Kitabı oku: «Calea Eroilor», sayfa 17

Thor stătea la intrarea sălii regale de banchete. În faţa sa, se aflau două mese lungi de ospăţ, întinse în întreaga cameră, încărcate ce mâncăruri, dar la care nu stătea nimeni. La capătul îndepărtat al sălii, se afla un bărbat. Regele MacGil. Stătea pe tronul său, uitându-se drept la Thor. Părea atât de departe.

Thor simţi că trebuie să ajungă la el. Începu să traverseze camera spre el, printre cele două mese de banchet. În timp ce trecea, toată mâncarea de pe ambele părţi se strica, putrezind cu fiecare pas pe care îl făcea, înnegrindu-se şi acoperindu-se imediat de muşte. Muştele bâzâiau şi mişunau peste tot, devorând hrana.

Thor merse mai repede. Se apropie de rege, cam la zece paşi distanţă, când un servitor îşi făcu apariţia dintr-o cameră de alături, aducând un pocal mare de aur plin cu vin. Era un pocal deosebit, făcut din aur masiv şi acoperit cu rânduri de rubine şi safire. Cât regele nu se uită, Thor văzu cum servitorul strecoară o pudră albă în pocal. Thor îşi dădu seama că era otravă.

Servitorul îi aduse pocalul mai aproape, iar MacGil se aplecă şi-l luă cu ambele mâini.

„Nu!” strigă Thor.

Thor sări înainte, încercând să răstoarne pocalul.

Dar nu fu suficient de rapid. MacGil bău vinul cu înghiţituri mari. Când termină, vinul i se scurse pe barbă şi pe piept.

MacGil se întoarse şi se uită la Thor, cu ochii larg deschişi. Ridică mâna şi se ţinu de gât, până ce, înecându-se, îngenunche şi se prăbuşi de pe tron; căzu pe o parte, aterizând pe podeaua dură de piatră. Coroana căzu, lovi podeaua de piatră cu un zăngănit şi se rostogoli câţiva paşi.

MacGil zăcea acolo, nemişcat, cu ochii deschişi, mort.

Estopheles se năpusti în jos şi se aşeză pe capul lui MacGil. Stătea acolo, uitându-se drept la Thor şi ţipa. Sunetul era atât de strident, că-i provocă lui Thor fiori pe şira spinării.

„Nu!” strigă Thor.

*

Thor se trezi strigând.

Se ridică, se uită peste tot în jur, transpirând, respirând greu, încercând să-şi dea seama unde se afla. Era încă întins la pământ pe muntele lui Argon. Probabil adormise acolo. Ceaţa se ridicase şi, când se uită în jur, văzu că se iveau zorii. Un soare roşu ca sângele răsărea la orizont, luminând ziua. Lângă el, Krohn scheună, îi sări în poala şi-i linse faţa.

Thor îl îmbrăţişă pe Krohn cu o mână, căci respira greu, încercând să-şi dea seama dacă era treaz sau dormea. Îi luă mult timp să înţeleagă că fusese doar un vis. Simţise că era atât de real.

Thor auzi un ţipăt şi se întoarse pentru a-l vedea pe Estopheles cocoţat pe o stâncă, la numai un pas distanţă. Pasărea mare se uită drept la el şi ţipă iar şi iar.

Sunetul îl înfioră pe Thor. Era acelaşi ţipăt din vis şi în clipa aceea ştiu, cu fiecare bucăţică din trupul său, că visul fusese un mesaj.

Regele urma să fie otrăvit.

Thor sări în picioare şi, în lumina zorilor care se iveau, începu să coboare în fugă muntele, îndreptându-se către Curtea Regală. Trebuia să ajungă la rege. Voia să-l prevină. Regele ar putea să creadă ca e nebun, dar nu avea de ales—ar fi făcut orice pentru a salva viaţa regelui.

*

Thor se grăbi peste podul mobil, alergă spre poarta exterioară a castelului şi, din fericire, gărzile îl recunoscură ca fiind din Legiune. Îl lăsară să treacă fără să-l oprească şi continuă să alerge, cu Krohn alături.

Thor traversă alergând curtea regală, trecu de fântâni şi fugi direct către poarta interioară a castelului. Acolo se aflau patru gărzi care-i blocau drumul.

Thor se opri, gâfâind.

“Ce doreşti, băiete?” întrebă unul dintre ei.

“Nu înţelegi, trebuie să mă laşi să intru”, gâfâi Thor. “Trebui să-l văd pe Rege.”

Oamenii din garda regală se priviră unii pe alţii, sceptici.

“Sunt Thorgrin din Legiunea Regală. Trebuie să mă lăsaţi să trec.”

“Ştiu cine e”, zise una dintre gărzi. “E unul de-al nostru.”

Dar comandantul gărzii ieşi în faţă.

“Ce treabă ai cu regele?” insistă el.

Thor se lupta încă să-şi recapete răsuflarea.

“O treabă foarte urgentă. Trebuie să-l văd de îndată.”

“Ei bine, probabil nu te aşteaptă, pentru că ai fost prost informat. Regele nostru nu e aici. A plecat cu convoiul său acum câteva ore, cu treburile curţii. Nu se vor întoarce până deseară, până la banchetul regal.”

“Banchet?” întrebă Thor, cu inima bubuind. Îşi aminti visul său, mesele de banchet şi simţi straniu cum totul prinde viaţă.

„Da, banchet. Dacă eşti din Legiune, sunt sigur că vei fi aici. Dar acum e plecat şi n-ai cum să-l vezi. Întoarce-te deseară, cu ceilalţi.”

„Dar trebuie să-i transmit un mesaj!” insistă Thor. „Înainte de banchet!”

„Poţi să-mi laşi mie mesajul, dacă vrei. Dar nu pot să i-l transmit mai devreme decât tine.”

Thor nu voia să lase un asemenea mesaj gărzii; îşi dădea seama ar părea o nebunie. Trebuia să-l transmită el însuşi, în această seară, până în banchet. Se ruga numai să nu fie prea târziu.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE

În zori, Thor se grăbi înapoi spre cazarma Legiunii, sosind din fericire înainte ca instrucţia zilnică să înceapă. Sufla greu când ajunse, cu Krohn lângă el şi dădu peste ceilalţi băieţi tocmai când se treziseră şi începuseră să iasă unul câte unul pentru îndatoririle zilei. Stătea acolo, gâfâind, mai neliniştit ca niciodată. Nu prea ştia cum o să ducă la bun sfârşit instrucţia din acea zi; o să numere minutele până la banchetul din acea seară, până va putea să-l prevină pe rege. Era încredinţat că semnul i se arătase ca el să poată transmite avertismentul. Soarta regatului era în mâinile sale.

Thor veni în fugă lângă Reece şi O’Connor, în timp ce se aceştia se îndreptau spre teren, părând extenuaţi, şi începură să se alinieze.

„Unde ai fost noaptea trecută?” întrebă Reece.

Thor ar fi dorit să ştie ce să răspundă, dar, de fapt, nu ştia nici el unde fusese. Ce ar fi trebuit să spună? Că adormise afară, pe pământ, pe muntele lui Argon? N-avea niciun sens, nici măcar pentru el.

„Nu ştiu”, răspunse el, neştiind cât de mult putea să le spună.

„Cum adică nu ştii?” întrebă O’Connor.

„M-am rătăcit”, zise Thor.

„Rătăcit?”

„Ei bine, ai noroc că te-ai întors la timp”, zise Reece.

„Dacă ai fi întârziat la datorie, nu te-ar mai fi primit înapoi în Legiune”, adăugă Elden, venind lângă ei, bătându-l cu palma lui musculoasă pe umăr. „Mă bucur să te văd. Ţi s-a simţit lipsa ieri.”

Thor era încă surprins de cât de diferit se purta Elden cu el, de când fuseseră de partea cealaltă a Canionului.

„Cum au mers lucrurile cu sora mea?” întrebă Reece, cu glas şoptit.

Thor roşi, neştiind cum să răspundă.

„Ai întâlnit-o?” îl îndemnă Reece.

„Da, am întâlnit-o”, începu el. „Am petrecut de minune. Deşi am fost nevoiţi să plecăm brusc.”

„Bine”, continuă Reece, în timp ce se aliniau umăr la umăr în faţa lui Kolk şi a oamenilor regelui, „o vei vedea din nou în seara asta. Pune-ţi hainele bune. E banchetul regelui.”

Curajul lui Thor pieri. Se gândi la visul său şi i se păru că destinul îi juca în faţa ochilor, iar el era neputincios, sortit să nu facă nimic, ci doar să urmărească cum se dezvăluie acesta.

„LINIŞTE!”strigă Kolk şi începu să se plimbe prin faţa băieţilor.

Thor înlemni împreună cu ceilalţi şi tăcură cu toţii.

Kolk se plimba încet înainte şi înapoi printre rânduri, inspectându-i pe toţi.

„V-aţi distrat ieri. Acum ne întoarcem la instrucţie. Iar astăzi veţi învăţa străvechea artă a săpatului de şanţuri.”

Un geamăt colectiv se ridică din rândul băieţilor.

„LINIŞTE!” strigă el.

Băieţii deveniră tăcuţi.

„Săpatul şanţurilor este o muncă grea”, continuă Kolk. „Dar importantă. Într-o zi vă veţi afla acolo, în sălbăticie, protejându-vă regatul, fără ajutorul nimănui. Va fi frig, atât de frig încât nu vă veţi mai simţi degetele de la picioare, în întunericul nopţii, şi veţi face orice pentru a vă încălzi. Sau v-aţi putea afla într-o bătălie, în care veţi avea nevoie să vă adăpostiţi, pentru a vă apăra de săgeţile duşmanilor. Pot exista un milion de motive pentru care aţi avea nevoie de un şanţ. Iar acest şanţ poate fi cel mai bun prieten. „Astăzi”, continuă el, dregându-şi glasul, „vă veţi petrece întreaga zi săpând, până ce mâinile vă vor fi roşii de bătături, iar spatele vi se frânge şi nu veţi mai putea îndura. După aceea, într-o zi de luptă, n-o să vi se mai pară atât de greu.”

„URMAŢI-MĂ!” strigă Kolk.

Din nou se auzi un murmur de dezamăgire, în timp ce băieţii se despărţiră în rânduri de câte doi şi începură să mărşăluiască peste câmp, urmându-l pe Kolk.

„Grozav”, zise Elden. „Săpat de şanţuri. Exact aşa doream să-mi petrec ziua.”

„Poate fi şi mai rău”, zise O’Connor. „Ar putea să plouă.”

Priviră cu toţii spre cer şi Thor observă nori ameninţători deasupra capului.

„Chiar s-ar putea”, zise Reece. „Nu cobi.”

„THOR!” se auzi un strigăt.

Thor se întoarse şi-l văzu pe Kolk uitându-se la el, dintr-o margine. Alergă la el, întrebându-se ce făcuse rău.

„Da, sire.”

„Cavalerul tău te-a convocat”, zise el tăios. „Prezintă-te la Erec, la castel. Eşti norocos: eşti liber astăzi. În schimb, îţi vei servi cavalerul, aşa cum trebuie să facă un scutier bun. Dar să nu crezi că scapi de săpatul şanţurilor. Mâine, când te întorci, vei săpa şanţuri de unul singur. Acum, du-te!” strigă el.

Thor se întoarse şi văzu privirile invidioase ale celorlalţi, apoi fugi de pe câmp, îndreptându-se spre castel. Ce voia Erec de la el? Avea oare de-a face cu regele?

*

Thor alergă prin Curtea Regală, luând-o pe un drum pe care nu mai fusese înainte—spre cazarma Cavalerilor de Argint. Cazarma lor era mult mai mare decât cea a Legiunii, clădirile de două ori mai mari, poleite cu cupru, iar aleile pavate cu piatră nouă. Pentru a ajunge acolo, Thor trebuia să treacă printr-o poartă mare, boltită, unde făceau de gardă doisprezece oameni ai regelui. Drumul se lărgea apoi, întinzându-se peste un imens câmp deschis şi sfârşind într-un complex de clădiri de piatră, încercuite de un gard şi păzite de zeci de alţi cavaleri. Era o privelişte impunătoare, chiar şi de aici.

Thor se grăbea pe drumul extrem de vizibil în câmpul deschis. Cavalerii se pregătiseră deja pentru sosirea sa, deşi era încă departe, ieşind în faţă şi încrucişându-şi lăncile, cu privirea aţintită drept înainte, ignorându-l în timp ce-i blocau calea.

„Ce treabă ai aici?” întrebă unul dintre ei.

„M-am prezentat la datorie”, răspunse Thor. „Sunt scutierul lui Erec.”

Cavalerii schimbară o privire circumspectă, dar un alt cavaler ieşi în faţă şi dădu aprobator din cap. Se retraseră, îşi descrucişară lăncile, iar poarta se deschise încet, iar ţepuşele sale metalice se ridicară scârţâind. Poarta era imensă. De cel puţin doi paşi grosime, iar Thor se gândi că locul acesta era şi mai fortificat decât castelul regal.

„A două clădire pe dreapta”, strigă cavalerul. „Îl găseşti la grajduri.”

Thor se întoarse şi se grăbi pe cărarea din curte, trecând pe lângă un grup de clădiri, încercând să înţeleagă totul. Totul strălucea aici, imaculat, perfect întreţinut. Întregul loc emana o aură de forţă.

Thor găsi clădirea şi fu uluit de priveliştea din faţa sa: zeci dintre cei mai mari şi mai frumoşi cai pe care-i văzuse vreodată erau legaţi în şiruri strânse în faţa clădirii, cei mai mulţi dintre ei fiind acoperiţi cu armuri. Caii străluceau. Totul aici era mai mare, mai grandios.

Cavaleri adevăraţi mergeau grăbiţi în toate direcţiile, cărând felurite arme, trecând prin curte în drumul lor, pentru a intra sau ieşi prin diferite porţi. Era un loc aglomerat, iar Thor putea simţi prezenţa spiritului de luptă aici. Locul acesta nu era legat de instrucţie; era legat de război. Pe viaţă şi pe moarte.

Thor trecu pe sub o poartă mică şi arcuită, printr-un coridor întunecat de piatră şi lăsă grăbit în urmă grajd după grajd, căutându-l pe Erec. Thor ajunse la capăt, însă Erec nu era de găsit

„Îl cauţi pe Erec, nu-i aşa?” întrebă o gardă.

Thor se întoarse şi dădu din cap aprobator.

„Da, sire. Sunt scutierul său.”

„Ai întârziat. E deja afară, pregătindu-şi calul. Deci, grăbeşte-te.”

Thor alergă pe coridor şi se năpusti afară din grajduri, într-un câmp deschis. Acolo se afla Erec, stând în faţa unui armăsar uriaş, de mare preţ, un cal negru strălucitor cu botul alb. Calul sforăi când sosi Thor, iar Erec se întoarse.

„Îmi pare rău, sire”, zise Thor, cu răsuflarea tăiată. „Am venit cât de repede am putut. N-am vrut să întârzii.”

„Ai sosit chiar la timp”, spuse Erec, cu un zâmbet binevoitor. „Thor, acesta este Lannin”, adăugă el, făcând semn spre cal.

Lannin sforăi şi se cabră, ca şi cum ar fi răspuns. Thor se apropie, întinse o mână şi-i atinse botul; el necheză încet, ca răspuns.

„Acesta e calul meu de călătorie. Un cavaler de rang are mulţi cai, după cum vei afla. Are unul pentru turnir, unul pentru luptă, unul pentru călătorii lungi, solitare. Acesta este cel cu care legi cea mai strânsă prietenie. Te place. Asta-i bine.”

Lannin se aplecă şi îşi vârî botul în palma lui Thor. Thor era copleşit de măreţia acestei făpturi. Putea să vadă inteligenţa strălucindu-i în privire. Era ciudat; i se părea că acest cal înţelegea totul.

Dar ceva din spusele lui Erec îi distrase atenţia lui Thor.

„Aţi spus o călătorie, sire?” întrebă el, surprins.

Erec încetă să strângă hamul, se întoarse şi-l privi.

„Astăzi este ziua mea de naştere. Am împlinit douăzeci şi cinci de ani. E o zi deosebită. Ce ştii despre Ziua Alegerii?”

Thor clătină din cap. „Foarte puţin, sire; numai ce mi-au spus alţii.”

„Noi, cavalerii Inelului, trebuie să continuăm, generaţie după generaţie”, începu Erec. „Până la douăzeci şi cinci de ani trebuie să ne alegem o mireasă. Dacă nu alegem una până atunci, legea ne porunceşte să ne găsim una. Ni se dă un an pentru a o găsi şi a ne întoarce cu ea. Dacă ne întoarcem fără mireasă, atunci ne va fi dată de rege şi ne pierdem dreptul de a alege. Aşa că astăzi trebuie să plec în călătorie pentru a-mi găsi mireasa.”

Thor se uita fix la el, fără grai.

„Dar, sire, plecaţi? Pentru un an?”

Lui Thor îi pieri curajul la gândul acesta. Simţi că întreaga lume i se prăbuşea în jur. Abia acum înţelegea cât de mult îl îndrăgise pe Erec; în unele privinţe, devenise ca un tată pentru el—fără îndoială, un tată mai bun decât cel pe care-l avea.

„Dar eu al cui scutier voi fi?” întrebă Thor. „Şi unde vă veţi duce?”

Thor îşi aminti cât de mult îl sprijinise Erec, cum îi salvase viaţa. La gândul plecării lui, Thor îşi simţea inima grea.

Erec râse, un râs lipsit de griji.

„La care dintre întrebări să răspund mai întâi?” zise el. „Nu te îngrijora. Vei fi sub comanda altui cavaler. Vei fi scutierul lui până la întoarcerea mea. Este Kendrick, fiul cel mare al regelui.”

Lui Thor îi veni inima la loc când auzi asta; simţea un ataşament la fel de puternic faţă de Kendrick, care, la urma urmei, fusese primul care avusese grijă de el şi-i asigurase un loc în Legiune.

„În ceea ce priveşte călătoria mea…” continuă Erec, „…nu ştiu încă. Ştiu că mă voi îndrepta spre sud, spre regatul din care mă trag, şi îmi voi căuta o mireasă acolo. Dacă nu-mi găsesc una în Inel, atunci aş putea chiar să traversez marea, spre regatul meu şi să-mi caut acolo una.”

„Regatul vostru, sire?” întrebă Thor.

Thor îşi dădu seama că nu ştia mare lucru despre Erec, despre locul din care venea. Întotdeauna a presupus că venea de undeva din interiorul Inelului.

Erec zâmbi. „Da, departe de aici, dincolo de mare. Dar asta-i o poveste pentru altă dată. Va fi o călătorie îndelungată şi trebuie să mă pregătesc. Aşa că ajută-mă acum. Timpul e scurt. Înhamă-mi calul şi încarcă-l cu tot felul de arme.”

Thor se simţi ameţit când se puse pe treabă, alergând spre locul în care se ţineau armurile cailor şi luând armura deosebită, neagră cu argintiu, care aparţinea lui Lannin. Alergă înapoi, aducând piesele una câte una, punând mai întâi armătura de zale pe spinarea calului, întinzându-se să o înfăşoare în jurul trupului său uriaş. Apoi adăugă pavăza subţire, placată cu metal, pentru capul calului.

Lannin necheză în timp ce el făcu asta, dar părea că-i place. Era un cal nobil, un războinic, Thor îşi dădea seama de asta, şi părea că se simte tot atât de confortabil în armură cum se simţea un cavaler.

Thor alergă înapoi şi îi aduse lui Erec pintenii de aur, ajutându-l să şi-i prindă unul câte unul, când Erec încălecă.

„Care sunt armele de care aveţi nevoie, sire?” întrebă Thor.

Erec privi în jos, părând uriaş din acea perspectivă.

„E greu de anticipat ce bătălii aş putea să întâlnesc în decursul unui an. Dar trebuie să fiu capabil să vânez şi să mă apăr. Aşa că, desigur, voi avea nevoie de sabia lungă. Îmi voi lua şi sabia scurtă, un arc, o tolbă cu săgeţi, o suliţă scurtă, o ghioagă, un pumnal şi scutul. Cred că e destul.”

„Da, sire”, zise Thor şi se puse pe treabă. Alergă la panoul cu armele lui Erec, de lângă grajdul lui Lannin şi căută prin zeci de arme. Avea un arsenal impresionant din care să aleagă.

Luă cu grijă toate armele pe care Erec le ceruse, aducându-le înapoi una câte una şi înmânându-i-le lui Erec sau punându-le la loc sigur în harnaşament.

În timp ce Erec stătea acolo, strângându-şi mănuşile de piele şi pregătindu-se să plece, Thor suporta cu greu să-l vadă plecând.

„Sire, simt că e de datoria mea să vă însoţesc în această călătorie”, zise Thor. „La urma urmei, sunt scutierul vostru.”

Erec clătină din cap.

„E o călătorie pe care trebuie s-o fac singur.”

„Atunci pot cel puţin să vă însoţesc până la prima răspântie?” insistă Thor. „Dacă vă îndreptaţi spre sud, acelea sunt drumuri pe care le cunosc bine. Eu sunt din sud.”

Erec coborî privirea, gândindu-se la asta.

„Nu văd nimic rău în faptul că vrei să mă însoţeşti până la prima răspântie. Dar e un drum de-o zi, aşa că trebuie să plecăm acum. Ia calul scutierului meu, din partea din spate a grajdului. Cel murg cu coama roşie.”

Thor alergă înapoi la grajd şi găsi calul. În timp ce-l încăleca, Krohn scoase capul afară din cămaşă, privi în sus şi scânci.

„Totul e în ordine, Krohn”, îl linişti Thor. Thor se aplecă în faţă, îmboldi calul şi ţâşni afară din grajd. Erec abia dacă aşteptă să-l ajungă din urmă, când el şi Lannin plecară în galop. Thor îl urmă pe Erec cât putu de repede.

Ieşiră împreună din Curtea Regală pe poartă, în timp ce câteva gărzi o deschiseră şi se dădură la o parte. Mai mulţi dintre Cavalerii de Argint erau aliniaţi, privind, aşteptând, iar când Erec trecu călare pe lângă ei, aceştia îl salutară ridicând pumnul.

Thor era mândru să călărească alături de el, să-i fie scutier, şi era entuziasmat să-l însoţească, fie şi numai până la prima răscruce.

Thor ar fi avut încă atât de multe să-i spună lui Erec, avea atât de multe lucruri să-l întrebe şi atât de multe pentru care ar fi vrut să-i mulţumească. Dar nu mai era timp, căci cei doi galopau către sud, avântându-se peste câmpii, cu peisajul în continuă schimbare, în timp ce caii lor se întreceau de-a lungul Căii Regale, în soarele dimineţii târzii. Când trecură peste un deal, în depărtare, Thor văzu toţi membrii Legiunii pe un câmp, rupându-şi spinările săpând. Thor fu bucuros că nu se afla printre ei. Pe când privea, Thor văzu că unul dintre ei se oprise şi ridicase pumnul în aer spre el. Era greu de văzut în lumina soarelui, dar era sigur că era Reece salutând. Thor ridică pumnul la rândul său, călărind mai departe.

Drumurile bine pavate începură să lase loc drumurilor neîngrijite de ţară: mai înguste, mai accidentate şi doar cu puţin mai bune decât potecile bine bătătorite care se întretăiau în provincie. Thor ştia că era primejdios pentru oamenii de rând să călărească singuri pe aceste drumuri, mai ales noaptea, cu toţi hoţii care-i pândeau, dar Thor îşi făcea puţine griji pentru el însuşi, mai ales cu Erec alături—de fapt, dacă un tâlhar i-ar fi atacat, Thor s-ar fi temut mai mult pentru viaţa tâlharului. Desigur, ar fi o nebunie pentru orice tâlhar să încerce să oprească pe unul dintre Cavalerii de Argint.

Călăriră toată ziua, aproape fără pauză, până ce Thor obosi şi rămase fără suflu. Nu-i venea să creadă cât de rezistent era Erec—însă nu îndrăznea să-i spună lui Erec cât era de obosit, de teamă să nu pară slab.

Trecură de o răscruce mare, pe care Thor o recunoscu. Ştia că dacă ar fi luat-o la dreapta, ar  fi ajuns în satul său. Pentru o clipă, Erec se simţi copleşit de nostalgie şi o parte din el ar fi vrut să pornească pe acel drum, să-şi vadă tatăl şi satul. Se întrebă ce făcea tatăl lui în acel moment, cine păzea oile, cât de furios trebuie să fi fost tatăl său pentru că el nu se mai întorsese. Nu că i-ar fi păsat prea mult. Îi era numai dor, pe moment, de ceea ce-i era familiar. Era, de fapt, uşurat că scăpase din acel sat şi o altă parte din el îşi dorea să nu se întoarcă niciodată.

Continuară să galopeze, tot mai departe către sud, în ţinuturi în care Thor nu fusese niciodată. Auzise de răscrucea sudică, deşi nu avusese niciodată motiv să se îndrepte într-acolo. Era una dintre cele trei răscruci importante care duceau spre întinderile sudice ale Inelului. Se afla acum la o jumătate de zi călare de Curtea Regală şi deja soarele era de multă vreme pe cer. Thor, transpirând, cu răsuflarea întretăiată, începuse să se întrebe cu nerăbdare dacă se va putea întoarce la timp pentru banchetul regelui din seara aceea. Făcuse oare o greşeală că-l însoţise pe Erec atât de departe?

Înconjurară culmea unui deal şi, în sfârşit, Thor o văzu acolo, la orizont: semnul inconfundabil al primei răscruci. Era marcată de un turn mare, subţire, drapat cu steagul regelui în toate cele patru direcţii, iar Cavaleri de Argint stăteau de pază sus, pe parapete. Văzându-l pe Erec, cavalerul din vârful turnului suflă din trompetă. Încet, poarta se ridică.

Erau la numai câteva sute de metri depărtare şi Erec îşi încetini calul la pas. Thor simţi un nod în stomac, căci ştia că acestea erau ultimele sale minute cu Erec până cine ştie când. Cine putea şti, de fapt, dacă se va întoarce vreodată. Un an însemna multă vreme şi orice se putea întâmpla. Thor era bucuros, cel puţin, că avusese această şansă să-l însoţească. I se părea că-şi îndeplinise datoria.

Cei doi mergeau, unul lângă celălalt, iar caii şi bărbaţii suflau greu, în timp ce se apropiau de turn.

„Nu te voi mai vedea pentru mai multe luni”, zise Erec. „Când mă voi întoarce, voi avea o mireasă după mine. Lucrurile se pot schimba. Deşi, orice s-ar întâmpla, să ştii că întotdeauna vei fi scutierul meu.”

Erec trase adânc aer în piept.

„Acum, că te părăsesc, sunt câteva lucruri pe care vreau să le ţii minte. Nu forţa face un cavaler, ci inteligenţa. Curajul singur nu face un cavaler, ci curajul şi onoarea şi înţelepciunea împreună. Trebuie să te străduieşti mereu să-ţi ascuţi spiritul şi mintea. Cavalerismul nu e înseamnă pasivitate, ci acţiune. Trebuie să lucrezi la asta, să fii tot mai bun, în fiecare clipă a fiecărei zile.

În timpul acestor luni, vei învăţa să mânuieşti tot felul de arme, îţi vei însuşi tot felul de deprinderi. Dar ţine minte: există o altă latură a luptei noastre. Latura magică. Caută-l pe Argon. Învaţă să-ţi dezvolţi puterile ascunse. Le-am simţit în tine. Ai un potenţial uriaş. Nu ai de ce să te ruşinezi. M-ai înţeles?”

„Da, sire”, răspunse Thor, inundat de recunoştinţă pentru înţelepciunea şi înţelegerea lui.

„Am ales să te iau sub aripa mea cu un motiv. Nu eşti ca ceilalţi. Ai un destin măreţ. Mai măreţ, probabil, decât al meu. Dar este încă neîmplinit. Nu trebuie să-l iei drept sigur. Trebuie să lucrezi la el. Pentru a fi un mare războinic, nu trebuie să fii doar neînfricat şi priceput. Trebuie să ai, de asemenea, spiritul unui războinic şi să păstrezi asta întotdeauna în inima şi în mintea ta. Trebuie să fii dispus să-ţi dai viaţa pentru ceilalţi. Cel mai măreţ cavaler nu caută bogăţii sau onoruri sau faimă sau glorie. Cel mai măreţ cavaler urmează cale cea mai dificilă dintre toate: calea spre a deveni un om mai bun. În fiecare zi, trebuie să te străduieşti să fii mai bun. Nu doar mai bun decât alţii, ci mai bun decât tine însuţi. Trebuie să cauţi să iei apărarea celor mai slabi decât tine. Trebuie să-i aperi pe cei care nu se pot apăra singuri. Nu e o cale pentru cei cu inima uşoară. Este o cale a eroilor.”

Thor îşi frământa mintea, căutând să înţeleagă totul, cântărind cuvintele lui Erec cu grijă. Era copleşit de recunoştinţă pentru Erec şi nu prea ştia ce să răspundă. Simţea că vor trece multe luni înainte ca întreaga semnificaţie a acestor cuvinte să aibă ecou.

Ajunseră la poarta primei răscruci şi, în acel moment, mai mulţi Cavaleri de Argint ieşiră să-l întâmpine pe Erec. Veniră călare spre el, cu zâmbete largi pe faţă şi, când el descălecă, îl bătură puternic pe spate, aşa cum fac prietenii vechi.

Thor sări jos, luă frâul lui Lannin şi-l conduse la paznicul porţii, să-l hrănească şi să-l ţesale. Thor stătea acolo şi Erec s-a întors şi s-a uitat la el, pentru ultima oară.

Când şi-au luat rămas bun, Thor mai avea încă multe de spus. Voia să-i mulţumească. Dar voia şi să-i spună totul. Despre prevestire. Despre visul său. Despre temerile sale în legătură cu regele. Se gândea că poate Erec ar înţelege.

Dar nu se putea hotărî să o facă. Erec era deja înconjurat de cavaleri şi Thor se temea că Erec—şi toţi ceilalţi—vor crede că e nebun. Aşa că stătea acolo, cu limba legată, când Erec întinse mâna şi îl bătu pe umăr pentru ultima dată.

„Protejează-l pe Regele nostru”, zise Erec cu fermitate.

Cuvintele lui îi stârniră lui Thor fiori pe şira spinării, de parcă Erec i-ar fi citit gândurile.

Erec se întoarse, intră pe poartă cu ceilalţi cavaleri şi, în timp ce se îndepărtau, ţepuşele de metal se coborau încet în urma lor.

Erec era plecat de-acum. Thor simţi un gol în stomac. Ar putea trece un an întreg până să-l vadă din nou.

Thor încălecă, apucă frâiele şi-i dădu pinteni calului. După-amiaza sosise şi avea de făcut mai bine de o jumătate de zi călare pentru a ajunge la timp la banchet. Auzi ultimele cuvinte ale lui Erec răsunându-i în minte ca o mantră.

Protejează-l pe regele nostru.

Protejează-l pe regele nostru.