu văd cum poate cineva să se scape folosind asta ca scuză.”

Rămase tăcut, privind în gol ca și cum ea nu ar fi fost acolo. Riley își dădu seama că această vizită nu avea să se încheie cu bine. Ar fi putut la fel de bine să vorbească puțin despre ce se întâmpla în viața ei. Nu ar avea nimic încurajator de spus despre, dar măcar ar fi făcut conversație.

“Am probleme cu un caz, tati,” spuse ea. “E un alt criminal în serie. Torturează femei, le sugrumă, și le așează în aer liber.”

“Mda, am auzit și despre asta. Le așează dezbrăcate. Treabă bolnavă.” Scuipă din nou. “Și dă-mi voie să ghicesc. Te contrazici din nou cu Biroul în legătură cu asta. Cei de la putere nu știu ce faci. Nu vor să te asculte.”

Riley fu surprinsă. Cum de ghicise?

“Am pățit la fel în ’Nam,” spuse el. “Ofițerii nu păreau să-și dea măcar seama că luptau într-un nenorocit de război. Dumnezeule, dacă era după cei ca mine, am fi câștigat. Mi se face greață numai când mă gândesc.”

Riley auzi ceva în vocea lui ce nu auzise des – sau cel puțin observase rar. Era regret. Chiar regreta că nu câștigase războiul. Nu conta nu era în niciun caz de învinuit. Se simțea responsabil.

În timp ce Riley îi studia chipul, își dădu seama de ceva. Arăta ca el, mai mult decât arăta ca mama ei. Dar era mai mult de atât. Era ca el – nu doar cu felul său oribil de a fi în relații, dar cu determinarea sa îndărătnică, cu simțul ei arogant al responsabilității.

Și asta nu era întru totul ceva rău. În acest moment rar în care se simți apropiată de el, se întrebă dacă ar fi putut cu adevărat să-i spună ceva ce avea nevoie să știe.

“Tati, ce face el – e atât de urât, să lase trupurile dezbrăcate și în poziții atât de teribile, dar – ”

Se opri, încercând să găsească cuvintele potrivite.

“Locurile în care le lasă sunt mereu atât de frumoase – păduri și pârâuri, scene în natură ca acestea. De ce crezi că alege astfel de locuri să facă ceva atât de urât și diabolic?”

Tatăl ei își întoarse spre interior. Părea că-și explora propriile gânduri, propriile amintiri, vorbind atât despre el cât despre oricine altcineva.

“Vrea să o ia de la capăt,” spuse el. “Vrea să se întoarcă înapoi la început. Nu faci și tu la fel? Nu vrei pur și simplu să te întorci de unde ai plecat și începi din nou? Să te întorci acolo unde erai copil? Să găsești locul unde totul s-a stricat și să faci viața să prindă un curs cu totul diferit?”

Se opri pentru o clipă. Riley își aminti propriile gânduri venind acolo – cât de tristă fusese când era o fetiță pentru că fusese nevoită să părăsească acești munți. Chiar era un adevăr fundamental în ce spunea tatăl ei.

“De asta eu trăiesc aici,” spuse el, căzând într-o reverie și mai profundă.

Riley stătu acolo în tăcere, digerând asta. Cuvintele tatălui ei începură să pună ceva în evidență. Presupuse multă vreme că ucigașul ținea și tortura femeile în casa copilăriei sale. Nu îi trecuse prin minte că alegea acea decor pentru un motiv – cumva pentru a ajunge înapoi în trecutul său și să schimbe totul.

În continuare fără să se uite la ea, tatăl ei întrebă, “Ce îți spune instinctul?”

“Are ceva de-a face cu păpușile,” spuse Riley. “E ceva ce Biroul nu înțelege. Aleargă după tot ce e greșit. El e obsedat după păpuși. Asta e cumva cheia.”

Mormăi și își târșâi picioarele.

“Păi, continuă să-ți urmezi instinctul ăla al tău,” spuse el. “Nu-i lăsa pe nenorociți să-ți spună ce să faci.”

Riley rămase perplexă. Nu era ca și cum i-ar fi făcut un compliment. Nu era ca și cum încerca să fie drăguț. Era același nesimțit irascibil care fusese întotdeauna. Dar cumva, îi spunea exact ceea ce avea nevoie să audă.

“Nu o să renunț,” spuse ea.

“Ai face al dracului de bine să nu renunți,” mârâi el în șoaptă.

Nu mai era nimic mai mult de spus. Riley se ridică în picioare.

“Mi-a făcut plăcere să te văd, tati,” spuse ea. Și pe jumătate chiar vorbea serios. El nu răspunse, dar stătu acolo uitându-se la pământ. Se urcă în mașină și plecă.

În timp ce conducea, Riley realiză că se simțea altfel decât atunci când venise – și într-un fel ciudat, mult mai bine. Ceva, simțea ea, fusese rezolvat între ei doi.

Știa și ceva ce nu știuse înainte. Oriunde ar fi trăit criminalul, nu era în vreun imobil, în vreo canalizare, nici măcar în vreo cocioabă dărăpănată, mizerabilă undeva prin pădure.

Avea să fie un loc frumos – un loc unde frumusețea și oroarea erau în echilibru perfect, una lângă alta.

* * *

Ceva mai târziu, Riley stătea la barul unei cafenele din orașul din apropiere. Tatăl ei nu-i oferise nimic de mâncare, ceea ce nu era o surpriză, și acum îi era foame și avea nevoie de nutriție pentru drumul de întoarcere.

Chiar când ospătărița îi puse în față pe contoar sendvișul cu bacon, salată și roșii, telefonul lui Riley sună. Se uită să vadă cine sună, dar numărul nu era afișat. Răspunse cu precauție.

“Sunteți Riley Paige?” întrebă o femeie pe un ton eficient.

“Da,” spuse Riley.

“Îl am pe senatorul Mitch Newbrough pe linie. Vrea să vă vorbească. Puteți aștepta?”

Riley simți o tresărire de spaimă. Dintre toți oamenii de la care nu voia vești, Newbrough era în capul listei. Simți un impuls de a închide apelul fără niciun cuvânt, dar apoi se gândi mai bine. Newbrough era deja un inamic puternic. Să-l facă să o deteste și mai mult nu era o idee bună.