Kitabı oku: «Dispărută fără urme», sayfa 13
“Aștept,” spuse Riley.
Câteva secunde mai târziu, auzi vocea senatorului.
“Senatorul Newbrough aici. Vorbesc cu Riley Paige, presupun.”
Riley nu știu dacă să fie furioasă sau speriată. Vorbea ca și cum ea fusese cea care îl sunase.
“De unde aveți numărul acesta?” întrebă ea.
“Obțin lucruri când le vreau,” spuse Newbrough cu vocea sa rece caracteristică. “Vreau să vorbesc cu dumneavoastră. Personal.”
Teama lui Riley se spori. Ce motiv ar fi putut avea să o vadă? Asta nu putea fi de bine. Dar cum putea să spună nu fără să înrăutățească lucrurile?
“Aș putea trece pe la dumneavoastră acasă,” spuse el. “Știu unde locuiți.”
Riley aproape îl întrebă de unde știa adresa ei. Dar își reaminti că îi răspunse deja la această întrebare.
“Aș prefera să rezolvăm asta chiar acum la telefon,” spuse Riley.
“Mă tem că nu este posibil,” spuse Newbrough. “Nu pot vorbi despre asta la telefon. Cât de repede vă puteți întâlni cu mine?”
Riley se simți prinsă în strânsoarea puternicei voințe a lui Newbrough. Voia să refuze, dar cumva nu se putea forța să o facă.
“Sunt afară din oraș acum,” spuse ea. “Nu voi ajunge acasă până mult mai târziu. Mâine dimineață îmi duc fiica la școală. Ne-am putea întâlni în Fredericksburg. Poate într-o cafenea.”
“Nu, nu într-un loc public,” spuse Newbrough. “Trebuie să fie într-un loc mai puțin ostentativ. Reporterii tind să se țină după mine. Mă atacă ori de câte ori au ocazia. Aș prefera să rămân neobservat. Ce ziceți de Quantico, sediul SAC?”
Riley nu-și putu reține niciun dram de amărăciune din voce.
“Nu mai lucrez acolo, țineți minte?” spuse ea. “Ar trebui să știți mai bine ca oricine.”
Urmă o pauză scurtă.
“Cunoașteți country clubul Magnolia Gardens?” întrebă Newbrough.
Riley oftă la absurditatea întrebării. În mod evident nu se învârtea în astfel de cercuri.
“Nu pot spune că da,” zise ea.
“E ușor de găsit, undeva la jumătate între Quantico și ferma mea. Să fiți acolo la zece jumate dimineața.”
Lui Riley îi plăcea asta din ce în ce mai puțin. Nu o întreba, îi dădea un ordin. După ce îi distrusese cariera, ce treabă mai avea să-i ceară orice?
“E prea devreme?” întrebă Newbrough când Riley nu răspunse.
“Nu,” zise Riley. “e doar că – ”
Newbrough o întrerupse, “Atunci să fiți acolo. E doar pentru membri, dar îi voi anunța să vă lase să intrați. O să vreți să faceți asta. Veți vedea că e important. Aveți încredere în mine.”
Newbrough încheie apelul fără să spună la revedere. Riley era stupefiată.
“Aveți încredere în mine,” spusese el.
Riley ar fi putut găsi asta amuzant dacă nu era atât de nervoasă. Alături de Peterson și ce alt criminal ar fi urmărit ea, Newbrough era poate persoana în care avea cel mai puțin încredere pe lume. Avea încredere în el chiar mai puțin decât în Carl Walder. Și asta chiar spunea ceva.
Dar se pare că nu avea nicio alegere. Avea ceva să-i spună, putea simți asta. Ceva, presimți ea, care ar fi putut chiar să o conducă spre criminal.
Capitolul 30
Riley se apropie de Magnolia Gardens Country Club și fu oprită la o clădire albă micuță la poartă. O barieră cu dungi verzi și albe bloca intrarea și un agent de pază îmbrăcat în uniformă și ținând în mână un clip board în mână ieși din clădire și veni pe partea șoferului mașinii lui Riley.
Riley coborî geamul.
“Numele dumneavoastră?” spuse brusc paznicul.
Riley nu era deloc sigură de protocolul necesar intrării în club, dar Newbrough îi spusese că avea să-i notifice că venea.
“Sunt Riley Paige,” spuse ea. Apoi se bâlbâi, “Sunt, ă…, o invitată a senatorului Newbrough.”
Paznicul scană lista apoi dădu din cap.
“Poftiți,” spuse el.
Bariera se ridică și Riley conduse înăuntru.
Culoarul de intrare se unduia printre grădinile omonime, extrem de luxoase, pline de culoare și înmiresmate în această perioadă a anului. În final trase lângă o clădire de cărămidă cu coloane albe. Spre deosebire de casa funerară pe care o vizitase recent, aceste coloane era pe bune. Riley se simți ca și cum ar fi dat peste un fel de plantație sudică din secolul nouăsprezece.
Un valet se grăbi spre mașină, îi dădu un card și îi luă cheile. Plecă cu mașina.
Riley rămase singură în fața intrării imense, simțindu-se la fel de nelalocul ei ca acasă la senator. Îmbrăcată în blugi de toate zilele, se întrebă dacă va avea voie să intre. Nu era vreun cod vestimentar în locuri de genul ăsta? Bine că sacoul său cădea lejer peste tocul său de umăr.
Un portar în uniformă ieși să o întâmpine.
“Numele dumneavoastră, doamnă?” întrebă el.
“Riley Paige,” spuse ea, întrebându-se dacă îi va cere vreun act de identitate.
Portarul aruncă o privire pe propria sa listă. “Pe aici, vă rog, doamnă,” spuse el.
O însoți înăuntru, pe un coridor lung, într-o sufragerie mică, privată. Habar nu avea dacă trebuia să-i dea un bacșiș portarului sau nu. Dar apoi, habar nu avea cu cât era plătit omul. Ar putea să câștige mai mult decât câștiga ea ca agent FBI? Se gândi că ar fi mai stângaci să-i lase bacșiș decât să nu o facă deloc. I se păru cel mai bine să nu riște.
“Mulțumesc,” îi spuse bărbatului.
Înclină capul, nearătând niciun semn de dezamăgire și se întoarse pe unde veni.
Încăperea era mică dar pe departe cea mai rafinată sufragerie în care se aventurase vreodată. Nu era nicio fereastră, dar singurul tablou de pe perete era un original în ulei al grădinilor omonime pe lângă care trecuse afară.
Singura masă era aranjată cu argintărie, porțelan, cristal și in. Alese un scaun acoperit cu pluș care era cu fața la ușă și se așeză. Voia să-l vadă pe senatorul Newbrough când ajungea.
Dacă ajunge, se gândi ea. Nu avea niciun motiv concret să creadă că nu ar fi ajuns. Dar toată această situație părea atât de ireală că nu știa la ce să se aștepte.
Un ospătar îmbrăcat în alb intră și puse o tavă cu brânzeturi și o varietate de biscuiți pe masă.
“Doriți să beți ceva, doamnă?” întrebă el politicos.
“Doar apă, mulțumesc,” zise Riley. Ospătarul ieși și după câteva secunde reapăru cu o carafă de cristal cu apă și două pahare asortate. Turnă apă pentru ea și lăsă carafa și celălalt pahar pe masă.
Riley sorbi din apă. Trebui să-și recunoască faptul că îi plăcea senzația paharului elegant în mână. Nu așteptă decât un minut sau două până ce senatorul sosi, arătând la fel de rece și sever ca înainte. Închise ușa după el și se așeză de partea cealaltă a mesei.
“Mă bucur că ați venit, agent Paige,” spuse el. “V-am adus ceva.”
Fără prea multă ceremonie, Newbrough puse un caiet gros, îmbrăcat în piele, pe masă. Riley îl fixă cu privire prudent. Își aminti de lista cu inamici pe care Newbrough i-o dăduse prima dată când se întâlniseră. Asta avea să fie ceva la fel de problematic?
“Ce e asta?” întrebă ea.
“Jurnalul fiicei mele,” spuse Newbrough. “L-am luat de acasă de la ea după ce a fost… găsită. L-am luat pentru că nu am vrut să-l vadă nimeni. Vă atrag atenția că nu știu ce conține. Nu l-am citit niciodată. Dar sunt destul de sigur că conține lucruri care aș prefera să nu devină informații publice.”
Riley nu știa ce să spună. Nu avea nicio idee de ce ar fi vrut ca ea să aibă acest obiect. Își putea da seama că Newbrough cântărea cu grijă orice avea să spună mai departe. De prima dată când îl cunoscuse, fusese sigură că avea să îi ascundă informații. Avea frisoane așteptând-se ca acum să afle acele informații.
În cele din urmă, spuse, “Fiica mea a avut probleme cu drogurile în ultimul ei an de viață. Cocaină, heroină, ecstasy, tot felul de chestii dure. Soțul ei a împins-o pe calea asta. A fost unul din motivele pentru care căsnicia lor a eșuat. Mama ei și cu mine speram că ieșea din asta când a murit.”
Newbrough făcu o pauză, fixând cu privirea jurnalul.
“La început am crezut că moartea ei avea cumva legătură cu toată treaba asta,” spuse el. “Consumatorii și dealerii din cercul ei erau o gloată dezgustătoare. Nu am vrut să se afle asta. Înțelegeți, sunt sigur.”
Riley nu era deloc sigură că înțelegea. Dar era cu siguranță surprinsă.
“Drogurile nu au nimic de-a face cu crima fiicei dumneavoastră,” spuse ea.
“Înțeleg asta acum,” spuse Newbrough. “O altă femeie a fost găsită moartă, nu? Și fără îndoială că vor fi mai multe victime. Se pare că m-am înșelat crezând că asta avea ceva de-a face cu mine sau cu familia mea.”
Riley era uimită. Cât de des acest bărbat extrem de egocentric admitea că se înșelase în legătură cu orice?
Bătu cu mâna jurnalul.
“Luați-l cu dumneavoastră. Ar putea conține vreo informație care să vă ajute în cazul dumneavoastră.”
“Nu mai este cazul meu, domnule senator,” spuse Riley, lăsând o urmă a amărăciunii ei să iasă la suprafață. “Cred că știți că am fost concediată din Birou.”
“O, da,” spuse Newbrough, înclinându-și capul gânditor. “Greșeala mea, mă tem. Ei bine, nimic ce nu pot rezolva. Veți fi reinstituită. Dați-mi puțin timp pentru asta. Între timp, sper că vă puteți folosi de asta.”
Riley era copleșită de acest gest. Inspiră adânc.
“Domnule senator, cred că vă datorez niște scuze. Nu – nu eram tocmai în apele mele ultima dată când ne-am întâlnit. Tocmai ce fusesem la înmormântarea unei prietene, și eram tulburată. Am spus niște lucruri pe care nu ar fi trebuit să le spun.”
Newbrough dădu din cap acceptând în tăcere scuzele ei. Era evident că el nu avea să-i ceară ei scuze, oricât de mult ar fi meritat. Trebuia să fie mulțumită cu recunoașterea lui că făcuse o greșeală. Măcar încerca să îndrepte lucrurile. Asta conta mai mult decât o scuză, oricum.
Riley luă jurnalul fără să-l deschidă.
“Vreau să știu doar un lucru, domnule senator,” spuse ea. “De ce mi-l dați mie și nu agentului Walder?”
Buzele lui Newbrough se răsuciră într-o ușoară urmă de zâmbet.
“Pentru că e un lucru pe care l-am învățat despre dumneavoastră, agent Paige,” spuse el. “Nu sunteți cățelușul nimănui.”
Riley nu putu răspunde. Acest respect neașteptat din partea unui bărbat care de altfel părea să țină cont numai de el o uimi.
“Și poate acum ați dori să mâncați ceva,” spuse senatorul.
Riley luă în considerare. Pe cât era de recunoscătoare pentru schimbarea de atitudine a lui Nwebrough, era în continuare departe de a se simți confortabil în preajma lui. Rămânea un om rece, labil și neplăcut. Și în plus, avea treabă de făcut.
“Dacă nu vă deranjează, cred că ar trebui să retrag,” spuse ea. Arătând spre jurnal, adăugă, “Ar trebui să mă folosesc de asta imediat. Nu avem timp de pierdut. A – și vă primit să nu las nimic din ce găsesc aici să devină public.”
“Apreciez asta,” spuse Newbrough.
Se ridică politicos de pe scaun cum Riley ieșea din cameră. Părăsi clădirea și îi dădu tichetul valetului. În timp ce îl așteptă să i aducă mașina, deschise jurnalul.
Cum frunzări paginile, văzu imediat că Reba Frye scrisese ceva despre consumul ei de droguri ilicite. Riley avu și impresia imediat că Reba Frye era o femeie egocentrică care părea să fie obsedată cu resentimente neînsemnate și antipatii. Dar apoi, nu acesta era rostul unui jurnal? Era un loc în care o persoană avea tot dreptul de a fi egocentric.
În plus, se gândi Riley, chiar dacă Reba ar fi fost narcisistă, ca tatăl ei, în mod cert nu merita o soartă atât de îngrozitoare. Riley simți un fior amintindu-și pozele pe care le văzuse cu cadavrul femeii.
Riley continuă să frunzărească prin jurnal. Mașina trase pe aleea de pietriș, dar ignoră valetul, captivată. Stătu acolo, cu mâinile tremurând, și citi până la capăt, disperată după orice menționare a criminalului, a orice, un indiciu oarecare. Dar fu descurajată negăsind niciunul.
Începu să coboare cartea grea, simțindu-se zdrobită. Nu mai putea suporta încă o fundătură.
Chiar atunci, în timp ce îl lăsa în jos, o bucățică de hârtie, îndesată între două pagini, începu să alunece din carte. O prinse și o studie, curioasă.
Cum o examină, inima începu să-i bată tare în piept.
Într-un șoc absolut, scăpă jurnalul pe jos.
Ținea în mână o chitanță.
De la un magazin de păpuși.
Capitolul 31
Iată. După toate căile fără ieșire, Riley abia putu să-și creadă ochilor ce ținea în mână. În partea de sus a chitanței scrise de mână era numele și adresa magazinului: Madeline’s Fashions în Shellysford, Virginia.
Riley rămase blocată. Nu suna a magazin de păpuși sau de jucării.
Găsi pe telefonul mobil website-ul pentru Madeline’s Fashions. Era, în mod ciudat, un magazin de haine pentru femei.
Dar se uită mai atent și văzu că vindeau și păpuși de colecție. Puteau fi văzute doar cu programare.
Un fior traversă coloana lui Riley.
Ăsta trebuie să fie locul, se gândi ea.
Ridică jurnalul cu mâinile tremurânde, răsfoi paginile până găsi însemnările cu data de pe chitanță. Acestea erau:
Tocmai am cumpărat păpușica perfectă pentru Debbie. Ziua ei de naștere e abia într-o lună, dar e atât de greu să-i cumperi ceva.
Asta era, în engleză simplă. Reba Frye cumpărase o păpușă pentru fiica ei în magazinul din Shellysford. Riley fu sigură că și celelalte victime cumpăraseră păpuși aici. Și că acolo le văzuse pentru prima dată criminalul.
Riley afișă o hartă pe telefonul mobil și conform acesteia Shellysford era la o oră distanță cu mașina. Trebuia să ajungă acolo cât de repede putea. Din câte știa, criminalul identifică deja o nouă victimă.
Dar avea nevoie să dea niște informații în lucru. Și știa că trebuia să dea un telefon dureros pe care îl amânase deja prea mult.
Își luă cheile de la valetul derutat, sări în mașină și plecă, cauciucurile-i scârțâind pe aleea îngrijită a clubului. Gonind spre poartă, tastă nervos numărul de mobil al lui Bill, întrebându-se dacă se va obosi să răspundă. Nu-l putea învinui dacă nu ar mai fi vrut să vorbească niciodată cu ea.
Spre ușurarea ei, vocea lui Bill se auzi la telefon.
“Bună,” spuse el.
Inima lui Riley tresări. Nu știa dacă să fie ușurată sau speriată să-i audă vocea.
“Bill, aici Riley,” spuse ea.
“Știu cine e,” răspunse Bill.
Tăcerea se așternu. Nu avea să fie ușor. Și știa că nu merita să fie ușor.
“Bill, nu știu cu ce să încep,” spuse ea. Gâtul i se umflă de emoție și îi fu greu să vorbească. “Îmi pare teribil de rău. Treaba e că – ei bine, totul se înrăutățise atât de rău și nu eram în toate mințile, și – ”
“Și erai beată,” spuse Bill, întrerupând-o.
Riley oftă jalnic.
“Da, eram beată,” spuse ea. “Și îmi cer scuze. Sper că mă poți ierta. Îmi pare atât de rău.”
Tăcerea se așternu din nou.
“Bine,” spuse într-un final Bill.
Inima lui Riley se scufundă. Îl cunoștea pe Bill mai bine decât pe oricine altcineva pe lume. Așa că putu auzi o întreagă lume plină de înțeles în acele două silabe directe. Nu o ierta, și nici măcar nu îi accepta părerea de rău – cel puțin nu încă. Tot ce făcea era să admită că ea își ceruse scuze.
În orice caz, acum nu era timpul să ajungă la un compromis. Exista o problemă mult mai urgentă de rezolvat.
“Bill, am o pistă,” spuse ea.
“Ce?” întrebă el cu o voce uimită.
“Am găsit magazinul.”
Bill păru îngrijorat acum.
“Riley, ți-ai ieșit din minți? Ce faci, tot lucrând la cazul ăsta? Walder te-a dat afară, pentru numele lui Dumnezeu.”
“De când am așteptat eu vreodată permisiunea lui? Oricum, se pare că voi fi reinstituită.”
Bill pufni neîncrezător.
“Cine zice?”
“Newbrough.”
“Despre ce vorbești?” întrebă Bill, părând din ce în ce mai agitat. “Dumnezeule, Riley, nu te-ai dus din nou la el acasă, nu?”
Gândurile începură să-i zornăie în cap. Erau prea multe de explicat. Trebuia să se rezume la esențial.
“Nu, și a fost altfel de data asta,” spuse ea. “A fost ciudat, și nu am timp să detaliez acum. Dar Newbrough mi-a dat niște informații noi. Bill, Reba Frye a cumpărat o păpușă într-un magazin din Shellysford. Am dovada, am numele magazinului.”
“E o nebunie,” spuse Bill. “Avem agenți care cutreieră toată zona. S-au dus în fiecare oraș. Nici nu cred că au găsit un magazin de păpuși în Shellysford.”
Lui Riley îi fu din ce în ce mai greu să-și rețină propriul entuziasm.
“Asta pentru că nu există niciun magazin de păpuși,” spuse ea. “E un magazin de haine care vinde păpuși, dar nu le poți vedea decât cu programare. Madeline’s Fashions se cheamă. Ești la SAC acum?”
“Da, dar – ”
“Atunci pune pe cineva să verifice locul. Află tot ce poți despre toți cei care au lucrat vreodată acolo. Mă duc acolo chiar acum.”
Vocea lui Bill fu ridicată și disperată.
“Riley, nu! Nu ai nicio autorizație. Nici măcar nu ai insignă. Și dacă îl găsești pe tip? Riscă să fie periculos. Și Walder ți-a luat arma.”
“Am arma proprie,” spuse Riley.
“Dar nu vei putea reține pe nimeni.”
Cu un mârâit de determinare, Riley spuse, “Voi face orice trebuie să fac. Încă o viață ar putea fi în pericol.”
“Nu-mi place asta,” spuse Bill, părând ceva mai resemnat acum.
Riley încheie apelul și apăsă accelerația.
* * *
Bill stătu în biroul său holbându-se prostesc la telefonul mobil. Își dădu seama că mâinile îi tremurau. Nu era sigur de ce. Furie și frustare? Sau era de teamă pentru Riley, pentru ce lucru nechibzuit avea de gând să facă?
Telefonul ei dat la beție acum două nopți îl lăsase confuz și devastat. Era un fel de clișeu că partenerii din forțele de ordine se simțeau adesea mai apropiați decât de proprii soți sau soții. Și Bill știa că era adevărat. Timp de multă vreme se simțise mai apropiat de Riley decât se simțise vreodată de oricine din viața lui.
Dar nu era loc de dragoste în meseria lor. Complicații sau ezitări în timpul serviciului ar fi putut avea rezultate mortale. Păstrase întotdeauna lucrurile profesionale între ei și avu mereu încredere în Riley să facă la fel. Dar acum ea trădase această încredere.
Bine, era evident conștientă de greșeala ei. Dar la ce se referise când spusese că urma să fie reinstituită? Aveau să lucreze din nou împreună? Nu era sigur dacă voia asta. Relația profesională dinamică și confortabilă pe care o împărtășiseră timp îndelungat era oare distrusă pentru totdeauna?
Dar nu se putea îngrijora deloc de asta acum. Riley îl rugase să verifice angajații magazinului. Avea să transmită acea cerere mai departe, dar nu lui Carl Walder. Bill luă telefonul și formă extensia pentru agentul special Brent Meredith. Meredith nu era în lanțul propriu-zis de comandă pe acest caz, dar Bill știa că putea conta pe el pentru a duce treaba la capăt.
Plănui să țină apelul scurt și eficient. Trebuia să conducă până în Shellysford imediat și spera numai să ajungă acolo înainte ca Riley Paige să facă ceva cu adevărat stupid.
Cum ar fi să se pună în situația de a fi ucisă.
Capitolul 32
Inima lui Riley îi bătea să-i sară din piept de nerăbdare în timp ce se apropia de orășelul Shellysford. Madeline’s Fashions era ușor de depistat. Era la vedere pe strada principală, și numele era afișat în vitrina principală. Shellysford era mai înstărit decât de așteptase. Câteva clădiri aparent istorice fuseseră păstrate într-o condiție bună, iar strada principală era aproape elegantă. Magazinul de haine cu aspect șic se potrivea bine în zona prosperă.
Riley parcă lângă bordura din fața magazinului, ieși din mașină și privi în jur. Observă imediat că un manechin din vitrina magazinului ținea chiar o păpușă în brațe – o prințesă într-o rochie roz, purtând o tiara strălucitoare. Agenții care cutreierau acest oraș totuși ar fi putut foarte ușor să considere asta doar un decor de vitrină. Numai un anunț mic în vitrină sugera altfel: Vizionare Păpuși de Colecție cu Programare.
Un clopoțel deasupra ușii sună când Riley intră înăuntru și femeia de la contoar aruncă o privire în direcția ei. Părea de vârstă mijlocie dar remarcabil de tânără, iar părul ei încărunțit era bogat și sănătos.
Riley își cântări opțiunile. Fără insignă, trebuia să aibă grijă. Adevărat, reușise să-i facă pe ceilalți comercianți să vorbească fără ea. Dar nu voia absolut deloc să o sperie pe această femeie.
“Mă scuzați,” spuse Riley. “Sunteți Madeline?”
Femeia zâmbi. “De fapt, numele meu este Mildred, dar mi se spune Madeline. Îmi place mai mult. Și sună mai bine pentru numele magazinului. ‚Mildred’s Fashions’ nu ar fi avut același efect.” Femeia chicoti și îi făcu cu ochiul. “Nu ar atrage tocmai clientela pe care o vizez.”
Până acum e bine, se gândi Riley. Femeia era deschisă și vorbăreață.
“Frumos magazin,” spuse Riley, uitându-se în jur. “Dar pare multă treabă pentru o singură persoană. Vă ajută cineva? Cu siguranță nu vă ocupați de tot singură.”
Femeia ridică din umeri.
“În mare parte da,” spuse ea. “Uneori am o adolescentă care ține casa cât îi ajut pe clienți. Dar azi e o zi liniștită. Nu am avut de ea să vină.”
Încă luând în considerare abordare potrivită, Riley se duse spre o bară de haine și pipăi ceva marfă.
“Frumoase ținute,” spuse ea. “Nu sunt multe magazine care au astfel de rochii.”
Madeline părea încântată.
“Nu, e puțin probabil să găsiți ceva asemănător în altă parte,” spuse ea. “Toate sunt de gamă înaltă, dar le cumpăr de la magazine en gros când modelele nu se mai fabrică. Așa că după standardele orașelor mari, acestea ar fi moda de ieri.” Și apoi, făcând din nou cu ochiul și rânjind, adăugă, “Dar într-un orășel ca Shellysford – ei bine, ar putea la fel de bine să fie ultima modă.”
Madeline scoase de pe bară o rochie de cocteil de culoarea levănțică.
“Ați arăta superb în această rochie,” spuse ea. “E perfectă pentru tenul dumneavoastră – și pentru personalitatea dumneavoastră, bănuiesc.”
Riley credea la fel. De fapt, nu s-ar fi văzut purtând nimic din ținutele mai degrabă șic din magazin. Totuși, era sigură că această rochie ar fi fost mult mai potrivită la clubul country decât ce purta acum.
“De fapt,” spuse Riley, “Speram să mă uit la niște păpuși.”
Madeline păru ușor surprinsă.
“Aveți programare?” întrebă ea. “Dacă aveți, se pare că mi-a ieșit din minte. Și cum ați aflat despre colecția noastră de păpuși?”
Riley scoase chitanța din geantă și i-o arătă lui Madeline.
“Cineva mi-a dat asta,” spuse Riley.
“O, o recomandare,” spuse Madeline, vădit încântată. “Ei bine, atunci pot face o excepție.”
Merse până în spatele magazinului și deschise o ușă lată pliantă, iar Riley o urmă într-o cameră mică din spate. Pe rafturile sale erau aliniate păpuși și două rafturi de pe podea erau pline cu accesorii pentru păpuși.
“Am început această mică afacere suplimentară cu câțiva ani în urmă,” spuse Madeline. “Am avut ocazia să cumpăr stocul unui producător care dăduse faliment. Proprietarul era un văr de-al meu, așa că atunci când au închis am avut o ofertă specială. Mă bucur să pot da mai departe clienților mei acea agoniseală.”
Madeline luă o păpușă și o privi foarte mândră.
“Nu-i așa că sunt minunate?” spuse ea. “Fetițele le adoră. Și părinții lor. Și aceste păpuși nu se mai fabrică, așa că sunt cu adevărat de colecție, chiar dacă nu sunt antichități. Și uitați-vă la aceste costume. Oricare din păpușile mele poate purta oricare din aceste ținute.”
Riley scană rândul de păpuși. Arătau foarte asemănător, deși culoarea părului varia. La fel și hainele, care includeau rochii moderne, rochii de prințesă și ținute istorice. Printre accesorii, Riley văzu mobilă pentru păpuși potrivită fiecărui stil. Prețurile păpușilor erau toate peste o sută de dolari.
“Sper că înțelegeți de ce nu țin partea aceasta deschisă,” explică Madeline. “Majoritatea clienților mei nu cumpără păpuși. Și fie vorba între noi,” adăugă ea, coborându-și vocea la nivelul unei șoapte, “o mare parte din aceste obiecte mai mici sunt extrem de ușor de furat. Așa că am grijă cui arăt toate astea.”
Înfoind rochia unei păpuși, Madeline întrebă, “Apropo, cum vă numiți? Îmi place să cunosc numele tuturor clienților mei.”
“Riley Paige.”
Atunci Madeline miji ochii cu un zâmbet iscoditor.
“Și cine este clientul care v-a făcut recomandarea?” întrebă ea.
“Reba Frye,” spuse Riley.
Chipul lui Madeline se întunecă.
“O, vai,” spuse ea. “Fiica senatorului de stat. Îmi amintesc când a venit. Și am auzit despre…” Rămase tăcută o clipă. “O, vai,” adăugă ea, scuturându-și capul tristă.
Apoi se uită la Riley cu precauție.
“Spuneți-mi vă rog că nu sunteți reporter,” spuse ea. “Dacă da, va trebui să vă rog să plecați. Ar fi o publicitate groaznică pentru magazinul meu.”
“Nu, sunt agent FBI,” spuse Riley. “Și adevărul este că sunt aici să investighez crima Rebei Frye. M-am întâlnit cu tatăl ei, senatorul Newbrough, cu puțin timp în urmă. El mi-a dat această chitanță. De aceea sunt aici.”
Madeline părea din ce în ce mai incomodată.
“Îmi puteți arăta insigna dumneavoastră?” întrebă ea.
Riley își reținu un oftat. Trebuia să o păcălească cumva. Trebuia să mintă măcar puțin.
“Sunt în afara serviciului,” spuse ea. “Nu ținem insignele când suntem în civil. E procedură standard. Am venit aici în timpul meu liber ca să aflu tot ce pot.”
Madeline dădu din cap cu înțelegere. Părea să o creadă – sau măcar să nu conteste ce spunea. Riley încercă să nu-și arate ușurarea.
“Cu ce vă pot ajuta?” întrebă Madeline.
“Spuneți-mi doar orice puteți despre acea zi. Cine a mai venit la lucru? Câți clienți erau înăuntru?”
Madeline întinse mâna. “Pot să mă uit la chitanță? Pentru dată, vreau să zic.”
Riley îi înmână chitanța.
“A, da, îmi amintesc,” spuse Madeline uitându-se la ea. “A fost o zi nebună, cu câteva săptămâni înainte.”
Atenția lui Riley se intensifică.
“Nebună?” întrebă Riley. “Cum așa?”
Madeline își încruntă fruntea în timp ce-și aducea aminte.
“A venit un colecționar,” spuse ea. “A cumpărat douăzeci de păpuși deodată. Am fost mirată că avea bani. Nu părea deloc bogat. Arăta mai degrabă ca un bărbat trist mai în vârstă. I-am făcut un preț special. Totul era vraiște în timp ce eu și fata mea am bătut marfa pe casă. Nu suntem obișnuite cu așa vânzări. A fost harababură totală pentru puțin timp aici.”
Mintea lui Riley făcea rapid conexiuni între informații.
“Reba Frye era în magazin în același timp cu colecționarul?” întrebă ea.
Madeline dădu din cap. “Desigur,” spuse ea. “Acum că ați spus, era aici chiar atunci.”
“Păstrați o evidență a clienților?” întrebă Riley. “Cu date de contact?”
“Da, păstrez,” spuse Madeline.
“Trebuie să văd numele și adresa bărbatului,” spuse Riley. “E foarte important.”
Expresia lui Madeline deveni și mai precaută.
“Ați spus că senatorul v-a dat această chitanță?” întrebă ea.
“Cum altfel aș fi putut să o obțin?” întrebă Riley.
Madeline dădu din cap. “Sunt sigură că este adevărat, dar totuși…”
Făcu o pauză, chinuindu-se cu decizia ei.
“O, îmi pare rău,” spuse ea, “dar nu pot – nu pot să vă las să vă uitați la evidențele mele, vreau să zic. Nu aveți niciun act de identitate și clienții mei au dreptul la confidențialitate. Nu, serios, cu senator sau fără, nu vă pot lăsa să vă uitați fără un mandat. Îmi pare rău, dar nu mi se pare corect. Sper că înțelegeți.”
Riley inspiră adânc în timp ce încerca să evalueze situația. Nu se îndoia că Bill avea să apară acolo cât de repede putea. Dar cât de repede însemna asta? Și va insista femeia în continuare să vadă un mandat? Cât timp ar mai fi presupus asta? Din câte știa Riley, viața cuiva ar putea fi în joc chiar în acel minut.
“Înțeleg,” spuse Riley. “Dar e în regulă dacă doar mă uit puțin pe aici? Aș putea găsi ceva indicii.”
Madeline înclină capul. “Desigur,” spuse ea. “Stați cât vreți.”
O tactică de distragere a atenției se prefigură în mintea lui Riley. Începu să se uite pe la păpuși în timp ce Madeline făcea ordine în câteva accesorii. Riley întinse mâna spre un raft înalt ca și cum ar fi încercat să apuce o păpușă. În schimb, reuși să dărâme un rând întreg de păpuși de pe raft.
“Vai!” spuse Riley. “Mii de scuze!”
Se dădu înapoi în cel mai neîndemânatic mod pe care îl putea juca. Se ciocni de un raft de accesorii și le dădu pe toate pe jos.
“O, îmi pare foarte, foarte rău!” spuse Riley din nou.
“Nu-i nimic,” spuse Madeline cu mai mult de o urmă de iritare. “Lăsați – lăsați-mă să mă ocup eu.”
Madeline începu să adune marfa împrăștiată. Riley ieși în grabă din cameră și se duse la contoar. Aruncând câte o privire să se asigure că Madeline nu o privește, Riley plonjă în spatele tejghelei. Identifică rapid un registru de contabilitate pe un raft sub casa de marcat.
Cu degetele tremurânde, Riley răsfoi registrul. Găsi repede data, numele bărbatului și adresa lui. Nu avea timp să noteze așa că se bază pe memorie.
Tocmai ieșise de după contoar când Madeline se întoarse din camera din spate. Madeline părea cu adevărat suspicioasă acum.
“Ați face bine să plecați,” spuse ea. “Dacă vă întoarceți cu un mandat, vă voi putea ajuta. Chiar vreau să-l ajut pe senator și pe familia dumnealui oricum pot. Mă simt groaznic știind prin ce trec. Dar acum – ei bine, cred că trebuie să plecați.”
Riley se duse țintă spre ușa de la intrare.
“În – înțeleg,” se bâlbâi ea. “Îmi pare teribil de rău.”
Fugi până la mașină și se urcă în ea. Își scoase telefonul mobil și apelă numărul lui Bill.
“Bill, am un nume!” aproape țipă ea când Bill răspunse. “Îl cheamă Gerald Cosgrove. Și am și adresa lui.”
Amintindu-și cu grijă, Riley recită adresa lui Bill.
“Sunt la câteva minute distanță,” spuse Bill. “O să îi transmit numele și adresa, să vedem ce fel de informații poate găsi Biroul. Te sun imediat înapoi.”
Bill încheie apelul. Riley nu avea astâmpăr, așteptând cu nerăbdare. Se uită înapoi la magazin și văzu cu Madeline stătea aproape de geam, uitându-se la ea suspicios. Riley nu o putea condamna pentru neîncrederea ei. Comportamentul ei de mai devreme fusese mai mult decât ciudat.
Mobilul lui Riley sună. Răspunse.
“Bingo,” spuse Bill. “Tipul este un agresor sexual înregistrat. Adresa pe care mi-ai dat-o nu e departe. Ești poate un pic mai aproape de el decât mine.”
“Mă duc acolo chiar acum,” spuse Riley, călcând accelerația.
“Pentru numele lui Dumnezeu, Riley, nu te duce acolo singură!” lătră el înapoi. “Așteaptă-mă afară. Ajung cât de repede pot. M-ai auzit?”
Riley închise și plecă cu mașina. Nu, nu putea aștepta.
* * *
Mai puțin de cincisprezece minute mai târziu, Riley se apropie de un teren izolat și prăfuit. O rulotă cu aspect dărăpănat se afla în mijlocul terenului. Riley parcă mașina și ieși.
O mașină veche era parcată pe stradă în fața terenului, dar Riley nu văzu nicio urmă a camionetei pe care martora o descrisese după răpirea lui Cindy MacKinnon. Desigur, Cosgrove ar fi putut foarte bine să o țină în altă parte. Sau poate o abandonase de teamă să nu fie găsită.
Riley se înfioră când văzu două șoproane cu lacăte la uși în fundul terenului. Oare acolo ținea femeile? Oare avea chiar acum una acolo, torturând-o și pregătindu-se să o omoare?