Kitabı oku: «Dispărută fără urme», sayfa 8

Riley scutură din cap insistent.

“Nu,” spuse Riley. “Nu, nu credem asta.”

“Atunci ce credeți?”

Gândurile lui Riley erau vraiște. Ce putea să-i spună? Că soția lui era probabil în viață dar absolut îngrozită, și că urma să fie torturată și mutilată cumplit? Și că tăieturile și înjunghierile aveau să dureze și să dureze – până ce Cindy era salvată sau moartă, oricare se întâmpla prima?

Riley deschise gura să vorbească, dar niciun cuvânt nu ieși. Beverly se aplecă în față și puse o mână pe brațul lui Riley. Fața specialistului era în continuare caldă și prietenoasă, dar degetele erau destul de ferme.

Beverly vorbi foarte lent, ca și cum ar fi explicat unui copil.

“Nu găsesc chitanța,” spuse ea. “Nu e aici.”

Riley înțelese semnificația negrăită a lui Beverly. Din privire, Beverly îi spunea că interogatoriul scăpase de sub control, și că venise momentul ca ea să plece.

“Mă ocup eu mai departe,” mimă Beverly într-o șoaptă care abia se auzi.

Riley îi șopti înapoi, “Mulțumesc. Îmi pare rău.”

Beverly zâmbi și plecă capul cu înțelegere.

Nathaniel stătea cu fața îngropată în mâini. Nici măcar nu-și ridică privirea spre Riley când ea și Bill se ridicară să plece.

Părăsiră apartamentul și coborâră înapoi pe scări până în stradă. Amândoi se urcară în mașina lui Riley dar nu îi porni motorul. Simți cum propriile lacrimi erau gata să curgă.

Nu știu unde să mă duc, se gândi ea. Nu știu ce să fac.

Părea să fie povestea vieții ei zilele astea.

“Păpușile, Bill,” spuse ea. Încerca să-și explice noua teorie ei însăși la fel de mult ca și lui. “Categoric are ceva de-a face cu păpușile. Îți amintești ce ne-a spus Roy Geraty în Belding?”

Bill ridică din umeri. “A spus că primei lui soții – Margaret – nu-i plăceau păpușile. O întristau, a spus. A spus că uneori o făceau să plângă.”

“Da, pentru că nu putea să facă copii,” spuse Riley. “Dar a mai spus ceva. A spus că avea tot felul de prieteni și rude care făceau copii. Zicea că era mereu obligată să se ducă la petreceri ale bebelușilor, și să ajute cu petrecerile de zi de naștere.”

Riley putea vedea din expresia lui Bill că începea să înțeleagă acum.

“Deci uneori era nevoită să cumpere păpuși,” spuse el. “Chiar dacă o întristau.”

Riley lovi volanul cu pumnul.

“Toate au cumpărat păpuși,” spuse ea. “El le-a văzut cumpărând păpuși. Și le-a văzut cumpărând păpuși în același loc, în același magazin.”

Bill dădu din cap, “Trebuie să găsim acel magazin,” spuse el.

“Corect,” spuse Riley. “Undeva în zona noastră de mai bine de două mii cinci sute de kilometri pătrați există un magazin de păpuși la care s-au dus toate femeile răpite. Și s-a dus și el acolo. Dacă îl găsim, poate – poate doar – îl vom putea găsi.”

În acel moment, telefonul lui Bill sună.

“Alo?” spuse el. “Da, agent Walder, Jeffreys la telefon.”

Riley își înăbuși un geamăt. Se întrebă ce bătaie de cap avea să le dea Walder.

Văzu cum Bill căscă gura de o surpriză șocantă.

“Dumnezeule,” spuse el. “Dumnezeule. Bine. Bine. Venim imediat.”

Bill încheie apelul și o privi fix pe Riley, rămânând perplex pentru câteva secunde.

“Walder și copiii ăia pe care i-a adus cu el,” spuse el. “L-au prins.”

Capitolul 19

Riley și Bill ajunseră la Serviciul de Analiză Comportamentală pentru a-l găsi pe Walder așteptându-i la ușă.

“L-am prins,” spuse Walder, poftindu-i în clădire. “Îl avem pe tip.”

Riley putu distinge atât exaltare cât și ușurare în vocea lui.

“Cum?” întrebă ea.

“Agent Paige, i-ați subestimat serios pe Huang și Creighton,” spuse Walder. “După ce ați plecat, recepționera le-a spus despre tipul ciudat care dădea târcoale clinicii recent. Numele său este Darrell Gumm. Femeile pacienți s-au plâns din cauza lui. Se apropia mereu prea mult de ele, au spus, nerespectându-le spațiul personal. Le-a spus de asemenea și câteva lucruri de prost gust. Și o dată sau de două ori s-a furișat chiar în toaleta femeilor.”

Riley cântări posibilitatea, comparând-o cu propriile presupuneri referitoare la infractor. Ar putea fi el, se gândi ea. Simți un freamăt de entuziasm în gât.

Bill îl întrebă pe Walder, “A sunat cineva de la clinică la poliție în legătură cu Gumm?”

“L-au lăsat pe tipul lor de la securitate să se ocupe de el. Paznicul i-a spus lui Gumm să stea deoparte. La acest fel de instituție au într-adevăr de-a face cu săriți din când în când. Dar Huang și Creighton au identificat descrierea. Și-au dat seama că semăna cu tipul pe care îl căutăm. I-au luat adresa de la recepționeră și ne-am dus cu toții la apartamentul său.”

“De unde știți că este el?” întrebă Riley.

“A recunoscut,” spuse hotărât Walder. “Am obținut mărturia lui.”

Riley începu să simtă un strop de ușurare ea însăși. “Și Cindy MacKinnon?” întrebă ea. “Ea unde este?”

“Lucrăm la asta,” spuse Walder.

Ușurarea lui Riley se șterse. “Ce vreți să spuneți, ‚lucrăm la asta’?” întrebă ea.

“Avem agenți de teren care cercetează cartierul. Nu credem că a putut să o ducă prea departe. Oricum, o să ne spună curând. Vorbește o grămadă.”

Ar fi bine ca ăsta să fie tipul, se gândi Riley. Cindy MacKinnon trebuia pur și simplu să fie în viață. Nu puteau să piardă încă o femeie inocentă acestei brute sucite. Cronologia întâmplărilor se restrângea, dar cu siguranță nu ar fi fost deja moartă atât de repede după răpire. Nu avusese încă plăcerea de a o tortura.

Bill îl întrebă pe Walder, “Unde este suspectul acum?”

Walder indică direcția. “Îl avem în centrul de detenție,” spuse el. “Haideți. Mă îndrept într-acolo acum.”

Walder îi puse la curent în timp ce mergeau prin vastul complex SAC spre clădirea în care erau ținuți suspecții.

“Când i-am arătat insignele,” spuse Walder posomorât, “ne-a invitat imediat înăuntru și să ne simțim ca acasă. Nemernic sigur pe sine.”

Riley consideră că asta suna corect. Dacă Darren Gumm era cu adevărat infractorul, sosirea agenților ar fi putut fi tocmai deznodământul sperat. Ar fi putut foarte bine să intenționeze să fie prins tot timpul, după o joacă de doi ani mult prea isteață de-a șoarecele și pisica cu autoritățile. Poate că răsplata la care sperase de-a lungul timpului fusese faima – mult mai mult decât cincisprezece minute de faimă.

Problema era, Riley știa, putea încă să-și folosească ultima prizonieră ca să se joace cu ei. Și putea foarte bine să fie genul care ar fi făcut asta.

“Ar fi trebuit să-i vedeți casa,” continuă Walder. “O gaură jegoasă cu o cameră, cu o canapea extensibilă și o baie minusculă care puțea de nu se mai putea. Pe pereți, absolut pretutindeni, avea tăieturi din ziare cu știri despre asalturi și violuri și crime de prin toată țara. Nicio urmă de vreun calculator, e complet în afara rețelei, dar trebuie să recunosc, are o bază de date analogă de criminalitate psihopatică pe care multe departamente de poliție ar invidia-o.”

“Și dați-mi voie să ghicesc,” adăugă Bill. “Avea o grămadă de povești despre omorurile noastre – cam toate informațiile despre ele care au fost făcute publice de-a lungul celor doi ani.”

“Sigur că avea, al dracu’,” spuse Walder. “Creighton și Huang i-au pus câteva întrebări, și s-a comportat al naibii de suspicios. Era clar că știa la cine ne refeream. Am avut suficient ca să-l arestăm. Și a mărturisit aproape imediat ce l-am adus aici.”

În acel moment Walder îi conduse pe Riley și Bill într-o cameră mică cu o fereastră unidirecțională care dădea spre o cameră de interogare.

Interogarea era deja în plină desfășurare. De o parte a mesei stătea agentul Emily Creighton. Agentul Craig Huang se plimba dintr-un colț în altul în spatele ei. Riley se gândi că cei doi tineri agenți păreau mai capabili decât păruseră înainte. De partea cealaltă a mesei stătea Darrell Gumm. Încheieturile sale erau încătușate de suprafața mesei.

Riley fu dezgustată imediat de el. Era un broscoi râios de bărbat, undeva pe la treizeci de ani, de talie medie, și oarecum durduliu. Dar arăta suficient de viguros încât să reprezinte o amenințare fizică plauzibilă, în special pentru o femeie lipsită de apărare luată prin surprindere. Fruntea îi era foarte înclinată spre spate, făcându-i craniul să pară ca cel al vreunui hominid de mult dispărut. Bărbia era aproape inexistentă. Per ansamblu, se potrivea cu așteptările lui Riley. Și mărturia lui chiar părea să rezume totul.

“Unde este?” țipă Creighton la Gumm.

Riley își dădu seama din trosnetul nerăbdător din vocea lui Creighton că aceasta pusese deja întrebarea de mai multe ori.

“Unde e cine?” întrebă Gumm cu o voce ascuțită și neplăcută. Expresia sa aproape duhnea a dispreț și impertinență.

“Nu te mai juca cu noi,” spuse aspru Huang.

“Nu trebuie să spun nimic fără un avocat prezent, nu-i așa?” spuse Gumm.

Creighton dădu din cap. “Ți-am spus deja. Îți vom aduce un avocat oricând vei cere unul. Tot spui că nu ai nevoie. E și ăsta dreptul tău. Poți renunța la dreptul tău de a avea un avocat. Te-ai răzgândit?”

Gumm își înclină capul, prefăcându-se gânditor.

“Dați-mi voie să mă gândesc. Nu, nu cred. Nu încă, cel puțin.”

Huang se aplecă peste masă spre el, încercând din răsputeri să pară amenințător.

“Te întreb pentru ultima oară,” spuse el. “Unde ai ascuns camioneta?”

Gumm ridică din umeri. “Și eu vă spun pentru ultima oară – ce camionetă? Nu am nicio camionetă. Nu am nici măcar o mașină. Căcat, nici măcar nu am permis de conducere.”

Vorbind în șoaptă, Walder îi informă pe Riley și Bill, “Ultima parte e adevărată. Nu permis de conducere, nu carte de alegător, nu cărți de credit, nimic. Chiar trăiește în afara rețelei. Nu-i de mirare că nu erau plăcuțe de înmatriculare pe camionetă. A furat-o probabil. Dar nu ar fi putut să o conducă prea departe în timpul cât a avut-o. Trebuie să fie undeva în apropierea apartamentului său.”

Agentul Creighton se încrunta acum la Gumm.

“Ți se pare amuzant, nu-i așa?” spuse ea. “Ai o biată femeie legată cine știe unde. Ai recunoscut atâta lucru deja. E speriată de moarte și pun pariu că-i e foame și sete de asemenea. Cât timp o s-o lași să sufere? Ești cu adevărat dispus să o lași să moară așa?”

Gumm râse pe înfundate.

“Asta e partea în care dați cu mine de pereți?” întrebă el. “Sau acum o să-mi spuneți că puteți să mă faceți să vorbesc fără să-mi lăsați urme vizibile?”

Riley încercă să rămână tăcută, dar nu se mai putu abține.

“Nu pun întrebările care trebuie,” spuse ea.

Își făcu loc pe lângă Walder și se îndreptă prin ușa care ducea în camera de interogare.

“Stai, agent Paige,” comandă Walder.

Ignorându-l, Riley dădu buzna în cameră. Se grăbi spre masă, trânti ambele mâini pe ea și se aplecă intimidant spre Gumm.

“Spune-mi Darrell,” mârâi ea. “Îți plac păpușile?”

Pentru prima dată, chipul lui Darrell trădă o urmă de frică.

“Cine naiba ești tu?” o întrebă pe Riley.

“Sunt cineva pe care nu vrei s-o minți,” spuse Riley. “Îți plac păpușile?”

Ochii lui Darrell aruncară privi în jurul camerei.

“Nu știu,” spuse el. “Păpuși? Sunt drăguțe, presupun.”

“O, crezi că sunt mai mult decât drăguțe, nu-i așa?” spuse Riley. “Ai fost genul ăla de băiețel când erai mic – genul căruia îi plăcea să se joace cu păpuși, genul de care râdeau toți copiii.”

Darrell se întoarse spre oglinda care era de partea lui a geamului unidirecțional.

“Știu că e cineva acolo,” strigă el, părând speriat acum. “O duce cineva pe femeia asta nebună departe de mine?”

Riley înconjură masa, îl împinse pe Huang într-o parte și se așeză chiar lângă Gumm. Apoi își vârî fața în fața lui. Se dădu înapoi, încercând să scape de privirea ei. Dar Riley nu-i lăsă loc să respire. Fețele lor erau la doar zece centimetri una de cealaltă.

“Și tot îți mai plac păpușile, nu-i așa?” șuieră Riley, lovind cu pumnul în masă. “Păpuși fetițe. Îți place să le dezbraci. Îți place să le vezi goale. Ce-ți place să faci cu ele când sunt goale?”

Ochii lui Darrell se bulbucară.

Riley îl privi fix o vreme îndelungată. Ezita, încercând să-i citească expresia mai limpede. Era dispreț sau dezgust ceea ce îi curba gura în jos atât de tăios?

Deschise gura să întrebe mai departe, dar ușa de la camera de interogare se deschise brusc în spatele ei. Auzi vocea severă a lui Walder.

“Agent Paige, vreau să ieșiți imediat de aici.”

“Mai lăsați-mă doar un minut,” spuse ea.

“Acum!”

Riley se ridică în picioare deasupra lui Gumm și rămase tăcută o clipă. Acum arăta doar confuz. Privi în jur și văzu că Huang și Creigthon o fixau cu un scepticism uimitor. Apoi se întoarse și îl urmă pe Walder în camera adiacentă.

“Ce naiba a fost asta?” întrebă Walder. “Te întinzi. Nu vrei ca acest caz să fie închis. Este închis. Treci peste. Tot ce trebuie să facem acum este să găsim victima.”

Riley gemu tare.

“Cred că vă înșelați,” spuse ea. “Nu cred că tipul ăsta reacționează la păpuși așa cum ar face-o criminalul. Am nevoie de mai mult timp ca să fiu sigură.”

Walder se holbă la ea o clipă, apoi scutură din cap.

“Asta chiar nu a fost ziua ta, nu-i așa, agent Paige?” spuse el. “De fapt, aș spune că nu ai fost în cea mai bună stare de-a lungul întregului caz. O, ai avut dreptate cu un lucru. Gumm nu pare să fi avut vreo legătură cu senatorul – nici politică nici personală. În fine, asta nici nu contează. Sunt sigur că senatorul va fi mulțumit că am adus criminalul fiicei sale în fața justiției.”

Era tot ce putu face Riley pentru a-și potoli nervii.

“Agent Walder, cu tot respectul-” începu ea.

Walder o întrerupse. “Și asta e problema ta, agent Paige. Respectul tău în ceea ce mă privește a lipsit cu desăvârșire. M-am săturat de insubordonarea ta. Nu-ți face griji, nu voi întocmi un raport negativ. Ai făcut treabă bună în trecut și îți acord beneficiul îndoielii pentru acum. Sunt sigură că ești încă traumatizată după tot ce ai îndurat personal. Dar te poți duce acasă acum. Ne descurcăm de aici.”

Apoi Walder îl bătu pe Bill pe umăr.

“Aș vrea să rămâneți, agent Jeffreys,” spuse el.

Bill spumega acum. “”Dacă ea pleacă, plec și eu,” hârâi Bill.

Bill o conduse pe Riley afară pe coridor. Walder ieși din cameră să-i privească plecând. Dar la o scurtă distanță pe coridor, certitudinea o ajunse din urmă pe Riley. Fața suspectului arătase dezgust, era sigură de asta acum. Întrebările ei despre păpuși dezbrăcate nu-l excitaseră. Doar îl zăpăciră.

Riley tremura din toți rărunchii. Ea și Bill își continuară drumul în afara clădirii.

“Nu e tipul,” rosti ușor către Bill. “Sunt sigură de asta.”

Bill se uită înapoi, șocat, iar ea se opri și îl privi fix, cu intensitate deplină.

“Ea e încă pe undeva,” adăugă ea. “Și ei nu au nicio idee unde.”

* * *

Târziu după lăsarea serii, Riley măsura podeaua în lung și-n lat acasă, reluând fiecare detaliul al cazului în minte. Lansase chiar și emailuri și mesaje în încercarea de a alerta membrii Biroului că Walder deținuse omul nepotrivit.

Îl condusese pe Bill acasă și întârziase din nou foarte mult pentru a o recupera pe April. Riley era recunoscătoare că April nu făcuse mare caz de data aceasta. Încă supusă după incidentul cu fumatul de iarbă, April fusese chiar oarecum plăcută în timp ce încropeau o cină târzie și schimbară câteva vorbe despre vrute și nevrute.

Miezul nopții veni și trecu, și Riley se simțea ca și cum mintea îi alerga în cercuri. Nu ajungea nicăieri. Avea nevoie de cineva cu care să vorbească, cineva cu care să schimbe niște idei. Se gândi să-l sune pe Bill. Sigur nu l-ar fi deranjat să fie sunat așa târziu.

Dar nu, avea nevoie de altcineva – cineva cu perspective care nu erau ușor de găsit, cineva în a cărui judecată învățase să aibă încredere din experiența anterioară.

Într-un final, realiză cine era acel cineva.

Sună la un număr de pe telefonul mobil și fu consternată auzind din nou un mesaj înregistrat.

“Ați sunat la numărul lui Michael Nevins. Vă rugăm lăsați un mesaj după semnalul sonor.”

Riley inspiră adânc, apoi spuse, “Mike, putem vorbi? Dacă ești acolo, răspunde te rog. Chiar e o urgență.”

Nimeni nu răspunse. Nu era surprinsă că nu era disponibil. Lucra adesea la toate orele. Își dori doar ca aceasta să nu fie una din acele dăți.

În cele din urmă spuse, “Lucrez la un caz al naibii, și cred că poate ești singurul care mă poate ajuta. O să vin cu mașina până la biroul tău mâine dimineață la prima oră. Sper că e în regulă. După cum am zis, e urgent.”

Încheie apelul. Nu mai avea ce să facă acum. Speră doar să poată dormi câteva ore.

Capitolul 20

Scaunul era confortabil și împrejurimile erau elegante, dar lumina difuză din biroul lui Mike Nevin nu îi ridică starea de spirit lui Riley cu nimic. Cindy lipsea în continuare. Numai Dumnezeu știa ce i se întâmpla chiar acum. Era torturată? Așa cum fusese Riley?

Agenții care cercetau cartierul nu o găsiseră încă, nici măcar după douăzeci și patru de ore. Asta nu o surprinse pe Riley. Știa că cercetau zona greșită. Problema era că nici ea, nici altcineva nu avea vreun indiciu referitor la zona corectă. Nu voia să se gândească la cât de departe o dusese criminalul – sau dacă mai era în viață.

“O pierdem, Mike,” spuse Riley. “Cu fiecare minut care trece, suferă din ce în ce mai mult. E mai aproape de moarte.”

“Ce te face să fii așa de sigură că au tipul nepotrivit?” o întrebă psihiatrul legist Michael Nevins.

Întotdeauna impecabil aranjat și purtând o cămașă scumpă cu o vestă, Nevins avea o imagine meticuloasă, exigentă. Riley îl plăcea cu atât mai mult din cauza asta. Îl găsea revigorant. Se cunoscuseră pentru prima dată acum zece ani, când era consultant într-un caz FBI proeminent la care lucrase ea. Biroul lui era în D.C., așa că nu se întâlneau des. Dar de-a lungul anilor, găsiră adesea că împletirea instinctelor ei și a cunoștințelor sale profunde în domeniu le oferea o perspectivă unică asupra minților viclene. Se dusese să-l vadă în această dimineață la prima oră.

“De unde să încep?” răspunse Riley cu un fior.

“Nu te grăbi,” spuse el.

Sorbi dintr-o cană deliciosul ceai fierbinte pe care i-l oferise.

“L-am văzut,” spuse ea. “I-am pus niște întrebări, dar Walder nu m-a lăsat să stau deloc cu el.”

“Și nu se potrivește cu profilul tău?”

“Mike, acest tip Darrell Gumm e un aspirant,” continuă ea. “Are nu știu ce fantezie idolatră despre psihopați. Vrea să fie și el unul. Vrea să fie faimos pentru asta. Dar nu are ce trebuie. E ciudat, dar nu e un criminal. Doar că acum are ocazia să-și trăiască fantezia la extrem. E visul lui devenit realitate.”

Mike își mângâie gânditor bărbia. “Și nu crezi că adevăratul criminal vrea faimă?”

Riley spuse, “Ar putea fi interesat de faimă, și ar putea chiar să o dorească, dar nu asta îl inspiră. E motivat de altceva, ceva mai personal. Victimele înseamnă ceva pentru el, și savurează durerea lor datorită a ceea ce sau pe cine reprezintă ele. Nu sunt alese la întâmplare.”

“Atunci cum?”

Riley își scutură capul. Își dorea să se poată exprima mai bine de atât.

“Are ceva de-a face cu păpușile, Mike. Tipul e obsedat de ele. Și păpușile au ceva de-a face cu felul în care vizează femeile.”

Apoi oftă. În acest punct, asta nu suna prea convingător nici măcar pentru ea. Și totuși era sigură că era pe calea cea bună.

Mike rămase tăcut pentru un moment. Apoi spuse, “Știu că ai talent în a recunoaște natura răului. Am avut întotdeauna încredere în instinctele tale. Dar dacă ai dreptate, suspectul pe care l-au reținut i-a păcălit pe toți ceilalți. Și nu toți agenții FBI sunt fraieri.”

“Dar unii sunt,” spuse Riley. “Nu pot să-mi scot din minte femeia pe care a răpit-o ieri. Mă tot gândesc prin ce trece chiar acum.” Apoi dezvălui scopul vizitei sale la psihiatru. “Mike, l-ai putea interoga pe Darrell Gumm? Ai vedea prin el într-o secundă.”

Mike păru surprins. “Nu m-au chemat pentru asta,” spuse el. “M-am interesat asupra cazului azi dimineață și mi s-a spus că doctorul Ralston l-a interogat ieri. Aparent e de acord că Gumm e criminalul. Ba chiar l-a și convins pe Gumm să semneze o mărturie. Cazul e închis în ceea ce privește Biroul. Cred că acum tot ce au de făcut este să găsească femeia. Sunt siguri că-l vor face pe Gumm să vorbească.”

Riley își dădu ochii peste cap de exasperare.

“Dar Ralston e un șarlatan,” spuse ea. “E slugarnicul lui Walder. Trage orice concluzie pe care o vrea Walder.”

Mike nu spuse nimic. Doar îi zâmbi lui Riley. Riley era destul de sigură că și Mike nutrea același dispreț pentru Ralston ca ea. Dar era prea profesionist ca să o spună.

“Nu am reușit să-i dau de cap,” spuse Riley. “Poți măcar să citești documentele și să-mi spui ce părere ai?”

Mike părea cufundat în gânduri. Apoi spuse, “Hai să vorbim puțin despre tine. De cât timp te-ai întors la treabă?”

Riley trebui să se gândească la asta. Acest caz o consumase dar era încă nou.

“De vreo săptămână,” spuse ea.

Își înclină capul îngrijorat. “Tragi foarte tare. Mereu o faci.”

“Omul a omorât o femeie în acest timp și a răpit încă una. Ar fi trebuit să rămân pe caz de când l-am văzut prima oară acum șase luni. Nu ar fi trebuit să mă retrag.”

“Ai fost întreruptă.”

Riley știa că se referea la propria-i captură și tortură. Petrecuse ore întregi descriindu-i asta lui Mike și el o ajutase să treacă peste.

“M-am întors acum. Și o altă femeie e în dificultate.”

“Cu cine lucrezi acum?”

“Bill Jeffreys din nou. E grozav, dar imaginația lui nu e la fel de activă ca a mea. Nici el nu a venit cu nicio soluție.”

“Cum te împaci cu asta? Să fii cu Jeffreys în fiecare zi?”

“Bine. De ce nu ar fi așa?”

Mike o privi tăcut o clipă, apoi se aplecă spre ea cu o expresie de îngrijorare.

“Vreau să spun, ești sigură că ai mintea limpede? Ești sigură că joci jocul ăsta? Presupun că ce întreb este – după ce criminal te uiți cu adevărat?”

Riley miji ochii, puțin surprinsă de această schimbare evidentă de subiect.

“Ce vrei să spui, care?” întrebă ea.

“Cel nou sau cel vechi?”

Liniștea se așternu între ei.

“Cred că poate ești aici pentru a vorbi de fapt despre tine,” spuse Mike cu blândețe. “Știu că ți-a fost mereu greu să crezi că Peterson a murit în acea explozie.”

Riley nu știa ce să spună. Nu se așteptase la asta; nu se așteptase ca roata să se întoarcă împotriva ei.

“Asta e pe lângă subiect,” spuse Riley.

“Dar medicamentele tale, Riley?” întrebă Mike.

Din nou, Riley nu răspunse. Nu-și luase calmantul prescris de zile întregi. Nu voia să-și încetinească concentrarea.

“Nu sunt sigură că-mi place unde mergi cu asta,” spuse Riley.

Mike bău o gură mare din cana de ceai.

“Porți mult bagaj emoțional,” spuse el. “Ai divorțat anul acesta, și sunt conștient că sentimentele tale legate de asta sunt împărțite. Și desigur, ți-ai pierdut mama într-un fel atât de oribil, de tragic acum atâția ani.”

Chipul lui Riley se înroși de nervi. Nu voia să intre în discuția asta.

“Am vorbit despre circumstanțele propriei tale răpiri,” continuă Mike. “Ți-ai împins limitele. Ți-ai asumat un risc enorm. Acțiunile tale au fost destul de imprudente.”

“Am scos-o pe Marie,” spuse ea.

“Cu un mare preț pentru tine.”

Riley inspiră lung și profund.

“Spui poate că am atras asta asupra mea,” spuse ea. “Deoarece căsnicia mea se destrămase, deoarece mama mea fusese ucisă. Spui poate că eu cred că am meritat-o. Așa că am atras asta asupra mea. Eu m-am pus singură în situația asta.”

Mike zâmbi înapoi cu un surâs înțelegător.

“Nu spun decât că ai nevoie să te uiți bine la tine în momentul ăsta. Întreabă-te ce se întâmplă cu adevărat înăuntru.”

Riley se chinui să tragă aer în piept, luptându-se împotriva lacrimilor. Mike avea dreptate. Se gândise la toate aceste lucruri. De aceea cuvintele lui o loveau așa de tare. Dar ignorase acele gânduri pe jumătate scufundate. Și era timpul să-și dea seama dacă ceva din toate astea era adevărat.

“Îmi făceam datoria, Mike,” spuse ea cu vocea înecată.

“Știu,” spuse el. “Nimic din ce s-a întâmplat nu a fost vina ta. Știi asta? Auto învinovățirea mă îngrijorează. Atragi ceea ce crezi că meriți. Îți creezi propriile circumstanțe în viață.”

Riley se ridică, neputând auzi mai mult.

“Nu am fost răpită, doctore, pentru că am atras asta,” spuse ea. “Am fost prinsă pentru că există psihopați în lume.”

* * *

Riley se grăbi spre cea mai apropiată ieșire spre curtea deschisă. Era o zi frumoasă de vară. Trase aer în piept de câteva ori, îndelungat, încet, calmându-se puțin. Apoi se așeză pe o bancă și își îngropă capul în mâini.

În acel moment telefonul mobil sună.

Marie.

Instinctul său îi spuse imediat că apelul era urgent.

Riley răspunse și nu auzi decât gâfâieli convulsive.

“Marie,” întrebă Riley îngrijorată, “ce e?”

Pentru un moment, Riley nu auzi decât suspine. Marie era în mod evident într-o stare chiar mai rea decât ea.

“Riley,” răsuflă în cele din urmă Marie, “l-ai găsit? L-ai căutat? L-a căutat cineva?”

Sufletul lui Riley se frânse. Desigur că Marie vorbea de Peterson. Voia să o asigure că era cu adevărat mort, omorât în acea explozie. Dar cum ar fi putut să-i spună atât de sigur când ea însăși avea dubii? Își aminti ce îi spusese acum câteva zile tehnicianul legist, agentul Betty Richter despre șansele ca Peterson să fie cu adevărat mort.

Aș zice nouăzeci și nouă la sută.

Acel procent nu-i oferise nicio alinare lui Riley. Și era ultimul lucru pe care Marie voia sau avea nevoie să audă acum.

“Marie,” spuse Riley jalnic, “nu am ce să fac.”

Marie scoase un bocet de disperare care îi îngheță sângele în vene lui Riley.

“O, Doamne, atunci este el!” țipă ea. “Nu poate fi altcineva.”

Nervii lui Riley se iuțiră. “Despre ce vorbești, Marie? Ce s-a întâmplat?”

Cuvintele lui Marie curseră într-o grabă frenetică.

“Ți-am spus că mă sună. Mi-am tăiat fixul, dar cumva mi-a găsit numărul de mobil. Mă sună tot timpul. Nu spune nimic, doar sună și respiră, știu că e el. Cine altcineva ar putea fi? Și a fost aici, Riley. A fost la mine acasă.”

Teama lui Riley creștea cu fiecare secundă.

“Ce vrei să spui?” întrebă ea.

“Aud zgomote în timpul nopții. Aruncă ceva în ușă și în fereastra de la dormitor. Pietricele, cred.”

Inima lui Riley îi sări din piept amintindu-și de pietricele de pe propria verandă de la intrare. Era posibil ca Peterson să fie cu adevărat în viață? Erau ea și Marie în pericol din nou?

Știa că trebuia să-și aleagă cuvintele cu grijă. Marie se clătina în mod evident pe o margine extrem de periculoasă.

“Vin chiar acum la tine, Marie,” spuse ea. “Și o să cer Biroului să investigheze asta.”

Marie lăsă să-i scape un râs aspru, disperat și amar.

“Să investigheze?” repetă ea. “Las-o baltă, Riley. Ai spus-o tu deja. Nu ai ce să faci. Nu vei face nimic. Nimeni nu va face nimic. Nimeni nu poate să facă nimic.”

Riley se urcă în mașină și dădu telefonul pe difuzor pentru a putea vorbi și conduce.

“Rămâi la telefon,” spuse ea pornind mașina și îndreptându-se spre Georgetown. “Vin după tine.”