Kitabı oku: «Calea Eroilor», sayfa 16

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI

Gwendolyn mergea singură prin castel, urcând scara în spirală şi urmând traseul şerpuit al acesteia până sus. Se gândea la Thor. La plimbarea lor. La sărut. Şi, apoi, la şarpele acela.

Era stăpânită de emoţii contradictorii. Pe de o parte, era încântată că fusese cu el; pe de altă parte, era cuprinsă de groază din cauza acelui şarpe, din cauza prevestirii de moarte pe care-o aducea. Dar nu ştia pentru cine şi nici nu-şi putea scoate acest lucru din minte. Se temea că era vorba de cineva din familia ei. Ar putea fi unul dintre fraţii ei? Godfrey? Kendrick? Ar putea fi mama ei? Sau, se cutremura numai gândindu-se, tatăl ei?

Vederea acelui şarpe aruncase o umbră întunecată peste ziua lor veselă şi odată ce buna dispoziţie le-a fost spulberată, fuseseră incapabili să şi-o recapete. Făcuseră împreună drumul înapoi până la curte, despărţindu-se imediat ce au ieşit din pădure, ca să nu poată fi văzuţi. Ultimul lucru pe care-l dorea era ca mama ei să-i surprindă împreună. Dar Gwen nu putea renunţa la Thor atât de uşor şi va găsi un mod de a lupta împotriva mamei ei; avea doar nevoie de timp să pună la cale o strategie.

Fusese dureros să se despartă de Thor; amintindu-şi aceasta, îi păru rău. Intenţionase să-l întrebe dacă se vor întâlni din nou, să facă un plan pentru o altă zi. Dar fusese atât de uluită, atât de înnebunită la vederea acelui şarpe, încât uitase. Acum îşi făcea griji că Thor va crede că nu-i păsa de el.

În clipa în care sosi la Curtea Regală, slujitorii tatăl ei îi comunicară că era aşteptată. De aceea, urcă scările cu inima bătând, întrebându-se de ce voia să o vadă. Oare fusese văzută cu Thor? Nu putea exista un alt motiv ca tatăl ei să dorească s-o vadă atât de urgent. Oare îi va interzice şi el să-l vadă pe Thor? Cu greu şi-ar fi putut imagina că ar fi făcut-o. Întotdeauna fusese de partea ei.

Abia respirând, Gwen ajunse în cele din urmă sus. Se grăbi pe coridor, trecu pe lângă însoţitorii care luaseră poziţia de drepţi şi deschise uşa camerei tatălui ei. Alţi doi servitori, ce aşteptau înăuntru, se înclinară în faţa ei.

„Lăsaţi-ne singuri”, le ceru tatăl ei celor doi.

Ei se înclinară şi părăsiră repede camera, închizând uşa înapoia lor cu un ecou răsunător.

Cu un zâmbet larg, tatăl ei se ridică de la masă şi se îndreptă spre ea, traversând vasta încăpere. Se simţea în largul ei, ca întotdeauna în prezenţa lui, şi fu uşurată să vadă că nu exista nicio urmă de mânie pe chipul acestuia.

„Gwendolyn a mea”, zise el.

Întinse braţele şi o cuprinse într-o îmbrăţişare puternică. Îl îmbrăţişă şi ea, iar el o conduse către două scaune imense, plasate într-un colţ, lângă focul care duduia. Câţiva câini mari, lupi, pe care îi cunoştea, în majoritate, încă din copilărie, se dădură din calea lor când se îndreptară spre foc. Doi dintre aceştia o urmară şi îşi puseră capul în poala ei. Focul o bucură; se făcuse neobişnuit de rece pentru o zi de vară.

Tatăl se aplecă spre foc, privind drept în flăcările care trosneau înaintea lor.

„Ştii de ce te-am chemat?” întrebă el.

Ea îi cercetă chipul, dar nu-şi dădu încă seama.

„Nu, tată.”

O privi surprins.

„Discuţia noastră de mai deunăzi. Cu fraţii tăi. În legătură cu domnia. Este ceea ce vreau să discut cu tine.”

Gwen îşi simţi inima plutind de uşurare. Nu era vorba despre Thor. Era vorba de politică. Afurisita de politică, de care-i păsa atât de puţin. Oftă de uşurare.

„Pari uşurată”, zise el. „Ce credeai că vreau să discutăm?”

Tatăl ei era prea pătrunzător; întotdeauna fusese. Era unul dintre puţinii oameni care puteau să-i citească gândurile ca pe o carte deschisă. Trebuia să fie prudentă în preajma lui.

„Nimic, tată”, zise ea repede.

El zâmbi din nou.

„Aşa, atunci spune-mi. Ce părere ai despre alegerea mea?” întrebă el.

„Alegere?” întrebă ea.

„Pentru moştenitorul meu! Pentru regat!”

„Vrei să spui pe mine?” întrebă ea.

„Cine altcineva?” râse el.

Ea roşi.

„Tată, am fost surprinsă, pentru a nu spune mai mult. Nu sunt primul născut. Sunt femeie. Nu ştiu nimic despre politică. Şi nici nu-mi pasă de ea—sau să domnesc peste vreun regat. Nu am ambiţii politice. Şi nu ştiu de ce m-ai ales.”

„Tocmai pentru aceste motive”, zise el, cu o expresie teribil de serioasă. „Pentru că nu aspiri la tron. Nu vrei domnia. Şi nu ştii nimic despre politică.”

Trase adânc aer în piept.

„Dar cunoşti sufletul omenesc. Eşti foarte pătrunzătoare. Ai moştenit asta de la mine. Ai mintea isteaţă a mamei tale şi te pricepi la oameni, ca mine. Ştii să-i judeci; poţi vedea prin ei. Iar un rege are nevoie de asta. Să cunoască sufletul celorlalţi. Nu-ţi trebuie nimic mai mult. Orice altceva este născocire. Să ştii cine sunt oamenii tăi. Să-i înţelegi. Să fii bună cu ei. Asta-i tot.”

„Cu siguranţă, să conduci un regat trebuie să însemne mai mult de-atât”, spuse ea.

„Nu chiar”, zise el. „Totul îşi are originea în asta. Deciziile tot de aici provin.”

„Dar, tată, uiţi că, în primul rând, nu am nicio dorinţă să domnesc şi, în al doilea rând, tu n-o să mori. Asta e doar o tradiţie stupidă, legată de nunta primului dintre copii. De ce să ne tot gândim la asta? Nu-mi place nici să vorbesc despre asta şi nici să mă gândesc. Sper să nu vină niciodată ziua în care să te văd murind, aşa că toată discuţia e lipsită de importanţă.”

El îşi drese glasul, cu un aer grav.

„Am vorbit cu Argon, care vede un viitor întunecat pentru mine. Am simţit şi eu lucrul acesta. Trebuie să mă pregătesc”, zise el.

Gwen simţi că i se strânge inima.

„Argon e un nebun. Un vrăjitor. Jumătate din ce spune el nu se întâmplă niciodată. Ignoră-l. Nu te lăsa copleşit de profeţiile lui absurde. Eşti sănătos. Vei trăi veşnic.”

Dar el clătină încet din cap, iar ea putu să-i citească tristeţea pe chip şi simţi că i se strânge inima şi mai tare.

„Gwendolyn, fiica mea, te iubesc. Am nevoie să fii pregătită. Vreau ca tu să fii următorul conducător al Inelului. Vorbesc cât se poate de serios. Nu este o rugăminte. Este o poruncă.”

Cu ochii întunecaţi, el o privi cu atâta seriozitate încât o sperie. Nu mai văzuse niciodată privirea aceea pe chipul tatălui său.

Ea îşi simţi ochii umezi, întinse mâna şi îşi şterse o lacrimă.

„Îmi pare rău că te-am necăjit”, zise el.

„Atunci nu mai vorbi despre asta”, spuse ea, plângând. „Nu vreau să mori.”

„Îmi pare rău, dar nu pot. Trebuie să-mi răspunzi.”

„Tată, nu vreau să te ofensez.”

„Atunci spune da.”

„Dar cum aş putea eu să domnesc?” insistă ea.

„Nu-i atât de greu pe cât crezi. Vei fi înconjurată de consilieri. Prima regulă este să nu ai încredere în niciunul dintre ei. Ai încredere în tine însăţi. Poţi să faci asta. Lipsa ta de cunoştinţe, naivitatea ta—acestea sunt lucrurile care te vor face puternică. Vei lua decizii juste. Trebuie să-mi promiţi”, insistă el.

Ea îl privi în ochi şi văzu cât de important era lucrul acesta pentru el. Voia să scape de acest subiect, dacă nu pentru un alt motiv, măcar pentru a-i alunga gândurile negre şi pentru a-l înveseli.

„Bine, îţi promit”, zise ea în grabă. „Te simţi mai bine acum?”

Se lăsă pe spate şi ea putu să-l vadă extrem de uşurat.

„Da”, zise el. „Mulţumesc.”

„Bun, acum putem vorbi despre altceva? Lucruri care chiar s-ar putea întâmpla?” întrebă ea.

Tatăl ei se lăsă pe spate şi izbucni zgomotos în râs; părea extrem de uşurat.

„De-asta te iubesc”, zise el. „Întotdeauna atât de fericită. Întotdeauna reuşeşti să mă faci să râd.”

O cercetă cu atenţie, iar ea simţi că urmăreşte ceva.

„Pari neobişnuit de fericită”, zise el. „ E vorba de vreun băiat?”

Gwen roşi. Se ridică şi se duse la fereastră, întorcându-i spatele.

„Îmi pare rău, tată, dar asta e o chestiune personală.”

„Ba nu e, din moment ce îmi vei conduce regatul”, zise el. „Dar nu vreau să mă bag. Oricum, mama ta a cerut să te vadă şi presupun că nu va fi atât de indulgentă. Să nu mai vorbim despre asta. Dar pregăteşte-te.”

I se strânse inima şi se întoarse, privind pe fereastră. Ura locul acesta. Îşi dorea să fie oriunde altundeva, dar nu acolo. Într-un sat modest, la o fermă modestă, ducând o existenţă modestă alături de Thor. Departe de toate acestea, de toate aceste forţe care încercau să o controleze.

Simţi o mână blândă pe umăr şi să întoarse să-şi vadă tatăl stând acolo, zâmbind.

„Mama ta poate fi înverşunată. Dar orice ar hotărî, să ştii că eu voi fi de partea ta. În privinţa dragostei, trebuie să fii liber să alegi.”

Gwen se întinse şi îşi îmbrăţişă tatăl. În acel moment, îl iubea mai mult decât orice. Încercă să alunge prevestirea acelui şarpe din minte, rugându-se din tot sufletul să nu fi fost menită tatălui ei.

*

Gwen coti când la stânga, când la dreapta, coridor după coridor, pe lângă şiruri de vitralii, îndreptându-se către camera mamei ei. Detesta să fie convocată de mama ei, detesta modul ei autoritar de-a fi. În multe privinţe, mama ei era, de fapt, cea care conducea regatul. Era mai puternică decât soţul ei din multe puncte de vedere, se ţinea tare pe poziţie, ceda mai greu. Desigur, regatul nu ştia; Regele îşi  luase o înfăţişare autoritară, părea a fi cel înţelept.

Dar când se întorcea la castel, în spatele uşilor închise, ea era cea căreia regele îi cerea sfatul. Ea era cea mai înţeleaptă. Cea mai rece. Cea mai chibzuită. Cea mai dură. Cea mai neînfricată. Ea era temelia. Şi conducea familia lor numeroasă cu mână de fier. Când voia ceva, mai ales dacă-şi punea în cap că era bine pentru familie, se asigura că se întâmplă.

Iar acum voinţa de fier a mamei era pe cale să se întoarcă împotriva ei; deja se pregătea pentru confruntare. Simţea că era legată de viaţa ei sentimentală şi se temea că fusese văzută cu Thor. Dar era hotărâtă să nu dea înapoi cu niciun preţ. Dacă va trebui să părăsească acest loc, o va face. Nu-i păsa, putea s-o închidă şi în temniţă.

În timp ce Gwen se apropia de camera mamei, uşa largă de stejar fu deschisă de servitorii acesteia, care se dădură la o parte când ea intră, apoi închiseră uşa în urma ei.

Camera mamei sale era mult mai mică decât a tatălui, mai intimă, cu covoare mari şi un mic set de ceai şi o tablă de joc aşezate în faţa focului care trosnea, cu câteva scaune delicate, îmbrăcate în catifea galbenă, alături. Mama ei stătea pe unul dintre scaune, cu spatele la Gwen, deşi o aştepta. Cu faţa la foc, sorbi din ceai şi mută una dintre piese pe tabla de joc. În spatele ei se aflau două doamne de onoare, una aranjându-i părul, cealaltă strângându-i şnururile de pe spatele rochiei.

„Intră, copilă”, se auzi vocea ei severă.

Gwen detesta când mama ei făcea asta—se întreţinea cu musafirii săi în faţa servitorilor. Ar fi vrut ca ea să-i îndepărteze, aşa cum făcuse tatăl ei când au discutat. Putea să facă măcar atât pentru intimitate şi decenţă. Dar mama ei nu făcea niciodată lucrul acesta. Gwen ajunsese la concluzia că era un exerciţiu de putere, lăsând servitorii să zăbovească în preajmă, să asculte, pentru a o ţine pe Gwen încordată la maxim.

Gwen nu avu de ales şi trebui să traverseze camera şi să se aşeze pe unul dintre scaunele din faţa mamei ei, prea aproape de foc. Un alt exerciţiu de putere al mamei ei: îşi ţinea musafirul într-un loc prea călduros, pentru a-i crea neplăcere.

Regina nu-şi ridică privirea; se uita de fapt în jos, spre tabla ei de joc, împingând una dintre piesele de fildeş în labirintul complicat.

„E rândul tău”, spuse mama ei.

Gwen privi tabla de joc; era surprinsă că mama ei continua încă această partidă. Îşi aminti că avea piesele maronii, dar nu mai continuase acest joc cu mama ei de câteva săptămâni. Mama ei era foarte pricepută la jocul de pioni, dar Gwen era şi mai bună. Mamei nu-i plăcea să piardă, aşa că, desigur, studiase tabla de joc ceva vreme, sperând să facă mutarea perfectă. Acum că Gwen se afla aici, îşi făcu mutarea.

Spre deosebire de mama ei, Gwen nu trebuia să studieze tabla. De-abia îi aruncă o privire şi îşi dădu seama care era mutarea perfectă. Întinse mâna şi mută una dintre piesele maronii pe diagonală, de partea cealaltă a tablei. O adusese pe mama ei la o mutare de înfrângere.

Regina privi în jos, cu o faţă lipsită de expresie, exceptând o tresărire a sprâncenei, despre care Gwen ştia că arată descurajare. Gwen era mai isteaţă, dar mama ei nu ar fi admis niciodată lucrul acesta.

Mama îşi drese vocea, studiind tabla de joc, neuitându-se încă la Gwen.

„Ştiu totul despre escapadele tale cu băiatul acela de rând”, zise ea batjocoritor. „Mă sfidezi.” Ridică privirea spre ea. „De ce?”

Gwen inspiră adânc, simţind că i se strânge stomacul, încercând să găsească cel mai bun răspuns. Nu se va da bătută. Nu de data asta.

„Problemele mele personale nu te interesează pe tine”, răspunse Gwen.

„Nu mă interesează? Ba mă interesează foarte mult. Problemele tale personale vor afecta regatul. Soarta acestei familii. A Inelului. Problemele tale personale sunt politice—oricât ai încerca tu să uiţi. Nu eşti o persoană de rând. Nimic nu e personal în lumea ta. Şi nimic nu-mi poate fi ascuns.”

Vocea mamei era tăioasă şi rece, iar Gwen detesta fiecare clipă a acestei vizite. Însă Gwen nu putea să facă nimic altceva decât să stea acolo şi să aştepte ca ea să termine. Se simţea ca într-o capcană.

În cele din urmă, mama ei îşi drese glasul.

„Din moment ce refuzi să mă asculţi, va trebui să hotărăsc eu pentru tine. Nu-l vei mai vedea pe acel băiat niciodată. Dacă o faci, îl voi alunga din Legiune şi de la Curtea Regală, înapoi în satul său. Apoi îl voi pune în butuci, împreună cu întreaga sa familie. Va fi alungat în dizgraţie. Şi nu vei mai auzi vreodată de el.”

Mama ei ridică privirea spre ea, cu buza de jos tremurând de furie.

„M-ai înţeles?”

Gwen trase brusc aer în piept, înţelegând pentru prima oară de ce era în stare mama ei. O ura mai mult decât ar fi putut să spună. Gwen surprinse, de asemenea, privirile neliniştite ale doamnelor de onoare. Era umilitor.

Înainte să poată răspunde, mama ei continuă.

„Mai mult, pentru a preveni continuarea comportamentului tău neglijent, am luat măsuri pentru a aranja o căsătorie convenabilă pentru tine. Te vei căsători cu Alton, în prima zi a lunii viitoare. Poţi să începi pregătirile de nuntă. Pregăteşte-te pentru viaţa de femeie măritată. Asta-i tot”, zise dispreţuitor mama ei, întorcându-se spre tabla de joc, ca şi cum tocmai ar fi spus cele mai banale lucruri.

Gwen clocotea şi ardea pe dinăuntru şi ar fi vrut să ţipe.

„Cum îndrăzneşti”, îi răspunse Gwen, arătându-şi furia. „Crezi că sunt o marionetă pe care să o mânuieşti tu? Chiar crezi că mă voi mărita cu oricine vrei tu?”

„Nu cred”, replică mama ei. „Ştiu. Eşti fiica mea şi îmi datorezi ascultare. Şi te vei căsători  întocmai cu cine spun eu.”

„Nu, n-o voi face!” îi strigă Gwen. „Şi nu mă poţi obliga! Tata a spus că nu mă poţi obliga!”

„Căsătoriile aranjate reprezintă încă dreptul fiecărui părinte din acest regat şi, desigur, al regelui şi reginei. E poziţia tatălui tău, dar tu ştii la fel de bine ca mine că întotdeauna va ceda voinţei mele. Am metodele mele.”

Mama ei o privi.

„Vezi, deci, vei face ce spun eu. Căsătoria ta va avea loc. Nimic nu o poate opri. Pregăteşte-te.”

„Nu o voi face”, răspunse Gwen. „Niciodată. Şi dacă mai aduci vreodată vorba despre asta, nu voi mai vorbi niciodată cu tine.”

Mama ei îşi ridică privirea şi zâmbi, un zâmbet rece şi urât.

„Nu-mi pasă dacă nu mai vorbeşti cu mine niciodată. Sunt mama ta, nu-ţi sunt prietenă. Şi sunt Regina ta. Aceasta ar putea fi foarte bine ultima noastră întâlnire. N-are importanţă. Până la urmă, vei face ce-ţi cer. Şi te voi urmări de la distanţă, în timp ce trăieşti viaţa pe care ţi-o pregătesc.”

Mama ei se întoarse la jocul său.

„Eşti liberă”, spuse ea cu o fluturare de mână, ca şi cum Gwen ar fi fost unul dintre servitori.

Gwen era atât de furioasă, încât nu mai putu rezista. Făcu trei paşi, înaintă spre tabla de joc a mamei şi o răsturnă cu ambele mâini, făcând piesele de fildeş şi tabla mare de fildeş să se prăbuşească şi să se spargă în bucăţi.

Mama ei sări înapoi, în stare de şoc.

„Te urăsc”, şuieră Gwen.

Cu aceasta, Gwen se întoarse, roşie la faţă, şi ieşi ca o furtună din cameră, împingând mâinile însoţitorilor, hotărâtă să iasă singură şi să nu-şi mai revadă mama niciodată.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE

Thor mergea de ore întregi, pe potecile şerpuitoare ale pădurii, gândindu-se la întâlnirea lui cu Gwen. Nu putea să şi-o alunge din minte. Timpul petrecut cu ea fusese magic, cu mult peste aşteptările sale, şi nu se mai îndoia acum de profunzimea sentimentelor ei. Fusese o zi perfectă, exceptând, desigur, ceea ce se întâmplase la sfârşitul întâlnirii lor.

Acel şarpe alb, atât de rar şi de rău augur. Avuseseră noroc că nu fuseseră muşcaţi. Thor se uită la Krohn, care mergea loial pe lângă el, fericit ca întotdeauna, şi se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă el n-ar fi fost acolo, să ucidă şarpele şi să le salveze vieţile. Oare ar fi fost amândoi morţi acum? Îi era pe veci recunoscător lui Krohn şi ştiu că are în el un prieten de încredere, pe viaţă.

Cu toate acestea, prevestirea îl necăjea: şarpele acela era extrem de rar şi nu trăia prin părţile acestea ale regatului. Trăia mai departe, spre sud, în mlaştini şi smârcuri. Cum de călătorise atât de departe? De ce trebuise să li se arate tocmai în acel moment? Era o întâmplare ieşită din comun, iar Thor era absolut sigur că era un semn. Ca şi Gwen, simţise că e un semn rău, prevestitor al unei morţi iminente. Dar a cui?

Thor voia să alunge această imagine din minte, să uite de ea, să se gândească la altceva, dar nu putea. Îl afectase şi-i răpise liniştea. Ştia că trebuia să se-ntoarcă la cazarmă, dar nu fusese în stare să o facă. Aceasta era totuşi ziua lor liberă, aşa că, în schimb, hoinărise ore întregi, pe potecile din pădure, încercând să-şi limpezească gândurile. Era sigur că şarpele purta un mesaj ascuns numai pentru el, că era îndemnat să acţioneze.

Pentru a înrăutăţi lucrurile, despărţirea de Gwen fusese bruscă. Când ajunseră la marginea pădurii, porniră repede pe drumuri diferite, fără să-şi spună mai nimic. Ea părea îngrijorată. Îşi imagină că era din cauza şarpelui, dar nu putea fi sigur. Nu pomenise nimic de o nouă întâlnire. Oare se răzgândise în privinţa lui? Greşise oare cu ceva?

Gândul acesta era sfâșietor. Nu prea ştia ce să facă şi rătăci prin pădure ore întregi. Simţea nevoia să vorbească cu cineva care înţelegea lucrurile acestea, care putea interpreta semnele şi prevestirile.

Thor se opri brusc în loc. Desigur. Argon. Ar fi perfect. I-ar putea explica totul şi l-ar putea linişti.

Thor se uită în jur. Stătea la capătul nordic al celei mai îndepărtate creste şi de aici avea o panoramă completă asupra oraşului regal de dedesubt. Se afla aproape de o răspântie. Ştia că Argon locuia singur, într-o căsuţă de piatră, la marginile nordice ale Câmpiei Boulder. Ştia că dacă o lua la dreapta, îndepărtându-se de oraş, una dintre aceste poteci îl va conduce acolo. Îşi începu călătoria.

Era un drum lung şi era foarte posibil ca Argon nici să nu se afle acolo când ajungea el. Dar trebuia să încerce. Nu se putea linişti până nu avea nişte răspunsuri.

Thor schimbă pasul, mergând în marş forţat, îndreptându-se spre câmpii. Dimineaţa se făcu după-amiază, iar el continua să meargă. Era o zi frumoasă de vară, iar lumina soarelui scânteia minunat deasupra câmpurilor din jur. Krohn sărea înainte, pe lângă el, oprindu-se din când în când pentru a se dezlănţui asupra unei veveriţe pe care apoi o căra triumfător în gură.

Cărarea deveni mai abruptă, mai şerpuitoare, iar pajiştile dispărură, lăsând loc unui peisaj dezolant de pietre şi bolovani. Curând şi cărarea se şterse. Aici sus, locul era mai rece şi mai bătut de vânturi, căci copacii dispăruseră şi ei, iar peisajul devenise stâncos şi abrupt. Era straniu aici, nimic altceva decât pietre, praf şi bolovani cât vezi cu ochii; Thor se simţea de parcă ar fi călătorit pe o planetă pustie. Cum cărarea dispăruse complet, Thor se pomeni mergând pe pietriş şi piatră.

Lângă el, Krohn începu să scheaune. Se simţea ceva înfricoşător în văzduh, iar Thor simţea şi el acest lucru. Nu era ceva neapărat rău, ci doar diferit. Un fel de ceaţă imaterială, apăsătoare.

Tocmai când Thor începu să se întrebe dacă se îndrepta în direcţia cea bună, observă în zare, sus pe un deal, o casă mică de piatră. Era perfect rotundă, având forma unui inel, construită din piatră neagră, masivă şi nu era prea înaltă. Nu avea ferestre, ci doar o singură uşă boltită, dar fără inel de bătut sau mâner. Oare Argon locuia într-adevăr aici, în acest loc dezolant? Se va supăra oare că Thor venise neinvitat?

Thor începu să aibă îndoieli, dar îşi impuse să nu se abată din cale. În timp ce se apropia de uşă, simţi energia din aer, atât de intensă că abia mai putea să respire. Când întinse braţul să bată în uşă, cu pumnul, inima îi bătu mai repede din cauza neliniştii,.

Înainte de a putea atinge uşa, aceasta se deschise singură, o deschizătură îngustă. Părea a fi întuneric înăuntru, iar Thor nu-şi dădea seama dacă nu cumva uşa fusese deschisă de vânt. Era atât de întuneric, încât nu vedea cum ar fi putut fi cineva înăuntru.

Thor întinse mâna încet, împinse uşa şi îşi vârî capul înăuntru.

„Hei”, strigă el.

O deschise mai larg. Era complet întuneric înăuntru, cu excepţia unei lumini slabe în partea opusă a locuinţei.

„Hei?” strigă el mai tare. „Argon?”

Lângă el, Krohn scheună. Lui Thor i se părea limpede acum că fusese o idee proastă, că Argon nu era acasă. Totuşi, se strădui să se uite mai bine. Făcu doi paşi înăuntru şi, cum făcu asta, uşa se trânti în urma lui cu zgomot.

Thor se răsuci şi acolo, în picioare, lângă peretele îndepărtat, se afla Argon.

„Îmi pare rău că v-am deranjat”, zise Thor, cu inima bătând puternic.

„Ai venit neinvitat”, zise Argon.

„Iertaţi-mă”, zise Thor. „Nu am vrut să vă deranjez.”

Thor privi în jur, în timp ce ochii i se obişnuiau cu întunericul, şi văzu câteva lumânări mici, aşezate în cerc, de-a lungul marginii peretelui de piatră. În cea mai mare parte, camera era luminată de o singură rază de lumină, care pătrundea înăuntru printr-o deschizătură mică, rotundă, în tavan. Acest loc era copleşitor, dezolant şi straniu.

„Puţini oameni au fost aici”, răspunse Argon. „Desigur, n-ai fi aici dacă eu nu ţi-aş fi îngăduit să fii. Uşa aceea se deschide numai pentru cine trebuie. Pentru cine nu, nu s-ar deschide niciodată, nici cu toată puterea lumii.”

Thor se simţi mai bine, dar totuşi se întrebă cum de ştiuse Argon că venea. Totul în legătură cu acest om era un mister pentru el.

„Am avut o întâlnire pe care n-o înţeleg”, zise Thor, simţind nevoia să spună totul şi să audă părerea lui Argon. „Era un şarpe cu spinarea albă. Cât pe ce să ne-atace. Am fost salvaţi de leopardul meu, Krohn.”

„Noi?” întrebă Argon.

Thor roşi, înţelegând că spusese prea mult. Nu ştia ce să spună.

„Nu eram singur”, zise el.

„Şi cu cine erai?”

Thor îşi muşcă limba, neştiind cât de mult să spună. La urma urmelor, omul acesta era apropiat de tatăl ei, regele, şi probabil i-ar spune.

„Nu văd ce legătură are asta cu şarpele.”

„Are mare legătură. Nu te-ai întrebat dacă nu cumva şarpele a venit tocmai de aceea, din capul locului?”

Thor fu complet surprins.

„Nu înţeleg”, zise el.

„Nu toate prevestirile pe care le vezi îţi sunt menite ţie. Unele sunt menite celorlalţi.”

Thor îl cerceta pe Argon în lumina slabă, începând să înţeleagă. Îi era oare predestinat lui Gwen să i se întâmple ceva rău? Şi dacă era aşa, putea el să împiedice asta?

„Poţi schimba soarta?” întrebă Thor.

Argon se întoarse, traversând încet camera.

„Desigur, aceasta-i întrebarea pe care ne-o punem de secole”, răspunse Argon. „Oare soarta poate fi schimbat? Pe de o parte, totul este predestinat, totul este scris. Pe de altă parte, avem posibilitatea de a alege. Alegerile noastre ne determină şi ele soarta. Pare imposibil ca acestea două—destinul şi liberul arbitru—să existe împreună, unul lângă altul, cu toate astea, există. Acolo unde cele două se întrepătrund—unde destinul întâlneşte liberul arbitru—faptele omului intră în joc. Destinul nu poate fi întotdeauna înfrânt, dar uneori poate fi deviat sau chiar schimbat, printr-un mare sacrificiu şi printr-o puternică voinţă. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, destinul este de neclintit. De cele mai multe ori, suntem doar spectatori, puşi aici pentru a-i privi jocul. Credem că avem un rol în asta, dar cel mai adesea nu avem. Suntem mai degrabă observatori, decât participanţi.”

„Atunci de ce se mai deranjează universul să ne prevină, dacă nu putem schimba nimic?” întrebă Thor.

Argon se întoarse şi zâmbi.

„Eşti ager, băiete, recunosc asta. Cel mai adesea, ne sunt arătate semne pentru a ne pregăti. Ne este arătată soarta, pentru a ne da timp să ne pregătim. Câteodată, foarte rar, ni se dă un semn pentru a ne permite să acţionăm, să schimbăm ceea ce urmează să se întâmple. Dar asta, foarte rar.”

„E-adevărat că şarpele cu spinarea albă prevesteşte moartea?”

Argon îl examină.

„Este”, zise el, în cele din urmă. „Negreşit.”

Inima lui Thor începu să bată mai tare, auzindu-şi temerile confirmate. Fu de asemenea surprins de răspunsul direct al lui Argon.

„Am întâlnit unul astăzi”, zise Thor, „dar nu ştiu cine va muri. Sau dacă pot face ceva să împiedic asta. Vreau să-mi alung acest lucru din minte, dar nu pot. Mereu, acea imagine a şarpelui mă însoţeşte. De ce?”

Argon îl cercetă timp îndelungat şi oftă.

„Pentru că oricine va muri, te va afecta direct. Îţi va afecta destinul.”

Thor era tot mai tulburat; simţea că fiecare răspuns naşte o nouă întrebare.

„Dar asta nu e drept”, zise Thor. „Trebuie să ştiu cine va muri. Trebuie să-l previn!”

Argon clătină din cap încet.

„Poate că nu-ţi este dat să ştii”, răspunse el. „Şi dacă-ai şti, tot n-ai putea să faci nimic. Moartea îşi găseşte supusul—chiar dacă acesta este prevenit.”

„Atunci de ce mi s-a arătat asta?” întrebă Thor, necăjit. „Şi de ce nu mi-o pot scoate din minte?”

Argon se apropie la numai câţiva centimetri distanţă; privirea lui intensă strălucea în întuneric şi îl înspăimânta pe Thor. Parcă ar fi privit în soare şi nu-şi putea lua ochii de la el. Argon ridică o mână şi o puse pe umărul lui Thor. Era rece ca gheaţa şi-l făcu să se înfioreze.

„Eşti tânăr”, zise Argon încet. „Încă înveţi. Simţi lucrurile prea profund. Să vezi viitorul e o mare răsplată. Dar poate fi şi un mare blestem. Majoritatea oamenilor care îşi trăiesc destinul nu sunt conştienţi de asta. Câteodată cel mai dureros lucru este să fii conştient de destinul tău, de ce va fi. Nici nu ai început să-ţi înţelegi puterile. Dar o vei face. Într-o zi. Odată ce vei înţelege de unde vii.”

„De unde vin?” întrebă Thor, confuz.

„Din casa mamei tale. Departe de-aici. De dincolo de Canion, din marginile Sălbăticiei. Acolo se află un castel, care se ridică până la cer. Stă singur pe o stâncă şi, ca să ajungi la el, mergi de-a lungul unui drum şerpuit de piatră. E un drum tainic, parcă ar duce chiar către cer. E un loc cu o putere imensă. De-acolo te tragi tu. Până nu vei ajunge în locul acela, nu vei înţelege pe deplin. Odată ce-ai făcut-o, vei primi răspuns la toate întrebările tale.”

Thor clipi şi când deschise ochii descoperi surprins că stătea în afara locuinţei lui Argon. Nu avea nici cea mai vagă idee cum ajunsese aici.

Vântul sufla printre vârfurile stâncoase, iar Thor îşi închise ochii pe jumătate, din cauza luminii puternice a soarelui. Krohn stătea lângă el, scâncind.

Thor se întoarse la uşa lui Argon şi bătu în ea cu toată puterea. Nu-i răspunse decât tăcerea.

„Argon!” strigă Thor.

Îi răspunse doar şuierul vântului.

Încercă uşa, împingând-o chiar şi cu umărul, dar nu o clinti.

Thor aşteptă mult timp, nu era sigur cât, până când se făcu târziu. În cele din urmă, înţelese că nu mai avea ce să caute acolo.

Se întoarse şi începu să coboare pe panta stâncoasă, gândindu-se. Se simţea mai nedumerit ca niciodată şi mai sigur că moartea va veni, dar şi mai neputincios s-o oprească.

În timp ce mergea prin locul acela pustiu, începu să simtă ceva rece pe glezne şi văzu o ceaţă groasă formându-se. Aceasta creştea, devenind tot mai groasă şi ridicându-se tot mai mult, cu fiecare clipă. Thor nu înţelegea ce se întâmplă. Krohn scheuna.

Thor încercă să meargă mai repede, să-şi continue drumul înapoi în josul muntelui, dar în câteva clipe ceaţa devenise atât de groasă încât abia vedea în faţa ochilor. În acelaşi timp, îşi simţi membrele tot mai grele şi, ca prin magie, cerul se întunecă. Se simţea tot mai obosit. Nu mai putu face nici un pas. Se ghemui jos, chiar acolo unde stătuse, învăluit în ceaţa groasă. Încercă să deschidă ochii, să se mişte, dar nu reuşi. În câteva clipe, era adormit.

*

Thor se văzu stând pe vârful unui munte, uitându-se peste întregul regat al Inelului. Înaintea sa, se aflau Curtea Regală, castelul, fortificaţiile, grădinile, copacii şi dealuri unduitoare, cât vedea cu ochii—toate în plină floare. Câmpurile erau pline de fructe şi flori colorate şi se auzea sunet de muzică şi de sărbători.

Dar în timp ce Thor se întorcea încet, cercetând totul, iarba începu să se înnegrească. Fructele căzură din copaci. Apoi copacii înşişi se scorojiră complet. Toate florile se uscară şi, spre groaza sa, clădirile se prăbuşiră una după alta, până când întregul regat nu fu altceva decât pustiu, grămezi de moloz şi piatră.

Thor privi în jos şi văzu deodată un uriaş şarpe cu spinarea albă, alunecându-i printre picioare. Stătea acolo neajutorat, în timp ce şarpele i se încolăcea pe picioare, apoi în jurul mijlocului, apoi pe braţe. Începu să se simtă sufocat, să simtă că viaţa se scurge din el, în timp ce şarpele îl înfăşura cu totul şi îl privea drept în faţă, de la câţiva centimetri distanţă, sâsâind, cu limba lui lungă aproape atingându-i obrazul. Şi apoi deschise larg gura, dezvelind colţi uriaşi, se aplecă şi înghiţi faţa lui Thor.

Thor ţipă, apoi se văzu stând singur în castelul regelui. Era complet gol, iar tronul nu se mai găsea la locul său. Sabia Destinului era aşezată pe jos, neatinsă. Ferestrele erau toate sparte, iar vitraliile zăceau în grămezi, pe podeau de piatră. Auzi muzică în depărtare, se întoarse în direcţia sunetului şi trecu dintr-o cameră goală în alta. În cele din urmă, ajunse în faţa unor imense uşi duble, înalte de treizeci de metri şi le deschise cu toată puterea sa.