Kitabı oku: «Calea Eroilor», sayfa 15

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI

MacGil îşi dezlipi pleoapele, trezit de bătăile neobosite în uşa sa şi imediat îşi dori să nu fi făcut-o. Capul îi crăpa. Lumina intensă a soarelui pătrundea prin fereastra deschisă a castelului, iar el îşi dădu seama că faţa îi era îngropată în pătura sa din piele de oaie. Dezorientat, încercă să-şi amintească. Era acasă, în castelul său. Încercă să-şi evoce noaptea dinainte. Îşi aminti vânătoarea. Apoi taverna din pădure. Băuse mult prea mult. Cumva, reuşise să ajungă înapoi aici.

Trase cu ochiul şi îşi văzu soţia, Regina sa, dormind alături de el în aşternuturi şi deşteptându-se alene.

Se auziră din nou bătăile, zgomotul îngrozitor al unui inel de fier lovind în uşă.

“Cine ar putea fi?” întrebă ea, supărată.

MacGil se întreba acelaşi lucru. Îşi amintea precis că-şi instruise servitorii să nu-l trezească— mai ales după vânătoare. Or să plătească cu vârf şi îndesat pentru asta.

Era probabil intendentul său, cu o altă problemă financiară neînsemnată.

„Opreşte bubuitul ăla afurisit!” urlă MacGil în cele din urmă, rostogolindu-se din pat, stând cu coatele pe genunchi şi cu mâinile-n cap. Îşi trecu în grabă mâinile prin părul nespălat şi prin barbă, apoi peste ochi, încercând să se trezească. Vânătoarea—şi berea—îl storseseră de puteri. Nu mai era atât de vioi ca altădată. Timpul îşi spunea cuvântul; era extenuat. În acel moment, ar fi fost dispus să nu mai bea niciodată.

Cu un suprem efort, îşi îndreptă genunchii şi se ridică în picioare. Îmbrăcat doar în halat, traversă repede camera şi ajunse în sfârşit la uşa groasă de treizeci de centimetri, apucă mânerul de fier şi o deschise.

Brom, cel mai bun general al său, se afla acolo, flancat de doi locotenenţi. Locotenenţii plecară capetele din respect, dar generalul său se uită drept la el, cu o privire sumbră. MacGil îi detesta acea privire. Întotdeauna însemna veşti proaste. În momente ca acesta, ura să fie rege. Avusese o zi bună ieri, o vânătoare grozavă, care-i amintise de zilele când era tânăr şi lipsit de griji. Şi mai ales de cum pierdea nopţile, ca cea dinainte, la tavernă. Acum, faptul că fusese trezit atât brutal îi spulberase orice iluzie de linişte pe care ar fi avut-o.

„Majestate, îmi pare rău că v-am trezit”, zise Brom.

„Ar trebui să-ţi pară”, mârâi MacGil. „Sper că e important.”

„Este”, zise el.

Regele MacGil îi observă seriozitatea pe chip şi privi peste umăr să-şi vadă regina. Adormise din nou.

MacGil le făcu semn să intre, apoi îi conduse de cealaltă parte a vastului său dormitor, printr-o altă uşă boltită, într-o cameră laterală, închizând uşa în urma lor ca să n-o deranjeze. Folosea uneori această cameră mai mică, de numai douăzeci de paşi în fiecare direcţie, cu câteva scaune confortabile şi ferestre mari cu vitralii, când nu avea chef să coboare în Sala Mare.

„Majestate, iscoadele noastre ne-au vorbit despre un contingent de oameni ai lui McCloud călărind spre est, către Marea Fabian. Şi cercetaşii noştri din sud au raportat că un convoi de nave ale  Imperiului se îndreaptă spre nord. Trebuie că se îndreaptă într-acolo pentru a-i întâlni pe cei din clanul McCloud.”

MacGil căută să înţeleagă aceste informaţii, dar creierul i se mişca prea încet în starea sa de mahmureală.

„Şi?” îl îndemnă el nerăbdător, obosit. Era atât de extenuat de nesfârşitele intrigi şi speculaţii şi subterfugii de la curtea sa.

„Dacă cei din clanul McCloud se întâlnesc într-adevăr cu Imperiul, aceasta poate avea un singur scop”, continuă Brom. „Să conspire la deschiderea unei breşe în Canion şi la cucerirea Inelului.”

MacGil îşi înălţă privirea către bătrânul său comandant, un bărbat alături de care luptase treizeci de ani, şi putu să vadă teribila seriozitate din ochii acestuia. Putu să vadă şi frică. Asta îl tulbură; acesta nu era bărbatul pe care niciodată nu-l văzuse temându-se de ceva.

MacGil se ridică încet cât era de înalt, iar înălţimea sa era încă apreciabilă, se întoarse şi traversă camera până ajunse la fereastră. Privi afară, cercetând curtea de dedesubt, pustie dimineaţa devreme, şi medită. Ştiuse tot timpul că va veni o zi ca aceasta. Nu se aşteptase însă să vină atât de repede.

„E cam devreme”, zise el. „Abia au trecut câteva zile de când mi-am dat fata de soţie prinţului lor. Iar acum crezi că deja conspiră la distrugerea noastră?”

„Da, majestate”, răspunse Brom sincer. „Nu văd nici un alt motiv. Toate indiciile arată că este o întâlnire paşnică. Nu una de război.”

MacGil clătină încet din cap.

„Dar nu are niciun sens. N-ar putea să lase Imperiul să intre. De ce ar face asta? Chiar dacă, dintr-un motiv oarecare, ar izbuti să-i ajute la slăbirea Scutului pe partea noastră şi să deschidă o breşă, ce s-ar întâmpla apoi? Imperiul i-ar distruge şi pe ei. N-ar mai fi nici ei în siguranţă. Ştiu şi ei asta.”

„Poate că au de gând să facă o înţelegere”, răspunse Brom. „Poate că vor lăsa Imperiul să intre, iar aceştia, în schimb, ne vor ataca numai pe noi, astfel încât clanul McCloud să controleze Inelul.”

MacGil clătina din cap.

„Cei din clanul McCloud sunt prea deştepţi pentru asta. Sunt vicleni. Ştiu că nu pot avea încredere în Imperiu.”

Generalul său ridică din umeri.

„Poate că îşi doresc atât de mult să stăpânească Inelul, încât sunt dispuşi să-şi asume acest risc. Mai ales acum că o au pe fiica ta ca regină.”

MacGil se gândi la asta. Avea capul greu. Nu voia să se ocupe de asta în acel moment. Nu atât de devreme dimineaţa.

„Deci, care-i propunerea ta?” întrebă scurt, sătul de speculaţii.

„Am putea să preîntâmpinăm asta, sire, şi să-i atacăm noi. Acum e momentul.”

MacGil rămase cu gura căscată.

„Chiar după ce le-am dat fata în căsătorie? Nu prea cred.”

„Dacă nu”, îl contrazise Brom, „le îngăduim să ne sape mormântul. Cu siguranţă ne vor ataca. Dacă nu acum, mai târziu. Şi dacă se aliază cu Imperiul ne vor distruge.”

„Nu pot traversa Ţinuturile Înalte atât de uşor. Stăpânim toate trecătorile. Ar fi un măcel. Chiar şi trăgând după ei Imperiul.”

„Imperiul are milioane de oameni de rezervă”, răspunse Brom. „Ei îşi permit să fie măcelăriţi.”

„Chiar şi cu Scutul distrus”, zise MacGil, „n-ar fi atât de uşor nici să trimită milioane de oşteni peste Canion sau peste Ţinuturile Înalte, nici să se apropie cu navele. Am observa aşa o mobilizare cu mult înainte. Am fi preveniţi.”

MacGil se gândi.

„Nu, nu vom ataca. Dar deocamdată putem face o mişcare prudentă: dublează patrulele în Ţinuturile Înalte. Întăreşte fortificaţiile. Şi dublează spionii. Asta e tot.”

„Da, Majestate”, zise Brom, întorcându-se şi grăbindu-se să iasă din cameră cu locotenenţii săi.

MacGil se întoarse la fereastră, cu capul zvâcnind. Simţea războiul la orizont, venind spre el la fel de inevitabil ca o furtună de iarnă. Simţea, în plus, că nu putea face nimic să-l oprească. Privi peste tot în jur, la castelul său, la pietre, la curtea regală curată care se întindea sub el şi nu putu să nu se întrebe cât timp vor mai dăinui toate acestea.

Ce n-ar fi dat pentru încă o băutură!

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU

Thor simţi un picior înghiontindu-l în coaste şi ridică încet pleoapele. Stătea întins cu faţa în jos, pe un morman de paie şi, pentru o clipă, nu-şi dădu seama unde se afla. Îşi simţea capul greu, gâtul îi era mai uscat ca niciodată, iar ochii şi capul îl dureau îngrozitor. Se simţea de parcă ar fi căzut de pe cal.

Fu înghiontit din nou şi, în timp ce se ridică, încăperea se roti violent. Se aplecă şi vomită, icnind iar şi iar.

Un cor de râsete izbucni peste tot în jur şi, ridicându-şi ochii, îi văzu pe Reece, O’Connor, Elden şi pe gemeni învârtindu-se în jurul lui, privindu-l.

„În sfârşit, frumoasa adormită se trezeşte!” strigă Reece, zâmbind.

„Nu credeam că te vei mai ridica vreodată”, zise O’Connor.

„Te simţi bine?” întrebă Elden.

Thor se îndreptă, ştergându-şi gura cu dosul palmei, încercând să rememoreze totul. În timp ce făcea acest lucru, Krohn, aflat la câţiva paşi, scânci şi alergă spre el, sărindu-i în braţe şi îngropându-şi capul în cămaşa lui. Thor fu uşurat să-l vadă şi fericit că-l are alături. Încercă să-şi amintească.

„Unde sunt?” întrebă Thor. „Ce s-a întâmplat noaptea trecută?”

Cei trei râdeau.

„Mă tem că ai băut cam mult, prietene. Cineva nu ţine la băutură. Nu-ţi aminteşti? Taverna?”

Thor închise ochii, îşi frecă tâmplele şi încercă să reînvie totul. Îşi amintea doar frânturi. Îşi aminti vânătoarea… taverna… băuturile. Îşi aminti că fusese condus sus… în bordel. După aceea, totul era în întuneric.

Pulsul i se acceleră când se gândi la Gwendolyn. Oare făcuse vreo prostie cu femeia aceea? Îşi ruinase oare şansele cu Gwen?

„Ce s-a întâmplat?” insistă Thor, serios, prinzându-l pe Reece de încheietura mâinii. „Te rog, spune-mi. Spune-mi că n-am făcut nimic cu femeia aceea.”

Ceilalţi râdeau, dar Reece îşi privi prietenul cu sinceritate, înţelegând cât de supărat era.

„Nu fi îngrijorat, prietene”, răspunse el. „N-ai făcut nimic. Doar ai vomitat şi te-ai prăbuşit pe podeaua ei.”

Ceilalţi râseră din nou.

„Cam atât despre prima ta vizită acolo”, zise Elden.

Dar Thor se simţea complet uşurat. Nu o îndepărtase pe Gwen.

„E ultima dată că-ţi plătesc o femeie”, zise Conval.

„Ce risipă de bani”, zise Conven. „Nici măcar n-a vrut să ni-i dea înapoi!”

Băieţii râseră din nou. Thor era umilit, dar uşurat că nu făcuse nimic grav.

Prinse braţul lui Reece şi-l trase deoparte.

„Sora ta”, şopti el insistent. „Nu trebuie să ştie nimic despre asta, de acord?”

Reece zâmbi şi îşi petrecu braţul pe după umerii lui Thor.

„Secretul tău va fi bine păstrat, chiar dacă nu ai făcut nimic. Ea nu va afla. Iar eu văd cât de mult ţii la ea şi apreciez asta”, zise el, luându-şi o expresie serioasă. „Bag de seamă acum că ţii cu adevărat la ea. Dacă ai fi un desfrânat, n-ai fi genul de cumnat pe care mi l-aş dori. De fapt, am fost rugat să-ţi transmit acest mesaj.”

Reece îi puse un mic sul în palmă, iar Thor îl privi, confuz. Văzu sigiliul regal pe el, hârtia roz şi ştiu. Inima îi bătu mai repede.

„De la sora mea”, adăugă Reece.

„Ooo!” se auzi un cor de voci.

„Cineva a primit o scrisoare de dragoste!” zise O’Connor.

„Citeşte-ne-o şi nouă!” strigă Elden.

Ceilalţi întrerupseră discuţia cu râsete. Dar Thor, dorindu-şi intimitate, se trase grăbit de o parte a barăcii, departe de ceilalţi. Capul îi crăpa, iar camera încă se învârtea cu el, dar nu-i mai păsa. Derulă pergamentul delicat şi citi mesajul cu mâinile tremurânde.

„Ne întâlnim la Creasta Pădurii, la amiază. Nu întârzia. Şi nu atrage atenţia asupra ta.”

Thor îndesă biletul în buzunar.

„Ce spune, iubăreţule?” strigă Conven.

Thor se îndreptă grăbit spre Reece, ştiind că putea să aibă încredere în el.

„Legiunea nu are instrucţie astăzi, aşa-i?” întrebă Thor.

Reece clătină din cap. „Sigur că nu. E sărbătoare.”

„Unde e Creasta Pădurii?” întrebă Thor.

Reece zâmbi. „Ah, locul preferat al lui Gwen”, zise el. „Ieşi din curte pe drumul de est şi mergi tot înainte. Urcă apoi dealul, iar creasta începe după a doua măgură.”

Thor se uită la Reece.

„Te rog, nu vreau să ştie nimeni.”

Reece zâmbi.

„Sunt sigur că nici ea nu vrea. Dacă află mama, vă omoară pe amândoi. O închide pe soră-mea în camera ei, iar pe tine te exilează la capătul de sud al regatului.”

Lui Thor i se puse un nod în gât la gândul acesta.

„Adevărat?” întrebă el.

Reece dădu aprobator din cap.

„Nu te place. Nu ştiu de ce, dar e hotărâtă. Du-te repede şi nu spune nimic nimănui. Şi nu te teme”, zise el, prinzându-i mâna. „N-o voi face nici eu.”

*

Thor porni la drum grăbit, dis-de-dimineaţă, cu Krohn alergând alături de el, făcând tot posibilul să nu fie văzut. Urmă indicaţiile lui Reece cum putu mai bine, repetându-le în minte, în timp ce trecu în grabă de hotarele curţii regale, peste un mic deal şi de-a lungul marginii unei păduri dese. În stânga sa, pământul se surpase, permiţându-i să meargă pe o potecă îngustă, la marginea unei creste abrupte, cu o râpă în stânga şi pădurea în dreapta sa. Creasta Pădurii. Îi spusese să o aştepte aici. Fusese oare serioasă? Sau doar se juca cu el?

Avea pedantul Alton dreptate? Era oare Thor doar o distracţie pentru ea? Se va plictisi oare de el în curând? Spera, mai mult ca orice, că nu se va întâmpla aşa. Voia să creadă că sentimentele ei erau adevărate; totuşi, îi era greu să creadă că ar putea fi aşa. Abia îl cunoştea. Şi era o prinţesă. Ce ar putea găsi interesant la el? În plus, era cu un an sau doi mai mare decât el, iar el nu stârnise niciodată interesul unei fete mai mari; de fapt, nu stârnise niciodată interesul vreunei fete.

Thor nu se gândise niciodată prea mult la fete. Nu fusese crescut cu surori, iar fete de-o seamă cu el erau puţine în sat. Nici ceilalţi băieţi de vârsta lui nu păreau a fi foarte preocupaţi de fete. În majoritate, băieţii se căsătoreau pe la optsprezece ani; erau căsătorii aranjate—de fapt, mai degrabă nişte aranjamente de afaceri. Bărbaţii de rang înalt care nu se căsătoreau până la douăzeci şi cinci de ani ajungeau la Ziua Alegerii: erau obligaţi fie să-şi aleagă o soţie, fie să plece şi să-şi caute una. Dar asta nu era valabil şi pentru Thor. Era sărac, iar oamenii de rangul lui se căsătoreau, de obicei, pentru a aduce avantaje familiei. Era ca negoţul cu vite.

Dar când Thor o zărise pe Gwendolyn, toate lucrurile se schimbaseră. Pentru prima dată, fusese prins de un sentiment atât de adânc şi puternic şi presant, încât nu-i mai îngăduia să se gândească la altceva. De fiecare dată când o vedea, sentimentul devenea tot mai profund. Abia înţelegea ce simte, dar îl durea să fie departe de ea.

Thor mergea tot mai repede de-a lungul crestei, uitându-se peste tot după ea, întrebându-se unde îl aştepta—dacă îl aştepta. Primul soare se ridica pe cer şi primele broboane de sudoare îi apărură pe frunte. Încă se simţea rău şi îngreţoşat de la excesele nopţii precedente. Cum soarele se înălţa tot mai mult, iar căutarea lui se dovedise zadarnică, începu să se întrebe dacă ea avea într-adevăr de gând să-l întâlnească. Se întrebă, totodată, cât de mare era pericolul care îi ameninţa. Dacă mama ei, Regina, era într-adevăr împotriva lor, l-ar fi îndepărtat oare din regat? Din Legiune? De lângă tot ce ajunsese să cunoască şi să iubească? Ce va face el apoi?

Pe când se gândea la asta, se hotărî că merita să rişte pentru şansa de a fi cu ea. Era dispus să rişte totul pentru această şansă. Spera doar să nu fi fost înşelat sau să nu fi tras vreo concluzie pripită în legătură cu profunzimea sentimentelor ei pentru el.

„Intenţionai doar să treci pe lângă mine?” se auzi o voce, urmată de un chicotit.

Thor sări, luat pe nepregătite, apoi se opri şi se întoarse. Gwendolyn era acolo, zâmbindu-i, stând la umbra unui pin uriaş. Îi crescu inima la vederea acelui zâmbet. Putu să vadă dragoste în ochii ei şi toate grijile şi temerile i se topiră ca prin farmec. Se mustră în gând pentru că fusese atât de netot încât să-i pună măcar la îndoială intenţiile.

Krohn scheună când o văzu.

„Dar ce avem noi aici?!” strigă ea, cu încântare.

Îngenunche, iar Krohn veni alergând la ea şi îi sări în braţe cu un scâncet; ea îl ridică şi-l ţinu în braţe, mângâindu-l.

„E atât de drăguţ!” zise ea, îmbrăţişându-l strâns. Krohn îi linse faţa. Ea chicoti şi-l sărută.

„Şi cum te cheamă, micuţule?” întrebă ea.

„Krohn”, zise Thor. În sfârşit, de data aceasta, nu mai avea limba legată ca până atunci.

„Krohn”, repetă ea, uitându-se în ochii puiului. „Şi în fiecare zi călătoreşti cu prietenul tău, leopardul?” îl întrebă ea pe Thor, râzând.

„L-am găsit”, zise Thor, simţindu-se intimidat de prezenţa ei, ca întotdeauna. „În pădure, la vânătoare. Fratele tău a spus că trebuie să-l păstrez, pentru că l-am găsit. Că aşa a fost sortit.”

Ea se uită la el şi expresia îi deveni serioasă.

„Ei bine, are dreptate. Animalele sunt sacre. Nu le găseşti. Te găsesc ele pe tine.”

„Sper că nu te deranjează că stă cu noi”, zise Thor.

„Aş fi tristă dacă n-ar sta”, răspunse ea.

Se uită în ambele direcţii, ca pentru a se asigura că nu sunt urmăriţi, apoi întinse mâna, îl prinse pe Thor şi-l trase în pădure.

„Să mergem”, şopti ea. „Înainte să ne zărească cineva.”

Thor se însufleţi la atingerea mâinii ei, în timp ce-l conducea pe poteca din pădure. Intrară repede în pădure, pe poteca ce şerpuia printre pinii uriaşi. Îi dădu drumul mâinii, dar el nu-i uită atingerea.

Începea să capete mai multă încredere că ea, de fapt, îl plăcea şi era evident că nici ea nu voia să fie văzută, probabil de mama ei. Era clar că lua acest lucru în serios, pentru că şi ea îşi asuma un risc, întâlnindu-se cu el.

Apoi, din nou, se gândi că poate voia numai să nu fie văzută de Alton—sau de oricare alţi băieţi cu care ar putea fi. Poate că Alton avusese dreptate. Poate că se ruşina să fie văzută cu el.

Thor era tulburat de aceste sentimente amestecate.

„Ţi-a mâncat pisica limba, nu-i aşa?” întrebă ea, rupând în sfârşit tăcerea.

Thor se simţea sfâşiat; nu voia să rişte să încurce lucrurile, spunându-i tot ce avea pe suflet—dar, în acelaşi timp, simţea că trebuie să-şi lase toate grijile deoparte. Trebuia să ştie cum stă. Nu se mai putea reţine.

„Când ne-am despărţit data trecută, m-am întâlnit cu Alton. M-a oprit să-mi vorbească.”

Gwendolyn se întunecă, buna dispoziţie i se risipi—iar Thor se simţi imediat vinovat că adusese vorba despre asta. Preţuia firea ei plăcută, veselia ei şi ar fi dorit să-şi poată retrage cuvintele. Ar fi vrut să se oprească, dar era prea târziu. Nu mai avea cum să dea înapoi acum.

„Şi ce ţi-a spus?” spuse ea, cu vocea scăzută.

„Mi-a spus să mă ţin departe de tine. Mi-a spus că nu-ţi pasă de mine cu adevărat. Mi-a spus că sunt doar o distracţie pentru tine. Că te vei sătura de mine într-o zi sau două. Mi-a spus, de asemenea, că voi doi sunteţi gata să vă căsătoriţi şi că nunta voastră a fost deja aranjată.”

Gwendolyn lăsă să-i scape un râset furios, batjocoritor.

„Aşa a spus, deci?” pufni ea. „Băiatul acela este o scârbă arogantă şi nesuferită ”, adăugă, furioasă. „Mi-a fost ca un spin în coastă de când eram mică. Crede că face parte din familia regală, doar pentru că părinţii noştri sunt veri. N-am mai întâlnit pe nimeni care să-şi merite atât de puţin rangul. Pentru a înrăutăţi lucrurile, i-a intrat cumva în cap că suntem sortiţi să ne căsătorim. Ca şi cum aş face doar ce mi-ar cere părinţii să fac. Niciodată. Şi, cu siguranţă, nu cu el. Nu suport să-l văd în faţa mea.”

Thor se simţi uşurat la auzul cuvintelor ei, se simţi uşor ca un fulg; se simţea în al nouălea cer. Era exact ceea ce îşi dorise să audă. Acum regreta că o necăjise degeaba. Dar nu era încă pe deplin satisfăcut; observase că ea nu-i spusese încă dacă-l plăcea cu adevărat sau nu.

„În ceea ce te priveşte pe tine”, zise ea, aruncându-i o privire pe furiş, apoi uitându-se în altă parte. „Abia dacă te cunosc. Nu-mi prea doresc acum să fiu obligată să-mi încredinţez sentimentele cuiva. Dar pot să spun că nu mi-aş petrece timpul cu tine, dacă te-aş urî atât de mult. Desigur, este dreptul meu să mă răzgândesc cum doresc şi pot fi schimbătoare—dar nu când e vorba de dragoste.”

Atât îi trebui lui Thor. Era impresionat de seriozitatea ei şi chiar şi mai impresionat de cuvântul pe care-l alesese ea: „dragoste”. Se simţi renăscut.

„Şi, întâmplător, aş putea să te întreb acelaşi lucru”, zise ea, inversând rolurile. „De fapt, cred că am mult mai mult de pierdut decât tine. La urma urmelor, sunt fiica regelui, iar tu eşti un om de rând. Sunt mai mare decât tine. Nu crezi că eu ar trebui să fiu cea mai precaută? Mi-au ajuns la urechi zvonuri despre planurile tale, despre ascensiunea ta socială, despre faptul că mă foloseşti din dorinţa de-a dobândi un rang. De a intra în graţiile regelui. Ar trebui să cred toate acestea?”

Thor era îngrozit.

„Nu, domniţa mea! Niciodată. Gândurile acestea nu mi-au trecut niciodată prin minte. Sunt cu tine pentru că nu doresc să fiu nicăieri altundeva. Doar pentru că vreau să fiu. Doar pentru că, atunci când nu sunt cu tine, nu mă pot gândi la altceva.”

Un mic zâmbet îi apăru în colţul gurii şi el putu să vadă cum i se lumina chipul.

„Eşti nou aici”, zise ea. „Eşti nou la Curtea Regală, nu ştii nimic despre viaţa la curte. Ai nevoie de timp pentru a înţelege cum merg lucrurile. Aici, nimeni nu spune ceea ce gândeşte de fapt. Fiecare are planurile sale. Fiecare vânează putere—sau rang, avere, bogăţii şi titluri. Niciunul nu poate fi vreodată luat drept ceea ce pare a fi. Fiecare are spionii lui, clica sa, planurile sale. Când Alton ţi-a spus că nunta mi-a fost deja aranjată, de pildă, ceea ce făcea, de fapt, era să încerce să afle cât suntem noi doi de apropiaţi. Se simte ameninţat. Şi ar putea informa pe cineva. Pentru el, căsătoria nu înseamnă dragoste. Înseamnă uniune. Doar pentru câştig financiar, pentru rang. Pentru proprietate. La curtea noastră, nimic nu este ceea ce pare a fi.”

Deodată, Krohn trecu în fugă pe lângă ei, de-a lungul potecii, şi intră într-un luminiş. Thor fu luat prin surprindere de privelişte; era o poiana frumoasă, plină de flori sălbatice de toate culorile, înalte până la genunchi. Păsări şi fluturi de toate culorile şi mărimile dansau şi pluteau în aer, iar poiana era însufleţită de sunetul ciripitului lor. Soarele îşi arunca asupra lor lumina sclipitoare; părea a fi un loc secret, ascuns aici, în mijlocul acestei păduri înalte şi întunecoase.

„Te-ai jucat vreodată de-a baba oarba?” întrebă ea, râzând.

Thor clătină din cap şi, înainte să poată răspunde, ea îşi luă eşarfa de la gât, întinse mâinile şi acoperi ochii lui Thor cu ea, legându-i-o la spate. Nu putea să vadă, iar ea îi chicoti tare la ureche.

„E rândul tău!”

Apoi o auzi fugind prin iarbă.

El zâmbi.

„Dar eu ce trebuie să fac?” strigă el.

„Găseşte-mă!” răspunse ea.

Vocea ei era deja departe.

Thor, legat la ochi, începu să alerge după ea, împiedicându-se în timp ce se mişca. Asculta cu atenţie să prindă foşnetul rochiei ei, încercând să-i ia urma. Era dificil, iar el alerga cu mâinile întinse în faţă, gândindu-se într-una că ar putea nimeri într-un copac, chiar dacă ştia că era o poiană deschisă. În câteva momente, se simţi dezorientat şi i se păru că aleargă în cercuri.

Dar continuă să asculte, auzind chicotitul ei în depărtare şi încercând să-l urmeze, să ajungă la el. Câteodată părea mai aproape, alteori mai departe. Începuse să ameţească.

Îl auzi pe Krohn scheunând, alergând pe lângă el şi începu să-l asculte şi să-l urmeze. Când făcu aceasta, chicotelile ei se auziră mai tare, iar Thor pricepu că puiul de leopard îl conducea la Gwendolyn. Era uimit cât de deştept era Krohn, care intrase în jocul lor.

În curând, putu s-o audă la numai câţiva paşi depărtare; o urmări, alergând în zigzag prin poiană. Întinse mâna, iar ea scoase un strigăt de încântare când el o apucă de colţul rochiei. Cum făcu asta, se împiedică şi amândoi se prăbuşiră în iarba moale. Se răsuci într-o secundă, ca el să cadă primul, iar ea deasupra lui, amortizându-i căderea.

Când Thor ateriză, cu Gwen deasupra lui, ea ţipă, surprinsă. Chicotea încă, când întinse mâna şi desfăcu eşarfa.

Thor îşi simţi inima zvâcnind când văzu chipul ei la numai câţiva centimetri distanţă de al său. Simţea apăsarea trupului ei, în rochia subţire de vară, pe al său, îi simţea fiecare contur al trupului. Întreaga greutatea a trupului ei îl apăsa, iar ea nu făcu nici o mişcare de împotrivire. Se uita în ochii lui, amândoi respirau uşor, şi nu îşi întoarse privirea. Nu o făcu nici el. Inima lui Thor bătea atât de repede, încât îi era greu să se concentreze.

Pe neaşteptate, ea se aplecă şi îşi lipi buzele de ale lui. Erau mai moi decât şi-ar fi putut imagina şi când se atinseră, pentru prima dată în viaţă, Thor simţi că trăieşte cu adevărat.

Îşi închise ochii, ea şi-i închise pe-ai săi, şi rămaseră nemişcaţi aşa, cu buzele atingându-se, pentru nu ştiu cât timp. Ar fi vrut să oprească timpul în loc.

În cele din urmă, încetişor, ea se îndepărtă. Încă zâmbea, în timp ce-şi deschidea ochii încet şi încă stătea întinsă acolo, cu trupul peste al lui.

Rămaseră aşa mult timp, uitându-se unul în ochii celuilalt.

„De unde-ai venit?” întrebă ea, blând, zâmbind.

Îi zâmbi şi el, neştiind ce să-i răspundă.

„Sunt doar un băiat obişnuit”, spuse el.

Ea clătină din cap şi zâmbi.

„Nu, nu eşti. Pot s-o simt. Bănuiesc că eşti mult, mult mai mult de-atât.”

Ea se aplecă şi-l sărută din nou, iar buzele lor se întâlniră, de data aceasta, pentru şi mai mult timp. Întinse braţul şi-şi trecu mâna prin părul ei, iar ea făcu la fel. El nu-şi putea alunga gândurile. Se întreba deja cum se vor termina toate acestea. Ar putea oare fi împreună, cu toate forţele care li se opuneau? Ar fi oare posibil ca ei să fie într-adevăr un cuplu?

Thor spera, mai mult decât sperase vreodată, că vor fi. Voia să fie cu ea acum, chiar mai mult decât voia să fie în Legiune.

Dar pe când se gândea la acestea, se auzi brusc un foşnet în iarbă şi amândoi, speriaţi, se întoarseră. Krohn sărea prin iarbă, la câţiva paşi depărtare, iar foşnetul se auzi din nou. Krohn scheună, apoi mârâi—apoi se auzi un sâsâit. În cele din urmă, se făcu linişte.

Gwen se rostogoli de pe Thor şi amândoi se ridicară să privească. Thor sări în picioare, s-o protejeze pe Gwen, întrebându-se ce-ar putea fi. Nu zări pe nimeni. Dar cineva—sau ceva—trebuie să fi fost acolo, la numai câţiva paşi distanţă, în iarba înaltă.

Krohn se ivi în faţa lor, iar în gura lui, în dinţii lui mici, ascuţiţi ca un brici, atârna moale un imens şarpe alb. Trebuie că avea trei metri lungime, gros ca o ramură de copac, cu pielea de un splendid alb strălucitor.

Thor înţelese imediat ce se întâmplase: Krohn îi cruţase pe amândoi de un atac al acestei reptile mortale. Inima i se umplu de recunoştinţă pentru puiul de leopard.

Gwen şopti.

„Un şarpe cu spinarea albă”, zise ea. „Cea mai ucigătoare reptilă din întregul regat.”

Thor se uita la el cu teamă.

„Credeam că şarpele acesta nu există. Credeam că e doar o legendă.”

„E foarte rar”, zise Gwen. „Am văzut doar unul, în toată viaţa mea. În ziua în care tatăl tatălui meu a fost ucis. E un semn.”

Se întoarse şi-l privi pe Thor.

„Înseamnă că se apropie moartea. Moartea cuiva foarte apropiat.”

Thor simţi un fior de-a lungul şirei spinării. O adiere neaşteptat de rece se strecură prin poiană, în acea zi de vară, iar el ştiu, cu absolută certitudine, că avea dreptate.