Kitabı oku: «Calea Eroilor», sayfa 9

CAPITOLUL TREISPREZECE

Gareth mergea repede pe poteca din pădure, cu Firth alături şi cu gluga trasă pe cap, în ciuda căldurii. De-abia putea pricepe că se găsea acum exact în situaţia pe care dorise s-o evite. Acum exista un cadavru, o urmă. Cine ştie cu cine vorbise bărbatul acela. Având de-a face cu un asemenea om, Firth ar fi trebuit să fie mai prudent. Acum, urma ar putea duce la Gareth.

„Îmi pare rău”, zise Firth, grăbindu-se să ţină pasul cu el. Gareth îl ignoră, grăbind pasul, fierbând de furie.

„Ceea ce ai făcut a fost o prostie şi o dovadă de slăbiciune”, zise Gareth. „Nu trebuia să te uiţi deloc în direcţia mea.”

„N-am vrut să o fac. N-am ştiut ce să fac când mi-a cerut mai mulţi bani.”

Firth avea dreptate. Fusese o situaţie complicată. Bărbatul se dovedise a fi un porc egoist şi lacom, care schimbase regulile jocului şi meritase să moară. Gareth n-ar fi vărsat o lacrimă pentru el. Se ruga numai ca nimeni să nu fi observat crima. Ultimul lucru de care avea nevoie era o urmă. Vor fi investigaţii amănunţite după asasinarea tatălui său şi nu-şi putea permite să lase nici cea mai mică urmă care să ducă la el.

Cel puţin acum erau în Pădurea Întunecată. În ciuda soarelui de vară, aici era aproape întuneric, căci falnicii eucalipţi reţineau fiecare rază de lumină. Totul se potrivea cu dispoziţia sa. Gareth ura locul acesta. Îşi continuă drumul pe poteca şerpuită, urmând indicaţiile bărbatului mort. Spera că omul spusese adevărul şi că nu se vor rătăci. Totul ar fi putut fi o minciună. Sau ar fi putut fi atraşi într-o capcană, spre câţiva tovarăşi de-ai lui, așteptând să-i jefuiască de şi mai mulţi bani.

Gareth se mustră. Avusese prea multă încredere în Firth. Trebuia să se ocupe singur de toate. Aşa cum făcuse întotdeauna.

„Mai bine roagă-te ca poteca asta să ne conducă la vrăjitoare”, îl zeflemisi Gareth, „şi să aibă într-adevăr otrava.”

Continuară să meargă până ajunseră la o răscruce, aşa cum spusese bărbatul că se va întâmpla. Lucrurile se legau, iar Gareth se simţi oarecum uşurat. O luară la dreapta, urcară un deal şi curând ajunseră din nou la o răscruce. Instrucţiunile erau corecte, iar înaintea lor se întindea, într-adevăr, cel mai întunecat petic de pădure din câte văzuse Gareth vreodată. Copacii erau incredibil de groşi şi de diformi.

Gareth intră în pădure şi simţi imediat un fior urcându-i pe şira spinării, putea simţi primejdia în aer. Cu greu ar fi putut să creadă că era încă zi.

Chiar când începuse să se teamă, gândindu-se să se întoarcă din drum, poteca se termină într-un luminiş. Era luminat de singura dâră de lumină care pătrundea printre copaci. În mijlocul lui, se afla o căsuţă de piatră. Casa vrăjitoarei.

Inima lui Gareth îşi iuţi ritmul. Intrând în luminiş, privi în jur pentru a se asigura că nu-i urmăreşte nimeni, pentru a se asigura că nu e o capcană.

„Vezi, a spus adevărul”, zise Firth, cu emoţie în glas.

„Asta nu înseamnă nimic”, îl mustră Gareth. „Rămâi afară şi stai de pază. Să baţi la uşă dacă se apropie cineva. Şi ţine-ţi gura.”

Gareth nu se obosi să bată în uşa mică, arcuită, de lemn, din faţa lui. În schimb, apucă mânerul de fier, deschise uşa groasă de două degete şi lăsă capul în jos când intră, închizând uşa în urma sa.

Era întuneric în interiorul luminat doar de câteva lumânări, răspândite prin cameră. Era o căsuţă cu o singură cameră, fără ferestre, învăluită într-o energie apăsătoare. Stătea acolo, înecat în tăcerea profundă, pregătindu-se pentru orice. Putea simţi răul în jur. I se făcu pielea de găină.

Detectă o mişcare în întuneric, apoi un zgomot. O bătrână apăru, îndreptându-se şchiopătând spre el, zbârcită şi cocoşată. Ridică o lumânare care lumină un chip plin de negi şi riduri. Părea foarte bătrână, mai bătrână decât copacii noduroşi care-i acopereau casa.

„Porţi gluga chiar şi în întuneric”, zise ea cu un zâmbet sinistru şi cu o voce sunând ca trosnetul de lemn. „Intenţiile tale nu sunt curate.”

„Am venit după un flacon”, spuse Gareth repede, încercând să pară curajos şi încrezător, dar auzindu-şi tremurul în glas. „Iarba călifarului. Mi s-a spus că o ai.”

Se lăsă o tăcere lungă, urmată de un trosnet înfiorător.

„Întrebarea nu e dacă o am sau nu. Întrebarea e: de ce o vrei?”

Inima lui Gareth bătea puternic în timp ce căuta un răspuns.

„De ce ţi-ar păsa?” întrebă el, în cele din urmă.

„Mă distrează să ştiu pe cine omori”, zise ea.

„Nu e treaba ta. Ţi-am adus bani.”

Gareth îşi duse mâna la cingătoare, luă o pungă cu aur, pe lângă punga pe care o dăduse bărbatului mort şi le aruncă pe amândouă pe măsuţa ei mică de lemn. Zgomotul metalic al monedelor răsună în încăpere.

Se ruga ca asta s-o liniștească, ca ea să-i dea ce dorea şi să poată părăsi acest loc.

Vrăjitoarea întinse un singur deget, cu o unghie lungă, curbată, ridică una dintre pungi şi o cântări. Gareth îşi ţinu respiraţia, sperând să nu-i ceară mai mult.

„Ar putea fi de-ajuns, ca să-mi cumperi tăcerea”, zise ea.

Se întoarse şi şontâcăi prin  întuneric. Se auzi un sâsâit şi, lângă o lumânare, Gareth o putu vedea amestecând un lichid într-un flacon mic de sticlă. Lichidul clocoti şi ea îi puse flaconului un dop. În timp ce Gareth aştepta tot mai nerăbdător, timpul părea a trece tot mai încet. Un milion de griji i se învălmăşeau în minte: dacă ar fi descoperit? Chiar aici, chiar acum? Dacă îi va da un flacon greşit? Dacă va povesti cuiva despre el? Oare îl recunoscuse? Nu avea cum să ştie.

Gareth avea îndoieli serioase cu privire la întreaga situaţie. Nu-şi imaginase cât de greu putea fi să asasinezi pe cineva.

După o tăcere care păru interminabilă, vrăjitoarea se întoarse. Îi dădu flaconul, atât de mic încât aproape dispăru în palma lui, şi se îndepărtă de el.

„Un flacon atât de mic?” întrebă el. „Poate să facă treaba?”

Ea zâmbi.

„Ai fi uimit să ştii cât de puţin îţi trebuie pentru a omorî un om.”

Gareth se întoarse şi se îndreptă spre uşă, când deodată simţi un deget rece pe umăr. Nu înţelegea cum reuşise să străbată încăperea atât de repede, iar asta îl îngrozi. Stătu acolo, încremenit, temându-se să se-ntoarcă şi să o privească.

Îl răsuci spre ea, îl trase mai aproape—emanând un miros îngrozitor—apoi, pe neaşteptate, întinse ambele mâini, îl apucă de obraji şi-l sărută, apăsându-şi puternic buzele zbârcite peste ale sale.

Gareth fu revoltat.  Era cel mai dezgustător lucru care i se întâmplase vreodată. Buzele ei erau ca ale unei şopârle, limba ei, pe care o apăsase peste a sa, ca a unei reptile. Încercă să se îndepărteze, dar ea îi ţinu strâns faţa, trăgându-l mai tare.

În cele din urmă, reuşi să se smulgă de lângă ea. Îşi şterse gura cu dosul palmei, în timp ce ea se lăsă pe spate şi chicoti.

“Prima dată când omori un om e cel mai greu”, zise ea. „Îţi va fi mult mai uşor să o faci data viitoare.”

*

Gareth se năpusti afară din casă, înapoi în luminiş, pentru a-l găsi pe Firth stând acolo, aşteptându-l.

„Ce nu a mers bine? Ce s-a întâmplat?” întrebă Firth, îngrijorat. „Arăţi de parcă ai fi fost înjunghiat. Ţi-a făcut rău?”

Gareth se opri, respirând greu, ştergându-şi gura iar şi iar. Nu prea ştia ce să răspundă.

„Hai să plecăm de-aici”, spuse el. „Acum!”

Pe când se pregăteau să iasă din luminiş şi să intre în pădurea întunecată, soarele fu acoperit brusc de norii care se grăbeau pe cer, schimbând ziua frumoasă într-una rece şi întunecată. Gareth nu mai văzuse niciodată nori atât de groşi şi de negri, care să apară aşa de repede. Ştiu că, orice se întâmpla, nu era normal. Se întrebă cât de mari erau puterile vrăjitoarei, când un vânt rece se stârni în acea zi de vară şi îi suflă în ceafă. Nu-şi putu alunga gândul că ea îl posedase cumva cu acel sărut, că aruncase asupra lui un fel de vrajă.

„Ce s-a întâmplat acolo?” insistă Firth.

„Nu vreau să vorbesc despre asta”, spuse Gareth. „Nu vreau să mă mai gândesc la această zi niciodată.”

Cei doi se grăbiră înapoi, urmară cărarea în timp ce coborau dealul şi în curând intrară pe poteca principală, care îi ducea la Curtea Regală. Tocmai când Gareth se simţea mai uşurat, pregătindu-se să uite întreaga întâmplare, auzi dintr-o dată zgomot de paşi în spate. Se întoarse şi văzu un grup de bărbaţi îndreptându-se spre ei. Nu-i venea să creadă.

Era fratele său, Godfrey. Beţivul. Venea spre ei râzând, însoţit de mizerabilul Harry şi de alţi doi dintre prietenii săi scandalagii. Dintre toate momentele şi locurile, trebuia ca fratele său să dea peste el tocmai acum. În pădure, în mijlocul pustietăţii. Lui Gareth i se păru că întregul său complot fusese blestemat.

Gareth se întoarse, îşi trase gluga peste faţă şi urcă de două ori mai repede, rugându-se să nu fi fost descoperit.

„Gareth?” strigă o voce.

Gareth nu mai avu de ales. Încremeni în loc, îşi trase gluga înapoi, se întoarse şi se uită la fratele său, care venea valsând vesel spre el.

„Ce cauţi aici?” întrebă Godfrey. Gareth deschise gura, dar o închise la loc, încurcat, negăsindu-şi cuvintele.

„Am mers într-o drumeţie”, zise Firth, salvându-l.

„Într-o drumeţie aţi fost?” îl batjocori unul dintre prietenii lui Godfrey pe Firth, cu o voce înaltă, feminină. Prietenii săi râseră şi ei. Gareth ştia că fratele său şi prietenii acestuia îl judecau cu toţii pentru apucăturile sale—dar nu-i prea păsa de asta. Trebuia însă să schimbe subiectul. Nu voia ca ei să-l întrebe ce făcea acolo.

„Ce faceţi voi aici?” întrebă Gareth, schimbând rolurile.

„S-a deschis o nouă tavernă în Southwood”, răspunse Godfrey. „Am fost s-o încercăm. Cea mai bună bere din regat. Vrei şi tu?” întrebă el, întinzându-i un butoiaş.

Gareth clătină repede din cap. Ştia că trebuia să-l distragă şi se gândi că cel mai bun mod era să schimbe subiectul, să-l certe.

„Tata ar fi furios dacă te-ar prinde băut în timpul zilei”, zise Gareth. „Îţi sugerez să te linişteşti şi să te-ntorci la curte.”

Stratagema ţinu. Godfrey  se încruntă şi era evident că nu se mai gândea la Gareth, ci la tatăl său şi la el însuşi.

„Şi de când îţi pasă ţie de dorinţele tatei?” replică el.

Gareth se săturase. Nu mai avea timp de pierdut cu un beţiv. Reuşise ceea ce-şi dorise, distrăgându-i atenţia, iar acum, cu un pic de noroc, nu se va gândi prea mult la motivul pentru care-l întâlnise acolo.

Gareth se întoarse şi coborî în grabă pe cărare, auzindu-le în spate, în timp ce se îndepărta,  hohotele batjocoritoare. Dar nu-i mai păsa. În curând, el va fi cel care va râde la urmă.

CAPITOLUL PAISPREZECE

Thor era aşezat la o masă de lemn, continuând să lucreze la arcul şi săgeţile desfăcute în bucăţi. Reece stătea lângă el, împreună cu alţi câţiva membri ai Legiunii. Erau cu toţii aplecaţi asupra propriilor arme, străduindu-se să-şi cioplească arcurile şi să-şi întindă corzile.

„Un războinic ştie cum să-şi strunească arcul”, strigă Kolk, în timp ce se plimba încolo şi-ncoace printre şirurile de băieţi, aplecându-se, examinând munca fiecăruia dintre ei. „Tensiunea trebuie să fie tocmai bună. Prea slabă, şi săgeata nu-şi va atinge ţinta. Prea puternică, şi ţinta voastră nu va fi cea adevărată. Armele se strică în timpul luptei. Armele se strică în timpul călătoriilor. Trebuie să ştiţi cum să le reparaţi din mers. Un mare luptător este totodată un fierar, un tâmplar, un cârpaci, un meşter care-şi repară toate lucrurile stricate. Şi nu vă cunoaşteţi cu adevărat arma până când nu o reparaţi voi înşivă.”

Kolk se opri în spatele lui Thor şi se aplecă peste umărul acestuia. Smulse arcul de lemn din strânsoarea lui Thor, iar coarda îi răni palma.

„Coarda nu e destul de întinsă”, îl mustră el. „E lăsată. Foloseşte  o astfel de armă în luptă şi vei muri cu siguranţă. Şi, pe lângă tine, va muri şi tovarăşul tău.”

Kolk trânti arcul înapoi pe masa şi o luă din loc; mai mulţi băieţi chicotiră. Thor roşi când apucă din nou coarda, o întinse cât putu de tare şi o înfăşură în jurul crestăturii de la capătul arcului. Lucrase la asta ore în şir, după o zi obositoare de muncă şi sarcini domestice.

Majoritatea recruţilor făceau instrucţie, boxând, luptând cu sabia. Se uită afară şi în depărtare îşi văzu fraţii, pe toţi trei, râzând în timp ce se luptau cu săbii de lemn; ca de obicei, Thor simţi că ei erau favorizaţi, pe când el fusese lăsat în urmă, în umbra lor. Era nedrept. Simţea tot mai tare că nu era dorit aici, ca şi cum n-ar fi fost un adevărat membru al Legiunii.

„Nu fi îngrijorat, te vei obişnui cu asta”, spuse, lângă el, O’Connor.

Palmele lui Thor se înroşiseră de atâtea încercări; trase înapoi coarda o ultimă data, de data aceasta cu toată forţa sa, şi în sfârşit, spre surpriza sa, se auzi un clic. Trăgând de ea cu toată forţa, transpirând, coarda se potrivi perfect în crestătură. Se simţi tare mulţumit cu arcul său, care era acum atât de întins pe cât trebuia să fie.

Umbrele se întindeau tot mai mult, în timp ce Thor îşi ştergea fruntea cu dosul palmei şi se întreba cât timp va mai continua această situaţie. Medita la ce înseamnă să fii un războinic. În mintea sa, văzuse totul altfel. Îşi imaginase numai instrucţie, tot timpul. Presupunea însă că şi asta era tot o formă de instrucţie.

„Nici eu nu m-am înrolat pentru asta”, zise O’Connor, ca şi cum i-ar fi citit gândurile.

Thor se întoarse şi se linişti, văzând zâmbetul permanent al prietenului său.

„Vin din Provincia Nordică”, zise el mai departe. „Şi eu am visat să mă alătur Legiunii de când mă ştiu. Cred că mi-am imaginat o continuă înfruntare şi luptă. Nu toate aceste treburi domestice. Dar va fi mai bine. Se întâmplă doar pentru că suntem noi. E o formă de iniţiere. Pare a exista o ierarhie aici. Suntem, totodată, cei mai tineri. Nu-i văd pe cei de nouăsprezece ani făcând la fel. Şi asta nu poate dura o veşnicie. În plus, învăţăm să facem ceva folositor.”

Un corn sună. Thor se uită într-acolo şi văzu restul Legiunii adunându-se lângă un zid uriaş de piatră, în mijlocul terenului. Peste el erau aruncate frânghii, distanţate la fiecare trei metri. Zidul trebuie că avea nouă metri înălţime şi, la baza acestuia, se aflau grămezi de fân.

„Ce mai aşteptaţi?” strigă Kolk. „MIŞCAŢI-VĂ!”

Cavalerii de argint apărură toţi  în jurul lor, strigând, şi înainte ca Thor să-şi dea seama, sări împreună cu ceilalţi de pe bănci şi se îndreptară în fugă peste câmp, către zid.

În curând, se adunaseră toţi acolo, stând în faţa frânghiilor. Se auzea un zumzet entuziasmat, căci toţi membrii legiunii erau împreună. Thor era extaziat că se alăturase, în sfârşit, celorlalţi şi se trezi învârtindu-se în jurul lui Reece, care stătea cu un prieten de-ai săi. O’Connor veni lângă ei.

„Veţi afla în luptă că cele mai multe oraşe sunt fortificate”, bubui Kolk, privind chipurile băieţilor. „Străpungerea fortificaţiilor este treaba unui oştean. Într-un asediu obişnuit, se folosesc frânghii şi cârlige de prindere, la fel ca cele aruncate peste acest zid, iar escaladarea unui zid este unul dintre cele mai primejdioase lucruri pe care le veţi întâlni în bătălie. În puţine alte împrejurări veţi fi la fel de expuşi, la fel de vulnerabili. Inamicul va turna plumb topit pe voi. Va trage în jos cu săgeţi. Va arunca bolovani. Nu escaladaţi un zid până nu găsiţi momentul potrivit. Şi când o veţi face, trebuie să-l escaladaţi repede, ca să vă salvaţi pielea—sau  veţi muri.”

Kolk trase aer în piept şi strigă: „ÎNCEPEŢI!”

Toţi băieţii din jur se puseră în mişcare, fiecare apucând câte-o frânghie. Thor se repezi către o frânghie liberă şi aproape o prinsese, când un băiat mai vârstnic o apucă primul, împingându-l la o parte. Thor se năpusti şi apucă cea mai apropiată frânghie pe care o găsi, una groasă şi împletită în două. Inima îi bătu cu putere când îşi începu dificila ascensiune pe zid.

Ziua devenise ceţoasă şi picioarele lui Thor alunecau pe piatră. Totuşi, se mişca repede şi nu putu să nu observe că era mai rapid decât mulţi alţii, că aproape preluase conducerea în timpul căţărării.

Pentru prima data în acea zi, începu să se simtă bine, începu să fie mândru de sine.

Pe neaşteptate, ceva dur îl izbi în umăr. Se uită în sus şi văzu membri ai Cavalerilor de Argint, sus pe zid, aruncând în jos pietre mici, beţe, tot felul de resturi. Băiatul de pe frânghia alăturată întinse mâna să-şi apere faţa, se desprinse de zid şi căzu pe spate, până jos, la pământ. Căzu mai bine de douăzeci de picioare şi ateriză pe grămada de fân de dedesubt.

Thor îşi pierdu şi el aderenţa, dar reuşi cumva să reziste. O bâtă slobozită de sus îl lovi pe Thor puternic în spate, dar continuă să se caţere. Se căţărase destul de repede şi începu să creadă că ar putea fi chiar primul care ajungea în vârf, când deodată simţi o lovitură puternică în coaste. Nu înţelese de unde venea, până când nu trase cu ochiul şi văzu pe unul dintre băieţii de lângă el, legănându-se lateral. Înainte ca Thor să poată reacţiona, băiatul îl lovi din nou.

De data aceasta, Thor se desprinse şi se trezi căzând pe spate, bătând aerul cu braţele. Ateriză pe spate în fân, şocat, dar nevătămat.

Thor se sprijini în mâini şi genunchi, trăgându-şi răsuflarea şi uitându-se în jur. Peste tot, băieţii cădeau ca muştele de pe frânghii, aterizând în fân, loviţi şi îmbrânciţi de ceilalţi sau, dacă nu, loviţi de cavalerii de argint de sus, de pe zid. Acelora care nu erau doborâţi li se tăiau frânghiile, aşa că şi ei se prăbuşeau. Nici măcar unul singur nu ajunsese sus.

„În picioare!” strigă Kolk. Thor sări, aşa cum făcură toţi ceilalţi.

„SĂBIILE!”

Băieţii alergară spre un rastel plin cu săbii de lemn. Thor li se alătură şi prinse una, uimit de cât era de grea. Cântărea de două ori mai mult decât orice altă  armă ridicase vreodată. Abia putea s-o ţină.

„Săbii grele, începeţi!” se auzi un strigăt.

Thor îşi înălţă privirea şi-l văzu pe acel ţărănoi uriaş, Elden, cel care îl atacase primul când găsise Legiunea. Thor şi-l amintea foarte bine, căci faţa încă îl durea de la vânătăile pe care i le făcuse acesta. Elden se năpusti asupra lui, cu sabia ridicată, cu o expresie furioasă pe faţă.

Thor ridică sabia în ultima clipă şi reuşi să pareze lovitura lui Elden, dar sabia era atât de grea că abia era capabil să i se opună. Elden, mai mare şi mai puternic, se răsuci şi-l lovi pe Thor cu putere în coaste.

Thor căzu în genunchi de durere. Elden se răsuci din nou pentru a-l lovi în faţă, dar Thor reuşi să se ridice şi să blocheze lovitura în ultima clipă. Dar Elden era prea rapid şi prea puternic; se roti şi-l lovi pe Thor în picior, culcându-l pe-o parte.

O mica gloată de băieţi se strânse  în jurul lor, ovaţionând şi strigând, iar lupta lor deveni centrul atenţiei. Se părea că-l susţineau cu toţii pe Elden.

Elden se năpusti din nou cu sabia, lovind puternic şi Thor se rostogoli din calea acesteia, dar lovitura aproape că-i atinse spatele. Thor avu un avantaj de moment şi profită de el—se răsuci şi-l lovi pe ţărănoi în spatele genunchiului. Era un loc sensibil şi fu destul pentru a-l împiedica să înainteze şi apoi pentru a-l culca pe spate, la pământ.

Thor folosi acest prilej pentru a se ridica în picioare. Elden se ridică, roşu la faţă, mai furios ca niciodată şi acum cei doi se înfruntau.

Thor ştia că nu putea să stea acolo fără să facă nimic; porni la atac şi se roti. Dar această sabie de antrenament era făcută dintr-un lemn ciudat şi era, pur şi simplu, prea grea; mişcarea îi fu anticipată. Elden o pară cu uşurinţă, apoi îl împunse pe Thor puternic în coaste. Atinse un punct sensibil, iar Thor căzu în genunchi şi scăpă sabia, cu respiraţia tăiată.

Ceilalţi băieţi strigau încântaţi. Thor era îngenuncheat acolo, neînarmat şi simţi vârful sabiei lui Elden înţepenit la baza gâtului său.

„Dă-te bătut!” îi ceru Elden.

Thor ridică privirea spre el, cu gustul sărat al sângelui pe buze.

„Niciodată”, spuse el sfidător.

Elden se strâmbă, îşi ridică sabia şi se pregăti să lovească. Thor nu mai putea face nimic. Se aştepta la o lovitură puternică.

În timp ce sabia cobora, Thor închise ochii şi se concentră. Simţea că lumea îşi încetinea ritmul, se simţea transportat pe un alt tărâm. Deveni brusc capabil să simtă legănarea sabiei în aer, mişcarea ei şi îşi dori ca universul s-o oprească.

Simţi trupul încălzindu-i-se, simţi furnicături şi, în timp ce se concentra, simţi că ceva se întâmplă. Se simţi capabil s-o controleze.

Deodată, sabia îngheţă în aer. Thor reuşise cumva s-o oprească, folosindu-şi puterea.

În timp ce Elden ţinea sabia, uimit, Thor îţi folosi puterea minţii pentru a apuca şi a strânge încheietura lui Elden. Strânse tot mai tare în mintea sa şi, în câteva clipe, Elden strigă şi scăpă sabia.

Cum stăteau acolo, îngheţaţi, toţi băieţii tăcură, privindu-l pe Thor cu ochii măriţi de surprindere şi teamă.

„E un demon!” strigă unul dintre ei.

„Un vrăjitor!” strigă altul.

Thor fu copleşit. Nu putea înţelege ceea ce tocmai făcuse. Dar ştia că nu e firesc. Se simţea deopotrivă mândru şi stânjenit, încurajat şi înspăimântat.

Kolk păşi în interiorul cercului şi se aşeză între Thor şi Elden.

„Aici nu e loc pentru vrăji, băiete, oricine ai fi”, îl certă el pe Thor. „E un loc pentru luptă. Ai sfidat regulile noastre de luptă. Te vei gândi la ce ai făcut. Te voi trimite într-un loc cu adevărat periculos şi vom vedea cât de bine te vor apăra vrăjile tale acolo. Prezintă-te la patrula de pază la Canion.”

Se auzi un suspin adânc în rândurile Legiunii, apoi toţi făcură linişte. Thor nu înţelegea exact ce însemna asta, dar ştia că, orice ar fi, nu era de bine.

„Nu puteţi să-l trimiteţi la Canion!” protestă Reece. „E prea nou. Ar putea fi rănit.”

„Voi face tot ce doresc, băiete”, se strâmbă Kolk la Reece. „Tatăl tău nu-i aici acum să te apere. Sau pe el. Iar eu conduc această Legiune. Şi mai bine ţine-ţi gura—doar pentru că eşti din familia regală, să nu crezi că poţi vorbi neîntrebat din nou.”

„Bine”, răspunse Reece. „Atunci voi merge cu el!”

„Şi eu!” intră în discuţie O’Connor, făcând un pas înainte.

Kolk îi cercetă pe toţi şi clătină din cap.

„Nebuni. Aceasta este alegerea voastră. Mergeţi cu el, dacă doriţi!”

Kolk se întoarse şi-l privi pe Elden. „Nici tu să nu crezi că vei scăpa prea uşor”, îi spuse el. „Tu ai început lupta asta. Trebuie să plăteşti şi tu. Vei pleca cu ei în patrulă, în seara asta.”

„Dar, sire, nu mă puteţi trimite la Canion!” protestă Elden, cu ochii lărgiţi de frică. Era pentru prima oară că Thor îl vedea temându-se de ceva. Kolk făcu un pas înainte, se apropie de Elden şi îşi puse mâinile în şolduri.

„Nu pot?” zise el. „Nu numai că te pot trimite acolo, dar pot, de asemenea, să te trimit pentru totdeauna de-aici, afară din Legiune, în cele mai îndepărtate colţuri ale regatului, dacă vei continua să-mi răspunzi.”

Elden se uită în altă parte, prea năucit pentru a răspunde.

„Mai doreşte cineva să li se alăture?” strigă Kolk.

Ceilalţi băieţi, mai mari şi mai vârstnici şi mai puternici, priveau toţi în lături, cuprinşi de teamă. În timp ce le privea feţele neliniştite, Thor înghiţi în sec şi se întrebă cât de rău putea fi la Canion.