Kitabı oku: «Calea Eroilor», sayfa 8

CAPITOLUL ZECE

MacGil stătea în sala de banchete, veghind asupra supuşilor săi, aşezat la un capăt al mesei, iar regele McCloud, la celălalt, cu sute de oameni din ambele clanuri între ei. Tensiunea dintre cele două clanuri slăbi după turnir, iar petrecerea de nuntă continuă ore în şir. Aşa cum bănuise MacGil, bărbaţii aveau nevoie doar de vin şi carne—şi de femei—pentru a uita neînţelegerile dintre ei. Acum se amestecaseră toţi la aceeaşi masă, ca nişte tovarăşi de arme. De fapt, cercetându-i, MacGil nu-şi mai putea da seama că erau din două clanuri diferite.

MacGil se simţi răzbunat; planul său măiestrit funcţiona până la urmă. Deja cele două clanuri păreau mai apropiate. Reuşise ceea ce nu putuse să facă un lung şir de regi MacGil până la el: să unifice cele două părţi ale Inelului, să-i facă, dacă nu prieteni, atunci cel puţin vecini paşnici. Fiica sa, Luanda, era braţ la braţ cu proaspătul ei soţ, prinţul McCloud şi părea bucuroasă. Sentimentul de vinovăţie i se atenuă. Poate că o îndepărtase—dar, cel puţin, îi dăduse un regat.

MacGil îşi aminti toate pregătirile care precedaseră acest eveniment, rememoră lungile zile de dispută cu consilierii săi. Pentru pregătirea acestei căsătorii, trecuse peste sfaturile tuturor consilierilor săi. Nu era o pace uşoară şi, în timp, cei din clanul McCloud se vor linişti în partea lor de regat, de dincolo de Ţinuturile Înalte, nunta această va fi de mult uitată, dar, într-o zi, vor fi din nou nemulţumiţi. Nu era naiv. Dar acum, cel puţin, exista o legătură de sânge între clanuri—şi, mai ales când se va naşte un copil, aceasta nu va putea fi prea uşor de ignorat. Iar dacă copilul acela va fi sănătos şi va ajunge într-o zi să domnească, un copil născut din ambele părţi ale Inelului, atunci poate, într-o zi, Inelul s-ar putea reîntregi, Ţinuturile Înalte n-ar mai fi o frontieră disputată şi ţara ar putea să prospere sub o singură domnie. Acesta era visul său. Nu pentru sine, ci pentru urmaşi. La urma urmei, Inelul trebuie să rămână puternic, trebuie să rămână unit, pentru a proteja Canionul şi pentru a respinge hoardele din lumea de dincolo. Cât timp cele două clanuri rămâneau divizate, puterea lor de a ţine piept restului lumii era slăbită.

„Un toast”, strigă MacGil şi se ridică.

Se făcu linişte la masă şi sute de oameni se ridicară, înălţând cupele.

„Să bem pentru nunta primului meu născut! Pentru uniunea dintre cele două clanuri, MacGil şi McCloud! Pentru pace în întreg Inelul!”

„URA, URA!” se auzi un cor de strigăte. Toată lumea bău şi sala se umplu din nou de zarva râsetelor şi a ospăţului.

MacGil se aşeză din nou şi cercetă sala, căutându-şi copiii. Godfrey se afla, desigur, acolo, bând cu ambele mâini, între două fete, înconjurat de prietenii săi ticăloşi. Acesta era probabil singurul eveniment regal la care participa de bunăvoie. Iată-l şi pe Gareth, stând lângă iubitul său, Firth, care-i şoptea ceva la ureche; MacGil putu să-şi dea seama din ochii săi pătrunzători şi neliniştiţi că punea ceva la cale. Gândul acesta făcu să i se întoarcă stomacul pe dos şi îşi îndepărtă privirea. Acolo, în partea cealaltă a sălii, se afla mezinul său, Reece, ospătându-se la masa scutierilor, alături de băiatul cel nou, Thor. Thor îi era deja ca un fiu şi era încântat că mezinul său se împrietenise atât de repede cu el.

Scrută chipurile tuturor pentru a-şi găsi fiica cea mică, Gwendolyn şi, în cele din urmă, o găsi, stând într-o parte, înconjurată de slujnicele ei, chicotind. Îi urmări privirea şi observă că se uita la Thor. O examină îndelung şi înţelese că era topită după el. Nu se aşteptase la asta şi nu era foarte sigur ce era de făcut. Simţea probleme acolo. Mai ales din partea soţiei sale.

„Lucrurile nu sunt ceea ce par”, se auzi o voce.

MacGil se întoarse şi-l văzu pe Argon stând alături de el, uitându-se la cele două clanuri care se ospătau împreună.

„Ce spui de toate acestea?” întrebă MacGil. „Va fi pace între cele două regate?”

„Pacea nu e niciodată stabilă”, zise Argon. „Vine şi pleacă precum mareele. Ceea ce ai în faţa ochilor este doar o poleială. Îi vezi una dintre feţe. Încerci să pui capăt unei rivalităţi vechi. Dar sunt sute de ani de vărsare de sânge. Sufletele strigă după răzbunare. Care nu poate fi potolită cu o singură căsătorie.”

„Ce vrei să spui?” întrebă MacGil, luând încă o înghiţitură de vin şi simţindu-se neliniştit, aşa cum se simţea adesea în preajma lui Argon.

Argon se întoarse şi îl privi cu atâta intensitate, încât stârni o teamă subită în sufletul lui MacGil.

„Va fi război. Cei din clanul McCloud vor ataca. Pregăteşte-te. Toţi oaspeţii pe care-i vezi acum în faţa ta se vor strădui în curând să-ţi ucidă familia.”

MacGil înghiţi cu noduri.

„Am luat o decizie greşită s-o mărit cu unul dintre ei?”

Argon rămase tăcut pentru o vreme, apoi spuse: „Nu neapărat.”

Argon privea în altă parte şi MacGil înţelese că nu mai voia să vorbească despre asta. Avea un milion de întrebări la care ar fi dorit răspuns, dar ştia că vrăjitorul nu va răspunde la ele până nu va fi pregătit. În schimb, se uită la ochii lui Argon, urmărindu-le privirea până la Gwendolyn, apoi la Thor.

„Îi vezi împreună?” întrebă MacGil, curios brusc să ştie.

„Poate”, răspunse Argon. „Încă nu s-a hotărât totul.”

„Vorbeşti în şarade.”

Argon ridică din umeri şi îşi mută privirea, iar MacGil îşi dădu seama că nu va mai scoate nimic de la el.

„Ai văzut ce s-a întâmplat astăzi pe câmpul de luptă?” insistă MacGil. „Cu băiatul?

„Am văzut înainte să se întâmple”, răspunse Argon.

„Şi ce spui despre asta? Care-i sursa puterii băiatului? El este ca tine?”

Argon se întoarse şi se uită fix în ochii lui MacGil, din nou cu o intensitate care aproape că-l făcu să-şi ferească privirea.

„E mult mai puternic decât mine.”

MacGil îl privi şi el uimit. Nu-l auzise vreodată pe Argon vorbind aşa.

„Mai puternic? Decât tine? Cum e posibil? Eşti vrăjitorul regelui—nu există nimeni mai puternic decât tine în tot ţinutul.”

Argon ridică din umeri.

„Puterea nu vine într-o singură formă”, zise el. „Băiatul are puteri mai mari decât îţi poţi imagina. Puteri mult mai mari decât ştie. Nu ştie cine e sau de unde vine.”

Argon se răsuci şi-l aţinti cu privirea pe MacGil.

„Dar tu ştii”, adăugă el.

MacGil îl privi şi el, mirându-se.

„Ştiu? întrebă el. „Spune-mi. Trebuie să ştiu.”

Argon clătină din cap.

„Ia aminte la sentimentele tale. Sunt adevărate.”

„Ce se va întâmpla cu el?

„Va deveni un mare conducător. Un mare războinic. Va conduce regate în deplină legitimitate. Regate mult mai mari decât al tău. Şi va fi un rege mult mai important decât tine. Acesta este destinul lui.”

Pentru o clipă, MacGil se simţi copleşit de invidie. Se întoarse şi-l cercetă pe băiat, care râdea nevinovat cu Reece, la masa scutierilor, omul de rând, străinul slăbuţ, cel mai tânăr din grup. Nu-şi imagina cum ar fi fost posibil. Privindu-l acum, abia dacă părea vrednic de a se alătura Legiunii. Se întrebă pentru o clipă dacă nu cumva Argon nu se înşela.

Dar Argon nu se înşelase niciodată şi niciodată nu spusese ceva neîntemeiat.

„De ce îmi spui asta?” întrebă MacGil.

Argon se întoarse şi-l ţintui cu privirea.

„Pentru că e vremea să-l pregăteşti. Băiatul trebuie să fie instruit. Trebuie să primească ce e mai bun din toate. E responsabilitatea ta.”

„A mea? Şi tatăl lui?”

„Ce-i cu el?” întrebă Argon.

CAPITOLUL UNSPREZECE

Thor deschise ochii dezorientat, întrebându-se unde se află. Zăcea întins pe podea, pe o grămadă de paie, cu faţa într-o parte, cu braţele deasupra capului. Îşi înălţă capul, ştergându-şi balele de la gură şi imediat simţi un junghi de durere înapoia ochilor. Era cea mai cumplită durere de cap din viaţa lui. Îşi aminti noaptea de dinainte, ospăţul regal, băutura, prima înghiţitură de bere. Camera se învârtea. Gâtul îi era uscat şi, în acel moment, jură că nu va mai bea niciodată.

Thor privi în jur, încercând să se orienteze în baraca întunecoasă. Peste tot erau trupuri culcate pe grămezi de paie, iar încăperea răsuna de sforăieli; o luă în direcţie opusă şi-l văzu pe Reece, la doar câţiva paşi, leşinat de asemenea. Abia atunci înţelese că se afla în tabără. În tabăra Legiunii. Pretutindeni în jur se aflau băieţi de vârsta sa, cam cinzeci la număr.

Thor şi-l aminti pe Reece arătându-i drumul, dimineaţa târziu, şi prăbuşindu-se pe o grămadă de paie. Lumina dimineţii se revărsa înăuntru prin ferestrele deschise şi Thor înţelese curând că deocamdată era singurul treaz. Privi în jos şi văzu că dormise îmbrăcat şi ridică braţul, trecându-şi mâna prin părul unsuros. Ar fi dat orice pentru ocazia de a se îmbăia—deşi nu ştia unde. Şi ar fi făcut orice pentru o carafă cu apă. Stomacul îi chiorăia—avea nevoie de mâncare.

Totul era atât de nou pentru el. Abia dacă ştia unde se află, unde-l va duce viaţa în continuare, care era programul zilnic în Legiunea Regală. Dar era fericit. Fusese o noapte năucitoare, una dintre cele mai frumoase din viaţa sa. Găsise un prieten adevărat în Reece şi o surprinsese pe Gwendolyn privindu-l o dată sau de două ori. Încercase să-i vorbească , dar de câte ori se apropia îi dispărea curajul. Simţi o undă de regret, gândindu-se la asta. Fuseseră prea mulţi oameni în jur. Dacă ar fi fost doar ei doi, şi-ar fi recăpătat curajul. Oare va exista un alt prilej?

Înainte ca Thor să-şi sfârşească gândul, se auzi o bătaie bruscă în uşile de lemn şi, o clipă mai târziu, acestea se deschiseră cu zgomot, lăsând lumina să intre.

„În picioare, scutieri!” se auzi un strigăt.

O duzină de membri ai Cavalerilor de Argint mărşălui înăuntru, cu zalele zornăind, lovind pereţii de lemn cu bastoane de metal. Zgomotul era asurzitor şi peste tot în jur ceilalţi băieţi săriră în picioare.

În fruntea grupului se afla un oştean cu o înfăţişare deosebit de aprigă, pe care Thor îl mai văzuse în arenă, cu o zi înainte, cel îndesat, chel, cu cicatricea pe nas, despre care Reece îi spusese că se numeşte Kolk.

Păru a se uita încruntat drept la Thor şi îl arătă cu degetul.

„Tu de-acolo, băiete!” strigă el. „Am spus să te ridici!”

Thor era zăpăcit. Era deja în picioare.

„Dar sunt deja în picioare, sire”, răspunse el.

Kolk făcu un pas înainte şi-i trase lui Thor un dos de palmă peste faţă. Thor înlemni de indignare, căci toţi ochii erau aţintiţi asupra lui.

„Să nu mai răspunzi obraznic superiorului tău vreodată!” îl mustră Kolk.

Înainte ca Thor să răspundă, bărbaţii trecură mai departe, străbătând încăperea, ridicând pe rând băieţii în picioare, lovindu-i cu piciorul în coaste pe cei care se ridicau prea încet.

„Nu te îngrijora”, se auzi o voce liniştitoare.

Se întoarse şi-l văzu pe Reece stând acolo.

„Nu e pentru tine personal. E felul lor. Felul lor de a ne supune.”

„Dar cu tine nu au făcut-o”, zise Thor.

„Desigur, nu mă vor atinge, datorită tatălui meu. Dar nici nu vor fi chiar politicoşi. Vor să ne modeleze, asta-i tot. Cred că aşa ne vor face mai duri. Nu le acorda multă atenţie.”

Băieţii fură toţi scoşi din barăci, iar Thor şi Reece se alăturară acestora. Când păşiră afară, lumina puternică a soarelui îl lovi pe Thor, iar el îşi închise ochii pe jumătate şi ridică mâinile. Brusc, fu copleşit de un val de greaţă, se întoarse, se aplecă şi vomită.

Putu auzi de peste tot râsul înfundat al băieţilor. Una dintre gărzi îl împinse şi Thor se împletici înainte, în linie cu ceilalţi, ştergându-se la gură. Thor nu se simţise niciodată atât de rău.

Lângă el, Reece zâmbi.

„Grea noapte, nu-i aşa?” îl întrebă pe Thor, rânjind larg şi dându-i un cot în coaste. „Ţi-am spus să te opreşti după a doua cupă.”

Lui Thor îi fu greaţă când lumina îi străpunse ochii; i se părea mai intensă ca niciodată. Ziua era deja fierbinte şi putea simţi cum picăturile de sudoare i se formează sub platoşa de piele.

Thor încercă să-şi aducă aminte avertismentul lui Reece din seara precedentă—dar nu reuşi pentru nimic în lume.

„Nu-mi amintesc niciun astfel de sfat”, replică Thor.

Reece rânji şi mai larg. „Exact. Asta pentru că nu mă ascultai.” Reece râdea pe înfundate.

„Şi acele încercări stângace de a vorbi cu sora mea”, adăugă el. „A fost cu adevărat jalnic. Nu cred că am mai văzut un băiat atât de speriat de o fată în viaţa mea.”

Thor  se înroşi, în vreme ce încerca să-şi amintească. Dar nu putea. Totul era neclar pentru el.

„N-am vrut să te supăr”, zise Thor. „Cu sora ta.”

„N-ai cum să mă superi. Dacă ar fi să te aleagă, aş fi încântat.”

Cei doi mărşăluiră mai repede, căci grupul o luă peste un deal. Soarele părea a deveni tot mai puternic cu fiecare pas.

„Dar trebuie să te previn: toţi tinerii din împărăţie aspiră la mâna ei. Şansele să te aleagă pe tine… Ei bine, să spunem că sunt slabe.”

În timp ce mărşăluiau şi mai repede peste dealurile verzi ale Curţii Regale, Thor se simţi liniştit. Se simţea acceptat de Reece. Era uimitor, dar continua să simtă că Reece era ca un frate mai bun decât avusese vreodată. Pe când mergeau, Thor îşi observă fraţii adevăraţi, mărşăluind prin apropiere. Unul dintre ei se întoarse şi se încruntă la el, apoi îl împinse pe celălalt frate, care se uită înapoi cu un zâmbet batjocoritor. Clătinară amândoi din cap şi îşi văzură de drum. Nu avea nici măcar o vorbă bună să-i spună lui Thor. Dar nici nu se aşteptase la altceva.

„Alinierea, Legiune! Acum!”

Thor îşi înălţă privirea şi văzu câţiva din mulţimea de cavaleri de argint din jur împingându-i pe toţi cincizeci într-o coloană strânsă, pe două rânduri. Un bărbat se ivi din spate şi-l lovi pe băiatul din faţa lui Thor cu un baston de bambus, trosnindu-l puternic pe spinare; băiatul strigă şi se alinie mai bine. Curând, mărşăluiau constant, pe două rânduri îngrijite, prin domeniul regal.

„Când mărşăluiţi în luptă, mărşăluiţi ca unul!” răcni Kolk, plimbându-se în sus şi-n jos, pe margini. „Asta nu-i curtea mamei voastre. Mărşăluiţi la război!”

Thor  mărşăluia continuu lângă Reece, asudând în soare, întrebându-se încotro erau conduşi. Stomacul i se întorcea pe dos de la bere şi se întreba când va lua micul dejun, când va primi ceva de băut. Se blestemă, încă o data, pentru că băuse cu o noapte înainte.

Dup ce merseră în sus şi-n jos pe dealuri, trecând pe sub o poartă arcuită de piatră, ajunseră în cele din urmă pe câmpurile din împrejurimi. Trecură pe sub o altă poartă de piatră şi intrară într-un fel de amfiteatru. Terenul de instrucţie al Legiunii.

Înaintea lor se aflau tot felul de ţinte pentru aruncarea cu suliţa, trasul cu arcul şi azvârlirea pietrelor, precum şi grămezi de paie pe care să îşi exerseze mânuirea sabiei. Când le văzu, inima lui Thor bătu mai repede. Voia să ajungă acolo, să folosească armele, să se antreneze.

Dar în timp ce Thor se îndrepta către zona de instrucţie, fu deodată înghiontit din spate, şi împreună cu un mic grup de cinci băieţi, mai toţi de aceeaşi vârstă cu el, fu împins afară din rând. Se trezi separat de Reece şi condus în cealaltă parte a terenului.

„Credeai că vei face instrucţie astăzi?” întrebă Kolk batjocoritor, în timp ce se îndepărtau de ceilalţi şi de ţinte. „Astăzi te ocupi de cai.”

Thor îşi ridică ochii şi văzu încotro se îndreptau: de cealaltă parte a câmpului, câţiva cai se ridicau pe picioarele dinapoi. Kolk îşi coborî privirea spre el cu un zâmbet răutăcios.

„Câtă vreme ceilalţi vor arunca suliţele şi vor mânui săbiile, tu vei avea astăzi grijă de cai şi vei râni după ei. Trebuie să începem de undeva. Bine ai venit în Legiune!”

Thor se întristă. Nu aşa îşi imaginase el lucrurile.

„Te crezi deosebit, băiete?” întrebă Kolk, mergând alături de el şi apropiindu-i-se de faţă. Thor simţi că încerca să-l demoralizeze. „Faptul că regele şi fiul său te simpatizează nu înseamnă nimic pentru mine. Eşti sub comanda mea acum. M-ai înţeles? Nu-mi pasă ce scamatorii ai făcut pe terenul de turnir. Eşti doar un băieţel ca oricare altul. M-ai înţeles?”

Thor înghiţi în sec. Se afla acolo pentru o instrucţie lungă şi grea.

Pentru a înrăutăţi lucrurile, imediat ce Kolk se îndepărtă pentru a tortura pe altcineva, băiatul din faţa lui Thor, un puşti scurt şi îndesat, cu nasul turtit, se întoarse şi îi rânji batjocoritor.

„Locul tău nu-i aici, zise el. Ai intrat prin înşelătorie aici. Nu ai fost selectat. Nu eşti unul de-ai noştri. Nu de-adevăratelea. Niciunul dintre noi nu te place.”

Băiatul de lângă el se întoarse şi el şi îi zâmbi batjocoritor.

„Vom face tot ce putem pentru a ne asigura că renunţi”, zise el. „E mai uşor să intri aici decât să rămâi.”

Thor dădu înapoi în faţa urii lor. Nu-i venea să creadă că-şi făcuse deja atâţia duşmani şi nu înţelegea ce făcuse să merite asta. Tot ce-şi dorise vreodată fusese să se alăture Legiunii.

„De ce nu vă vedeţi voi de treabă”, se auzi o voce.

Thor trase cu ochiul şi văzu un băiat înalt, slăbănog, roşcat, cu pistrui pe faţă şi ochi mici, verzi, care îi luă partea. „Şi voi doi vă aflaţi tot aici, dând la lopată alături de noi ceilalţi”, adăugă el. „Nu sunteţi nici voi atât de deosebiţi. Mergeţi şi luaţi-vă de altcineva.”

„Vezi-ţi de treaba ta, lacheule”, ripostă unul dintre băieţi, „sau vei avea şi tu de-a face cu noi.”

„Încearcă numai”, îl repezi roşcatul.

„Veţi vorbi când vă spun eu să o faceţi”, strigă Kolk la unul dintre băieţi, izbindu-l tare cu palma în vârful capului. Din fericire, cei doi băieţi din faţa lui Thor făcură stânga-mprejur.

Thor nu prea ştia ce să spună; ajunse lângă roşcat, fiindu-i recunoscător.

„Mulţumesc”, zise Thor.

Roşcatul se întoarse şi-i zâmbi.

„Numele meu e O’Connor. Ţi-aş strânge mâna, dar m-ar pocni dacă aş face-o. Aşa că ia asta drept o strângere de mână invizibilă.”

Zâmbi larg, iar Thor îl plăcu pe loc.

„Nu-i lua în seamă”, adăugă el. „Sunt doar speriaţi. Aşa cum suntem toţi. Niciunul dintre noi n-a prea ştiut pentru ce se înrolează.”

Curând, grupul lor ajunse la marginea terenului şi Thor numără şase cai care săreau şi se ridicau pe picioarele dinapoi.

„Prindeţi frâiele!” ordonă Kolk. „Ţineţi-le ferm şi plimbaţi caii în jurul arenei până se potolesc. Acum!”

Thor făcu un pas înainte să prindă frâiele unuia dintre cai, dar, cum făcu aceasta, calul dădu înapoi şi se cabră, aproape lovindu-l cu copita. Speriat, Thor se trase poticnindu-se înapoi, iar ceilalţi din grup izbucniră în râs. Kolk îl izbi cu putere înapoia capului, iar lui Thor îi veni să se-ntoarcă şi să-l lovească la rândul său.

„Faci parte din Legiune acum. Nu dai înapoi niciodată. Din faţa nimănui. Nici om, nici fiară. Acum, prinde frâiele alea!”

Thor se îmbărbătă, înaintă şi prinse frâiele calului care se cabra. Reuşi să reziste o vreme, în timp ce calul se smucea şi trăgea, apoi începu să-l conducă în jurul câmpului larg şi prăfuit, intrând în rând cu ceilalţi. Calul său se smucea, împotrivindu-i-se, dar Thor îl smuci şi el, nerenunţând aşa de uşor.

„Merge mai bine, aud.”

Thor se întoarse şi-l văzu pe O’Connor  ivindu-se lângă el, zâmbind. „Vor să ne demoralizeze, ştii?”

Deodată, calul lui Thor se opri. Oricât trăgea el de frâie, nu voia să se clintească. Apoi, Thor mirosi ceva îngrozitor; ieşea mai mult bălegar din calul acela decât crezuse că este posibil. Nu părea a se mai opri.

Thor simţi o lopată mică în mână şi, uitându-se în jur, îl zări pe Kolk lângă el, zâmbind.

„Curăţă tot!” porunci el.

CAPITOLUL DOISPREZECE

Gareth stătea în piaţa aglomerată, purtând mantie, în ciuda soarelui de amiază, transpirând sub ea şi încercând să treacă neobservat. Întotdeauna încercase să evite această parte a Curţii Regale, aceste alei aglomerate care duhneau a gloată şi a oameni de rând. Pretutindeni în jurul său erau oameni care se tocmeau, făceau comerţ, încercând fiecare să profite de celălalt. Gareth stătea la colţul unei tarabe, ţinându-şi capul plecat şi prefăcându-se interesat de fructele unui negustor. La doar câţiva paşi, stătea Firth, la capătul aleii întunecate, făcând ceea ce voiseră să facă venind aici.

Gareth trăgea cu urechea la conversaţie, stând cu spatele, pentru a nu fi văzut. Firth îi vorbise despre un bărbat, un ticălos care putea să-i vândă un flacon cu otravă. Gareth voia ceva puternic, ceva sigur. Nu-şi putea asuma niciun risc. La urma urmelor, în joc era chiar viaţa sa.

Nu era tocmai un lucru pe care să-l fi putut cere spiţerului din partea locului. Îi încredinţase lui Firth această sarcină, care-i dăduse raportul după ce testase piaţa neagră. După multe ezitări, Firth îl condusese în faţa acestui individ neîngrijit, cu care vorbea acum pe furiş, la capătul aleii. Gareth insistase să vină şi el pentru negocierea finală, să se asigure că nu era înşelat şi că nu i se dă o poţiune falsă. În plus, nu era complet sigur de priceperea lui Firth. În anumite probleme, trebuia să-şi poarte singur de grijă.

Îl aşteptaseră pe omul acesta o jumătate de oră, iar Gareth, înghiontit din toate părţile în piaţa aglomerată, se ruga să nu fie recunoscut. Chiar dacă ar fi fost, îşi spuse, câtă vreme stătea cu spatele la alee, şi dacă l-ar fi cunoscut cineva, putea pur şi simplu să plece şi nimeni n-ar fi făcut legătura.

„Unde e flaconul?” îl întrebă Firth pe cretin, la doar câţiva paşi distanţă.

Gareth se întoarse un pic, atent să îşi ţină chipul ascuns, şi se uita pe furiş, de sub gluga mantiei sale. În faţa lui Firth se afla un om cu o căutătură rea, murdar, cam prea slab, cu obrajii supţi şi ochii mari, negri. Semăna oarecum cu un şobolan. Se uita la Firth fără să clipească.

„Unde sunt banii?” răspunse el.

Gareth spera ca Firth să se descurce bine de data aceasta; de obicei, reuşea cumva să încurce lucrurile.

„Îţi voi da banii când îmi vei dai flaconul.” Firth rămase pe poziţie.

Bine, îşi spuse Gareth, impresionat.

După o lung moment de tăcere, se auzi:

„Dă-mi jumătate din bani acum şi îţi voi spune unde e flaconul.”

„Unde e?” repetă Firth, ridicând tonul, surprins.”Ai spus că-l voi primi.”

„Am spus că-l vei primi, adevărat. N-am spus că o să-l aduc eu. Mă iei drept nebun? Sunt iscoade peste tot. Nu ştiu ce intenţionezi să faci, dar bănuiesc că nu e un lucru oarecare. În definitiv, pentru ce altceva ai cumpăra un flacon de otravă?”

Firth tăcu şi Gareth îşi dădu seama că fusese luat prin surprindere.

În cele din urmă, Gareth auzi desluşit zornăitul monedelor, se uită pe furiş şi văzu aurul regal curgând din punga lui Firth în palma bărbatului.

Gareth aşteptă câteva secunde care-i părură o veşnicie, tot mai îngrijorat că fuseseră înşelaţi.

“Mergi pe drumul spre Pădurea Întunecată”, răspunse bărbatul în cele din urmă. “După trei mile, ia-o pe drumul care duce sus pe deal. În vârf, e o altă răscruce, iar de data asta o iei la stânga. Vei merge printr-o pădure întunecată cum n-ai mai văzut, apoi vei ajunge la un mic luminiş. Casa vrăjitoarei. Te va aştepta cu flaconul pe care-l doreşti.”

Gareth se uită pe ascuns de sub glugă şi-l văzu pe Firth pregătindu-se să plece. Pe când făcea asta, bărbatul se întinse spre el şi brusc îl prinse cu putere de cămaşă.

“Banii”, mârâi acesta. “Nu sunt de-ajuns.”

Gareth putu să vadă teama întipărindu-se pe chipul lui Firth şi regretă că-l trimisese pe el pentru această treabă. Personajul acesta mizerabil îi simţise teama şi acum profita. Pur şi simplu, Firth nu era făcut pentru astfel de lucruri.

„Dar ţi-am dat exact cât mi-ai cerut”, protestă Firth, pe un ton prea înalt. Părea efeminat. Iar asta păru a-i da bărbatului curaj.

Bărbatul rânji cu răutate.

„Acum cer mai mult.”

Ochii lui Firth se deschiseră larg de teamă şi nesiguranţă. Apoi, brusc, Firth se întoarse spre el şi-l privi drept în ochi. Gareth se feri, sperând că nu era prea târziu, sperând că nu fusese văzut. Oare cum putea Firth să fie atât de prost? Se rugă să nu-l fi dat în vileag.

În timp ce aştepta, inima lui Gareth bătea puternic. Arătă nervos cu degetul fructul, prefăcându-se interesat. Se lăsase o tăcere nesfârşită înapoia sa şi Gareth îşi imagină toate lucrurile care ar fi putut merge prost.

Te rog, nu-l lăsa să vină încoace, se rugă Gareth în sinea sa. Te rog. Fac orice. Voi renunţa la complot.

Simţi o palmă puternică lovindu-l pe spate. Se răsuci şi se uită. Ochii mari, negri, lipsiţi de expresie ai cretinului priveau fix într-ai săi.

„Nu mi-ai spus că ai un tovarăş”, mârâi bărbatul. „Sau eşti un spion?”

Înainte ca Gareth să poată reacţiona, bărbatul întinse mâna şi-i trase gluga. Se uită bine la chipul lui Gareth şi ochii i se măriră brusc de şoc.

„Prinţul”, se bâlbâi omul. „Ce căutaţi aici?”

O clipă mai târziu, omul îşi miji ochii a înţelegere şi îşi răspunse singur, cu un mic zâmbet satisfăcut, numaidecât punând cap la cap întregul plan. Era mult mai deştept decât sperase Gareth.

„Înţeleg”, zise omul. „Acest flacon era pentru Domnia Ta, nu-i aşa? Vrei să otrăveşti pe cineva, nu-i aşa? Dar pe cine? Da, asta-i întrebarea…”

Chipul lui Gareth fu inundat de nelinişte. Omul acesta era prea isteţ. Era prea târziu. Întreaga sa lume i se prăbuşea în jur. Firth dăduse greş. Dacă omul acesta îl dădea pe Gareth în vileag, acesta ar fi fost condamnat la moarte.

„Poate pe tatăl Domniei Tale?” întrebă omul, cu ochii sclipind a înţelegere. „Desigur, asta trebuie să fie, nu-i aşa? Ai fost dat deoparte. Tatăl Domniei Tale. Scopul Domniei Tale e să-ţi ucizi tatăl.”

Gareth se săturase. Fără să ezite, făcu un pas înainte, scoase un pumnal mic de sub mantie şi-l înfipse în pieptul bărbatului. Acesta icni.

Gareth nu dorea ca vreun trecător să observe ce se întâmplă, aşa că îl prinse pe bărbat de tunică şi-l trase spre el, tot mai mult, până când feţele aproape că li se atinseră, până putu să-i simtă respiraţia clocită. Cu mâna liberă, acoperi gura bărbatului, înainte ca acesta să strige. Gareth simţi sângele bărbatului scurgându-i-se în palmă, trecându-i printre degete.

Firth veni lângă el şi scoase un ţipăt îngrozit.

Gareth îl ţinu pe bărbat astfel mai bine de un minut, până când, în sfârşit, îl simţi prăbuşindu-se în braţele sale. Îl lăsă să cadă, moale, grămadă la pământ.

Gareth se răsuci în toate direcţiile, întrebându-se dacă fusese văzut; din fericire, nimeni nu întorsese capul în această piaţă aglomerată, pe această alee întunecată. Îşi scoase mantia şi o aruncă peste mormanul neînsufleţit.

„Îmi pare rău, îmi pare atât de rău”, repeta Firth într-una, ca o copilă, plângând isteric şi tremurând, în timp ce se apropia de Gareth. „Eşti bine? Eşti bine?”

Gareth ridică mâna şi-i dădu un dos de palmă.

„Ţine-ţi gura şi pleacă de-aici”, şuieră el.

Firth se întoarse şi se îndepărtă în grabă.

Gareth se pregăti să plece, apoi se opri şi se întoarse. Mai avea un lucru de făcut: se aplecă, înşfăcă sacul său cu monede din mâna mortului şi îl puse înapoi la cingătoare.

Bărbatului nu-i mai trebuia.